“Cărarea pierdută” sau “Cum să îți scindezi personalitatea astfel încât totul să iasă (aproape) perfect”

 “Eram toți trei stânjeniți de ușurința cu care vorbea despre lucruri delicate, despre ceea ce e secret, subtil și despre care nu se vorbeste cum se cuvine decât în cărți. A urmat o clipă de tăcere, după care s-a legat încetișor o discuție…”

Alain Fournier

“Cărarea pierdută” (“Le Grand Meulnes”, în original) nu este atât romanul unei eterne căutări a fericirii pierdute, cât un roman care îți vorbește despre puterea de a ține un secret, puterea de a aștepