Bibliotecă de scriitor – Ștefania Mihalache: „Biblioteca mea arată cam cum arăt și eu, pentru că și eu sunt într-o fază intermediară”

Acasă la Ștefania Mihalache mi-am îndeplinit o dorință din copilărie: am mers în vizită și am găsit un cățel simpatic, o pisică prietenoasă, prăjituri și, bineînțeles, o mulțime de cărți. N-aș mai fi plecat de acolo, vă spun drept. Mai ales că și gazda a fost pe măsură, și casa, aflată într–o zonă veche a Bucureștiului pe care n-o mai văzusem de mult. Pe tema animalelor de companie ale scriitorilor, notez aici că, înainte de Ava, cățelușa roșcovană a Ștefaniei, am întâlnit un singur câine în periplurile mele pentru rubrica Bibliotecă de scriitor – Zokni, metisul lui András Forgách. Se pare că ceilalți scriitori, dacă au animale, preferă pisicile. 🙂

Cu Ștefania Mihalache am purtat o discuție lungă și inedită despre cărți. Am început pe canapea, după care ne-am mutat pe covor și-am scos volume din rafturi, am mers dintr-o cameră în alta, însoțite de Ava, și am trecut în revistă o bună parte din colecția autoarei – căci e o bibliotecă-colecție răspândită prin toată casa, găzduită de corpuri și polițe de diferite dimensiuni. N-am o bibliotecă clasică, un perete cu cărți, să știi! m-a prevenit Ștefania când am invitat-o la interviu. I-am răspuns că e foarte bine așa, în fond bibliotecile nici n-ar trebui să semene între ele, cum se întâmpla, probabil, înainte de ’89. Mi-am pus însă următoarea întrebare: cum ar arăta un interviu cu un autor care deține doar o bibliotecă virtuală? Bine, această persoană nu cred că există deocamdată. ☺️

Din câte mi-am dat seama pe parcursul interviului nostru, și Ștefania Mihalache a avut parte de o întâlnire plină de surprize cu propria bibliotecă, fiindcă în acea zi au ieșit la iveală cărți uitate și cărți rătăcite, dar și unele pe care autoarea nu știa că le are. Am urmărit-o pe măsură ce scotea cărțile din rafturi și-mi vorbea despre autorii preferați sau lecturile pe care le-a întrerupt. Am intervenit și eu destul de des. Rezultatul a fost un fel de discuție-fluviu în care s-au topit nume de autori și titluri de cărți și impresii desperecheate. Am redescoperit și eu volume pe care le aveam de multă vreme și mi-am pus pe lista de-cumpărat-imediat romane de Yasmina Reza, Nina Lykke și Ingo Schulze. Printre temele livrești s-au strecurat și impresii despre cele mai bune ustensile de șters praful, tunsuri neinspirate din copilărie, lumânări parfumate și obiecte găsite prin magazine. Cățelușa Ava și motanul Kookie ne-au însoțit în călătoria noastră în jurul bibliotecii – mai ales Ava, care mi-a pozat fără fasoane la ședința foto, ca un adevărat star.

Care e povestea bibliotecii tale, straturile ei? Mi-ai spus că din biblioteca de acasă, de la Brașov, nu ai păstrat prea mult.

Prin esența ei e o bibliotecă stratificată, tot acumulezi și acumulezi cărți, sunt momente dispuse ca mărgelele pe ață. Biblioteca crește odată cu tine, spune multe lucruri despre cine ești într-un anumit moment. Din biblioteca de la Brașov am păstrat foarte puțin. Ca studentă, practic am locuit în biblioteca județeană. În clasa a douăsprezecea mă hotărâsem că vreau să dau la Litere, eu fiind într-o clasă de mate-fizică, unde nu aveam un mediu foarte stimulant din punctul ăsta de vedere, nu prea aveam nici cu cine să discut despre cărți. Cred că eram singura din clasă căreia îi plăcea literatura,  așa că m-am dus la bibliotecă și n-am mai ieșit de acolo. Stăteam la sala de lectură, dar luam și cu împrumut acasă, și-n felul ăsta nici n-am simțit atunci nevoia să achiziționez foarte mult, pentru că eram tot timpul în mijlocul cărților. Și aveam și obiceiul să fac notițe și conspecte, aveam teancuri întregi de foi scrise de mână, care au rămas acasă la Brașov. Acolo cred că e jumătate din biblioteca județeană.

În timpul facultății am luat mai ales cărți de teorie literară și lucrările care ni se cereau la cursuri, dar le-am păstrat doar pe cele la care-am zis că e posibil să revin. Apoi, când m-am mutat în București, prin 2005, am început să acumulez încet-încet, după care am început doctoratul și iarăși m-am mutat la bibliotecă, de data asta la BCU. Rafturile din apartamentul ăsta s-au umplut și acum mă tot gândesc cum să fie biblioteca mare care să le cuprindă pe toate. (Remarc că invitația mea la interviu a prins-o într-o etapă intermediară – n.r.) Categoric. La un moment dat va căpăta o formă, că acum nu are, deocamdată arată cam cum arăt și eu, pentru că și eu sunt într-o fază intermediară. (Râde – n.r.) Cu anumite repere și chestiuni foarte clar stabilite, dar și cu lucruri aflate în mișcare – asta e de fapt fain, că-ți dă o stare de așteptare, oare ce mai vine?

Să înțeleg că cele mai vechi straturi sunt din facultate?

Da. Bine, sunt unele și mai vechi, cărțile SF care sunt ale soțului meu, dar nu le punem la socoteală. Nici el n-a adus aici tot ce avea, dar la SF-uri ținea. Și mai am pe un rând din spate cărți clasice din colecția Secolul XX. Ca să fiu cinstită, la acelea nu renunț din pur atașament, dar, pe de altă parte, sunt imposibil de citit. Foaia s-a îngălbenit foarte mult, fonturile sunt mici și înghesuite, nu-ți vine să le citești. Între timp cărțile au devenit mai expresive, te atrag vizual mai mult. Începi să ai pretenții de la ele pe partea asta, pentru că sunt posibilități care înainte nu erau.

Cine ți-a trezit interesul pentru literatură și dorința de a da la Litere, dacă spui că urmai un profil real? Părinții tăi citeau frecvent, ați avut o bibliotecă acasă?

Da, am făcut real pentru că taică-meu era inginer și el considera că, dacă vrei să reușești în viață, trebuie să faci ceva care are legătură cu matematica, pentru că asta îți dă o meserie stabilă. Mama a urmat Colegiul tehnic de proiectare la Brașov, deși ei i-a plăcut foarte mult biologia și voia să fie profesoară de biologie, însă n-a putut să meargă să studieze în altă parte și a rămas în Brașov să facă ce se putea face acolo, adică ceva tehnic, care nu i-a plăcut niciodată și nu a mulțumit-o. Știind ce înseamnă să nu găsești nicio satisfacție în viața profesională, mi-a zis tot timpul: Fă ceva care-ți place și la care ești bună, pentru că în felul ăsta vei fi mereu independentă. Asta a fost lecția ei.

De unde am luat atracția asta cu cărțile… Ai mei citeau amândoi, dar n-aș putea să zic că aveau o bibliotecă impresionantă. N-aveau o tradiție în spate, luau ce se găsea pe atunci în librării. Din biblioteca lor am citit mai mult când eram adolescentă – Marin Preda, Ionel Teodoreanu, Mihail Sebastian, sigur, Eminescu, Caragiale. Aveau din literatura română mai mult, iar din literatura engleză Jane Austen, surorile Brontë – cărțile pe care le avea mai toată lumea în casă. Nu știu dacă de la ei am moștenit gustul pentru lectură sau noi toți, generațiile noastre, am citit pentru că nu aveam alte tipuri de distracție și de multe ori am descoperit gustul ăsta al lecturii fix pe baza distracției. Cum altfel să-ți omori timpul?

Mama m-a încurajat întotdeauna cu scrisul și citiul, deși eu n-aveam nevoie de încurajare, din momentul în care am învățat să scriu și să citesc, asta a fost. Într-o vară, prin clasa a șasea sau a șaptea, am început să scriu un roman care era un fel de sequel la Cireșarii, am scris un timp la el, le citeam și copiilor de pe scară, dar apoi l-am lăsat în pace. Iar dacă maică-mea-mi zicea Uite, astea sunt niște cărți pe care o să poți să le citești când o să fii mai mare – a spus asta despre Lorelei de Teodoreanu și-ți dai seama că-n secunda doi m-am dus să văd care-i treaba cu Lorelei, care, sinceră să fiu, nu-mi amintesc să fi fost așa deocheată. Dup-aia mi-am făcut abonament la bibliotecă și-am început să devorez de-acolo, de multe ori am ales eu cărțile și n-am dat greș, am așa, un soi de instinct.

Cărțile din bibliotecă sunt organizate în momentul ăsta într-un fel anume? Mi-ai zis de raftul de poezie, că acolo sunt autori români, în partea asta autori străini…

A existat o tentativă de organizare sau chiar două și aș putea să zic că, în mare, au rămas aproximativ la fel. (În ora care a urmat, tot scoțând cărți de pe rafturi, ne-am dat seama că volumele migraseră dintr-o parte în alta – n.r.) Pe raftul ăla de sus am poezie. Mai jos vine proză de autori români. Dacă ele s-au mai contaminat… Iată, de pildă, autorul român Salman Rushdie (râdem – n.r.), iat-o pe Siri Hustvedt, Gospodinov, Oriana Fallaci, dar pe rafturile din spate sunt într-adevăr români, pentru că n-aveam cum să mai umblu acolo. Ia uite unde era! Aveam două exemplare din Cântecul păsării de plajă și într-o vreme n-am mai găsit niciunul. Uite unde a ajuns Manuel Vilas, pe care îl ador, din nou Gospodinov, uite Ivo Andrić, Simona Sora, volumul lui Lucian Dan Teodorovici, Atunci i-am ars două palme, Fețele tăcerii, Dósa, Florina Ilis, Daniel Bănulescu – Fugi din viața ta, revoltătoare și slută, în cartea mea, și lângă el Monica Tonea, Pasagerii, o carte de anul trecut! Deci sunt amestecate. Dragoș Voicu, Coada, el nu cred c-a mai scris de atunci. L-am luat pentru că la doctorat am avut nevoie de cărți care abordau tema copilăriei în comunism. Iată că unii n-au mai scris. Și Hams și Regretel a lui Matei Florian, Băgău de Ioana Bradea.

Toate cărțile de aici sunt citite?

Majoritatea. Pe cele necitite le țin în cealaltă cameră, pe un cufăr. Uite, pe-asta n-am reușit să o termin. Solomonarul. Am luat-o cu atâta entuziasm, pentru că a fost mare vâlvă în jurul ei, și totuși e atât de densă și cu atât de multe fire, că trebuie să muncești ca s-o citești. Și pentru că, vorb-aia, de muncă avem destul, am lăsat-o deoparte și nu știu dacă mai revin la ea. Înainte mă străduiam să duc cărțile până la capăt, dar acum nu mai fac așa.

Aici, unde sunt autori străini, s-ar putea să fie mai puțin amestec. Nu, uite Cartea cu tați. Sunt câțiva români, dar mai puțini. (Îi observ pe Cristian Teodorescu, Petre Barbu – n.r.) În schimb am aici Ian McEwan care-mi place foarte mult, am citit Lecții și e superbă, și Philip Roth, și Pamuk, și Franzen, unul din preferații mei, Crossroads încă n-am apucat să citesc, îl am dincolo, și Forgách, Michel Foucault, Istoria nebuniei, nici pe-asta nu am citit-o încă. A, ia uite, din nou autori români, Stelian Tănase, Maestro, am citit-o, dar nu mi-a plăcut, am și scris o cronică pe atunci (îmi exprim mirarea că ține în bibliotecă cărțile care nu i-au plăcut, dar este foarte absorbită de răscolit și nu-mi răspunde – n.r.), La pescuit de somon în Yemen, Țipătul leneșului, ia uite, de ce stă Vonnegut aici, ar trebui să fie mai sus.

Am un raft întreg cu Javier Marías, el este my all-time favourite. Are un stil atât de minunat, încât poate să scrie despre orice subiect, din punctul meu de vedere. N-am citit toate cărțile lui, vreau să le consum încet pentru că omul a murit și n-o să mai scrie altele! Cea care m-a făcut să mă îndrăgostesc de el a fost asta, Inimă atât de albă.

Pe-asta a citit-o soțul meu și-a zis că e foarte mișto, Lorenzo Marrone, Totul va fi perfect, iar asta e o carte care mie mi-a plăcut extrem de mult, a unei autoare care era pe val acum ceva timp în Italia, Michela Murgia. Pentru mine, Accabadora a rămas o metaforă foarte puternică, o folosesc și într-o poezie din noul meu volum. E o femeie care în satele sarde îi ajuta să treacă în lumea de dincolo pe muribunzi. Ideea asta că există o mamă pe care o ai când te naști, iar Accabadora este ultima mamă, cea care te izbăvește.

Uite, pe-asta n-am terminat-o, Trenul spre Samarkand, și după ce-am văzut-o pe Iahina la FILIT, nu-mi mai vine s-o citesc. Nu m-a atras ea ca persoană, mi s-a părut seacă și rece. (Spun că e cumva nedrept că percepția despre scriitor ne influențează felul cum îi receptăm cărțile – n.r.) Da, e nedrept, dar mă oprisem din citit înainte s-o cunosc. Am și Zuleiha deschide ochii, nici pe-aia n-am citit-o. În ultima vreme constat că iau cărți care au rezonanță, în jurul cărora se face marketing (Remarc că alți cititori au reacția inversă și fug de cărțile foarte populare – n.r.) Nu, dimpotrivă. Mă gândesc că e ceva acolo, dacă suscită curiozitate și păreri. Acum depinde și în ce medii se întâmplă asta, dar noi ne-am selectat deja bulele de pe rețele și acolo sunt oameni în general ca noi, și-atunci te poți ghida după părerile lor. Spre deosebire de adolescența și tinerețea mea, când îmi alegeam singură ce citeam, acum mă duc spre cărțile populare, cu condiția să mă intereseze. Că și chick lit e un gen popular, dar nu mă interesează. Cu autorii pe care îi ador, de pildă Ian McEwan, nici nu se pune problema să nu iau romanele recente. Desigur, uneori se suprapun gusturile cu popularitatea.

Și Llosa văd aici, întotdeauna m-au atras sud-americanii, deși pe undeva cred că e și o modă, și fără să vrei genul tău de lectură este ghidat și de ceea ce se publică. Să zicem că într-un an editurile publică sud-americani și dacă tipul ăsta de literatură prinde la public, vor mai scoate, și-atunci eu pot să zic că îi prefer pe sud-americani, dar, hei, poate că erau mai mulți publicați în acea perioadă. În ultima vreme am văzut orientarea editorială spre nordici și zici Da, da’ și-ăia sunt mișto! Păi, da! Și iarăși ce-am descoperit fain de tot e literatura israeliană. Ea probabil era bună dintotdeauna, dar nu se publica la noi literatură contemporană, sau nu știam eu. (Îi spun ce am aflat de la un agent literar din Israel, că românii sunt printre cei mai mari consumatori de literatură israeliană – n.r.) E foarte posibil. Eu am un lipici pentru ea, ceva fenomenal, nu-mi explic de unde vine afinitatea asta. Uite, una dintre scriitoarele mele preferate este Zeruya Shalev. Pe ea am descoperit-o târziu din cauza porcăriilor ălora de coperte pe care i le pun. Dacă nu știi nimic despre ea, o confunzi cu orice literatură de doi bani de la tejghea, cu Nora Roberts și alte autoare romanțioase (Spun că și titlurile pot fi de vină, „Soț și soție”, de pildă – n.r.) Da! Durere, Destin, Viața amoroasă, dar sunt foarte înșelătoare, pentru că literatura ei este foarte bună. Dacă aș fi editorul ei, i-aș recomanda să schimbe titlurile. Nu mai știu ce-am citit prima oară de ea, dar am deschis cartea așa, într-o doară, și nu m-am mai putut opri, mi s-a părut extraordinară.

Cel mai recent, din literatura israeliană am citit Nimeni nu părăsește Palo Alto al lui Yaniv Iczkovits. E un roman complex, cu multe fire de acțiune, multe personaje – am un respect major pentru oamenii care pot să facă genul ăsta de roman arhitectural, dar în așa fel încât să te intereseze și povestea. Dacă un autor reușește să combine stilul cu o anumită filozofie și cu o viziune particulară și originală, dar și cu o poveste care să-l țină pe cititor, atunci we have a winner.

(O văd pe Shafak în bibliotecă și îi spun că am sentimente amestecate față de ea – n.r.) Păi, să știi că și eu simt cam la fel. Am citit de ea Lapte negru și mi-a plăcut, e despre depresia postnatală – nu că eu aș fi avut, că n-am avut, dar m-a interesat cum vede ea perioada postnatală în sine. E fain și special subiectul. Zici că e aceeași experiență, dar nu sunt două cărți la fel. Cu Onoare am ajuns până la jumătate – nu că ar fi proastă, dar n-a fost nici suficient de bună încât să mă ducă mai departe.

Ai teme preferate pe care le cauți în literatură? Mă gândesc că una ar fi copilăria în comunism, dacă ai ales-o pentru teza de doctorat.

M-a preocupat atunci pentru că am observat că scrisul ăsta de tip autoficțiune a fost mult timp pe val la noi, iar odată cu el a venit și tema copilăriei. Și-atunci mi-am pus întrebarea: Măi, dar ăsta e un fenomen, aproape toată lumea scrie despre copilăria în comunism. Am încercat în lucrarea de doctorat să trasez niște direcții, să găsesc niște explicații posibile. Însă tema asta continuă să fie actuală, acum alții scriu despre copilăria în tranziție sau după anii 2000.

Spune-mi trei sau cinci titluri faine pe care le-ai citit pentru lucrarea de doctorat.

Păi, uite, Băiuțeii mi-a plăcut imens, e foarte frumoasă și sensibilă. Copilăria e abordată și din perspectiva maturității, a trecerii timpului, cum e să încerci să te regăsești cu fratele cel mic peste ani. Mi-a mai plăcut una, dar e un autor care nu cred c-a mai scris, Șerban Anghene se numea și avea o carte cu un titlu complicat, ceva cu un șef de departament („Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen” – n.r.). Și T.O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, pentru că era și un experiment cu scrisul, și Cezar Paul-Bădescu cu Amintirile lui Daniel Abagiu, bine, am încadrat acolo și Exuviile Simonei Popescu, și pe Gheorghe Crăciun cu Pupa russa, pentru că are o parte cu eroina în copilărie, și pe Mircea Cărtărescu cu Orbitor. Peste șase-șapte ani, când am reluat cartea pentru publicare, am completat-o cu ce mai apăruse între timp în zona asta, de exemplu Copilăria lui Kaspar Hauser a lui BAS (Bogdan-Alexandru Stănescu – n.r.).

(Reia scotocirea pe rafturi – n.r.) Uite, astea mi-au plăcut mult de la Philip Roth, Contraviața și Fantoma iese din scenă. Și Patrimoniu, dar asta este altfel, mult mai autobiografică. În toate cărțile lui are elemente biografice, însă aici chiar este o poveste adevărată, despre îmbătrânirea și moartea tatălui și da, dacă mă întrebi de teme, rezonez foarte mult cu tema pierderii și cu tema îmbătrânirii – știi, chestiile care mi se-ntâmplă. Însă nu pot să citesc foarte mult, după o vreme mă încarc prea tare și le las deoparte. Mi-am luat și cartea lui Livius Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul trei, încă nu m-am apucat de ea.

Uite, și Richard Ford îmi place dintre marii americani. Dar să știi că nu-mi mai amintesc mare lucru din Ziua independenței. Sunt curioasă dacă toată lumea pățește la fel, pentru că eu citesc și uit, ceva teribil! Zici că închiriez cărțile, nu că le citesc. Rămân într-adevăr cu senzații, cu atmosfera, cu acțiunea în mare și mai ales cu stilul. Acum sunt lângă cărți și mi-e ușor să vorbesc despre ele, dar dacă cineva mă oprește pe stradă și mă-ntreabă ce-am citit în ultima vreme, mă blochez.

Uite-o pe-asta, am adorat-o! Toga Party de John Barth. Sunt niște povestiri superbe. Am găsit-o la un târg într-un coș cu cărți la preț redus. E o mini capodoperă, dacă merge alăturarea. (Îi spun că o am de multă vreme în bibliotecă și că n-am citit-o. O întreb și de alte cărți mai puțin cunoscute – n.r.) Nici pe-asta nu cred s-o fi citit multă lume, Yasmina Reza, Babilon. E despre o femeie în vârstă și un vecin mai ciudat și cum se creează o legătură între ei. E o carte atipică și aș mai vrea să citesc cărți de Reza. Mi-a plăcut și ca stil. Văd că, atunci când zic că mi-a plăcut mult o carte, înseamnă că mi-a plăcut și stilul. Și asta, Ministerul durerii, Dubravka Ugrešić – a murit recent. A fost un soi de introducere, culmea, înainte de autorii români de proză scurtă, din zona literaturii post-socialiste.

(Ne mutăm în sufragerie și ne oprim mai întâi lângă două polițe lungi – n.r.) Astea sunt cărțile de care-ți ziceam, luate în studenție, multe sunt din școala de la Brașov. Adrian Oțoiu, apropo de cărți rare, nu știu dac-a mai scris. Ochiul bifurcat, limba sașie. E textualist, cum erau majoritatea optzeciștilor. Poezia română postbelică, ce mai învățam noi la facultatea din Brașov. Asta e ce-a făcut Mușina, Antologia poeziei generației ’80. Era un soi de biblie pentru noi la facultate. Editura Vlasie, care-i astăzi Paralela 45. Aici s-au amestecat cu cărțile lui Mircea, SF-uri, cărți în germană, dar mai sunt și de-ale mele, uite, Liviu Petrescu, Poetica Postmodernismului. Și Experimentul literar românesc postbelic.

(Mergem la un corp de bibliotecă să căutăm autorii israelieni – n.r.) Sunt aici? Sunt convinsă că da. Uite, asta e Copilăria. Reconstituiri literare după 1989. Mi-au plăcut și Cruciada copiilor, Muzici și faze de Ovidiu Verdeș, romanul de debut al Corinei Sabău, Blocul 29, apartamentul 1. Aici am pus cărțile mele, în diverse ediții. Am și mult Poesis, Caiete critice pentru că am lucrat la ei la un moment dat, aici am premiile.

Cartea asta am luat-o dintr-un anticariat, m-a atras fără să știu nimic de ea, Aitmatov e un scriitor kirghiz. (Îi spun că mie mi-a plăcut enorm „O zi mai lungă decât veacul” – n.r.) Deci nu m-a atras degeaba. Am mai luat ceva mișto tot dintr-un anticariat, o antologie de poezie persană, ți-o arăt dac-o găsesc. Miturile Chinei Antice… Ce treabă am eu cu miturile Chinei Antice? Ia uite, și The Complete Poems of Michelangelo. Băi, acuma serios, cum a ajuns aici cartea asta? Nu-mi amintesc de ea, jur. Și cui îi pasă de poemele lui Michelangelo? El era cu sculptura. (Mă amuz că descoperă lucruri noi în propria bibliotecă – n.r.) Da, și nici măcar nu-i cea mai mare din lume.

Asta e o carte foarte mișto și merită recomandată la mai puțin cunoscute. Și-acum ce facem, micuțule, e tradusă de soțul meu. Hans Fallada e un autor foarte bun. De fapt, Mircea îi pusese un titlu mult mai bun, după părerea mea, Om mărunt, ce-i de făcut, după titlul original. A, la capitolul nordici e și asta, Nina Lykke, Din cauze naturale – este extraordinară, și-am zis Doamne, nu mai traduce cineva din autoarea asta, că e superbă? Iar apropo de israelieni, și pe-ăsta îl recomand, are un umor…. Etgar Keret. E minunat. Umorul reușit în literatură e rar. Uite, o carte faină care n-a prea circulat, SAD, este o biografie grafică a lui Ștefan Augustin Doinaș, scoasă la Casa de Pariuri Literare, au promovat-o și ei cât au putut. E ceva foarte inedit, o abordare care poate fi mult mai atractivă pentru elevii de liceu.

Am început și cartea asta de Vlad Drăgoi, Mica mea inimă de om singuratic, dar n-am simțit nevoia s-o duc mai departe. Ca poet e mai fain. Uite, și asta e mișto, dar Ingo Schulze întotdeauna e mișto. Peter Holtz. Viața lui fericită povestită de el însuși. E cu un tip care ajunge să creadă în socialism și îl aplică la literă. A, se pare că Mircea a intervenit cu SF-urile și-aici, s-a întins. (O întreb dacă citește SF – n.r.) Am încercat, dar n-am reușit. La un film SF mă pot uita, însă cărțile nu mă atrag. Uite, asta e o Biblie din 1920, cu siguranță vine pe filiera Mircea, că el e cu germana, și cred că o avem de la niște bunici de-ai lui. (Încercăm să traducem titlul – n.r.) Nu cred că e o Biblie, totuși. E viața lui Iisus sau ceva de genul. (Printre cărțile în limba germană recunosc și o ediție veche din „Max și Moritz” – n.r.) Da, cărți mai vechi de-atât nu cred că avem în bibliotecă.

Uite un Borges, Cărțile și noaptea. Nu știu cum de-am uitat de unele cărți. Poate dacă nu le vezi mult timp, uiți că le ai. Uite un Chaucer, Legenda femeilor cinstite și alte poeme, ce tare! Dar antologia aia persană tot nu apare. (Nici Palo Alto, zic – n.r.) Mda. A, nu-nțeleg ce caută aici Andreea Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea, nici Brumaru cu Submarinul erotic, asta-i Panglica neagră scoasă de curând. Poți să tragi tu o concluzie dacă asta e o bibliotecă organizată sau nu. Uite, apropo de teme, Jean Améry, Despre îmbătrânire.

(Ne întoarcem la biblioteca din hol – n.r.) De poezie n-am vorbit deloc. Ia să caut niște titluri mai vechi. Față de poezie am alt atașament decât față de proză, dar e ca și cum ai avea doi copii și evident că pe-amândoi îi iubești la fel, dar într-un mod diferit în același timp, pentru că și ei sunt diferiți – la fel e și cu genurile literare. Uite, pe-asta o apreciez foarte mult pentru că am primit-o de la Simona Popescu, Pauză de respirație, e prima ediție, debutul lor, practic. Uite, o bijuterie, cu dedicație în franceză, am găsit-o ori la soacră-mea, ori în apartamentul celălalt. (Îmi arată o carte micuță cu versuri de Lorca și încercăm să descifrăm scrisul de mână – n.r.)

Peștele-pescar de Savatie Baştovoi, cred că e dinainte să se călugărească. O carte-CD, n-am ascultat CD-ul – Dan Sociu, Ce-ar şti adică un poet despre viaţă. Ăsta e un volum de Caius Dobrescu, Deadevă, este nemaipomenit de ludic. Am și un volum de Urmanov, Sushi. Cred că l-am citit. Bine, poezia chiar e greu să ți-o amintești. Poate dacă citești mult. E ca la muzica clasică, trebuie să asculți foarte multă ca să începi să recunoști compozitorii. (Se prăbușește un teanc de cărți și Ava sare ca arsă de pe canapea – n.r.) Ai mai pățit asta până acum? Să știi că, după ce organizez biblioteca, o să te mai chem odată, chiar dacă nu mai facem interviu.

Și asta mi-a plăcut, Anne Sexton, Poeme alese. Și traducerea e foarte bună, Diana Geacăr și Cătălina Matei au făcut o treabă excelentă. Aviz generațiilor viitoare: poezie olandeză contemporană, la Max Blecher. Mai e asta scoasă la Cartier, despre generația pierdută, Poeți ai generației războiului – o recuperare tare mișto, Komartin e foarte bun la chestiile astea. Foarte specială în zona asta de recuperare este Judith Mészáros, Îngeriada, apărută de curând la Cartier. Ți-o arăt dacă o găsesc. (O caută fără succes în două camere – n.r.) Dar, uite, îți aduc altă carte favorită, Mariana Marin, O singurătate feroce.

(Observ fotografia unui bărbat expusă alături de volumul „Cronica Akasha” și o întreb care este povestea acestei alăturări – n.r.) Cronica Akasha este o carte despre pierderea tatălui și asta e o poză cu tatăl meu. Pentru mine are foarte mult sens să fie împreună. Uite, textele astea cu italic sunt textele lui. Ca și cum ar fi o carte scrisă de noi doi, deși el nu mai era. Și știi ce a fost ciudat? De când am văzut coperta, mi s-a părut că e extraordinar de evocativă pentru el. Parcă este el într-un mod abstract. E un aranjament care mie-mi face bine și face parte din viața mea de când am terminat cartea.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris, tabieturi?

Nu, n-am tabieturi de scris, doar că sunt cel mai productivă dimineața și de cele mai multe ori am cam tot atâta disciplină ca și cu aranjatul cărților. Mereu îmi propun să am un program de scris, cum are orice autor serios, să scriu măcar o pagină, două în fiecare zi, și abia apoi să vină orice altceva, iar uneori reușesc să fac lucrul ăsta vreo trei zile la rând. Bine, în afară de rezidențe, că acolo chiar scriu. Anul ăsta, cel mai legat am scris în ianuarie și vreo jumătate din februarie, la un roman început de ceva timp, până când s-a reluat angrenajul vieții și mi-am ieșit din ritm. Și ritmul ăla se-ntărește parcă de la sine, cu cât îl ții mai mult cu atât e mai puternic, dar dacă faci pauze se pierde – mă tem că l-am pierdut acum, să văd când îl pot relua.

(Vede o carte de la distanță – n.r.) A, uite-o și pe asta, la capitolul autoare nordice preferate – Linda Boström, o căutam și n-o găseam. Bine ai venit în America!, dar prima pe care am citit-o a fost Copil de octombrie. Este soția lui Knausgård. Pe el n-am apucat să-l citesc, din păcate. Am ajuns mai întâi la soția lui. Cum s-a întâmplat și cu Siri Hustvedt, pentru că încă nu l-am citit pe soțul ei, Paul Auster. 

Și Manuel Vilas e o mare descoperire pentru mine – deși e diferit, vine cumva în prelungirea lui Marías. Nu scriu deloc la fel, nici temele nu sunt aceleași, dar în mintea mea există o legătură între ei. Vilas scrie de parcă n-are nicio temă – tema lui este familia lui. Și cumva din chestia asta reușește să facă un univers nemaipomenit de puternic, aproape că te convinge și pe tine că ăla este și singurul tău univers. Când poți să faci asta, e o mare putere literară. Uite, poate că asemănarea cu Marías e că istoria Spaniei și istoria familiei lui Vilas merg mână-n mână pe perioada când au trăit părinții lui, cele două istorii sunt țesute foarte fain între ele. 

Sunt spații, literaturi care te atrag mai puțin? De pildă, din literatura franceză mi-ai zis doar de Houellebecq, în treacăt. Nici pe autorii ruși clasici nu i-ai menționat.

Pe ruși i-am citi la vremea lor și i-am lăsat pe unde i-am citit, cred că cel mai mult am împrumutat de la bibliotecă, aici am Ilf și Petrov și ceva poezie contemporană. A fost o etapă și n-am mai revenit la literatura rusă clasică. Din literatura franceză am un Jean Echenoz în camera ailaltă, Înalte și blonde, o carte bună. Și am vreo trei de Christine Angot, din perioada când mă interesa autoficțiunea, dar ea e mai mult decât atât, e o scriitoare foarte performativă, câteva din cărțile ei sunt puse în scenă ca spectacole-lectură pe care le performează ea. Demult, în studenția mea optzecistă, am citit și Nathalie Sarraute, pentru că nouveau roman.

Ce mă atrage mai puțin este literatura japoneză. Cred că am doar Cheia lui Tanizaki, un roman erotic care nu-i rău. E în stilul ăla japonez tipic, cu un soi de filozofie, personajele au o scuză superioară pentru ceea ce povestesc. Nu știu dac-aș recomanda-o sau nu, dar la capitolul ciudățenii se remarcă. Nu mă atrage nici măcar să mă duc în Japonia, deși mă uit la serialul Shōgun acum, pe care l-am citit la vremea lui. Sunt foarte frumoase peisajele, dar eu simt că zona aia de lume este o altă planetă. Mi-e foarte greu să rezonez. Am schimbat impresii pe tema asta cu Raluca Nagy, care stă acolo de foarte mult timp și e fascinată de Japonia. Ea mi-a zis același lucru, că e o lume complet ruptă de ceea ce putem noi să înțelegem și să trăim.

Altfel, e destul de eclectică biblioteca mea, am și autori turci, uite, Pamuk. Dintre sud-africani îl am pe Coetzee, unul dintre preferații mei, și vreau să mai iau romanele nigerienei Chimamanda, am două volume de povestiri de-ale ei.

Și obiceiurile de lectură?

În ultima vreme citesc mai mult seara la culcare, o oră sau două. De obicei nu mă culc mai devreme de douăsprezece și jumătate-unu, și-atunci ăsta ar fi ultimul lucru pe care-l fac. Am reușit să-mi fac ordine pe noptieră, aveam două teancuri din care unele cărți zăceau acolo cam de un an. Și mai citesc în vacanțe, îmi place foarte mult să citesc pe plajă – vara parcă ai mai mult timp de citit decât în restul anului. Uneori și în weekend, dar asta e rarisim, că nu știu cum reușesc, dar și-n weekenduri am treabă. Citesc mai puțin decât mi-aș dori, deși altădată era modul de a fi. Cred că e o chestie a vieții de adult. Deși timpul ăsta va reveni, pe măsură ce copiii vor crește. Mai am momente când sunt târgurile de carte și-mi iau chestii noi și sunt foarte entuziasmată, atunci mai eliberez câte o oră și mai stau cu o carte, să mă bag în ea măcar puțin.

În afară de cărțile SF, sunt și alte genuri pe care le ocolești?

Să știi că nici romanele istorice nu-mi plac. Nu am citit cărțile cu tematică istorică ale Simonei Antonescu, în schimb În umbra ei mi-a plăcut extraordinar de tare. Este despre copilăria la Galați, Galațiul în timpul războiului, e un roman de familie care are și un twist destul de fain la final. Mereu am avut senzația asta că, dacă mă interesează istoria, o să citesc istorie. Și la fel se întâmplă cu biografiile romanțate. E un gen hibrid care pe mine nu mă atrage, nu-l pot valida suficient. Am senzația că acolo este foarte multă falsificare, că e ceva doar parțial adevărat, dar nici literatură n-o poți numi. 

Poți să-mi spui povestea unui obiect din bibliotecă?

Ar fi Premiul Matei Brâncoveanu, dar ce să-ți povestesc mai mult… Nu mai există acum. Sau pisica asta căreia i s-a rupt o lăbuță – am găsit-o în celălalt apartament când ne-am mutat, am scos tot din el, până la cărămidă, și unul din puținele lucruri pe care le-am păstrat a fost această pisică.

Uite, pot să-ți spun despre scoicile astea, pe care le-am găsit pe Dunăre, la Gostinu. Într-o vreme am ținut în ele bijuterii, între timp s-au spart, dar nu pot să le-arunc. Ziua aia a fost atât de frumoasă, era final de septembrie și am mers pe un soi de braț al Dunării care se desfăcuse din fluviul mare, am mers pe el la nesfârșit, cu picioarele prin mlaștină. Deși sunt născută la Brașov, am copilărit la Brăila și sunt foarte atașată de Dunăre și de partea de șes, deci într-un fel mă bucur foarte mult că am ajuns din nou la relief plat. Eu mai degrabă aș locui pe o insulă cu bărcile, apusul, delta, mlaștina. Și mergeam pe brațul ăla, în soare, și era o combinație de culori și texturi și foarte multe scoici din astea mari. Se întâmpla în urmă cu doi ani, cred. Iar anul trecut, în aceeași perioadă, ne-am dus tot acolo, pentru că voiam să mă plimb din nou pe acel braț, să repet experiența, dar canalul nu mai era. Am găsit locul, dar era secat, doar pământ crăpat, nici urmă de scoici. Zici că prima oară se deschisese un soi de portal și toată natura mlăștinoasă fusese la apogeul ei. Dar nu renunț, o să merg din nou, cred că brațul o să se deschidă iar la un moment dat. Eu ador tot ce vine din apă.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.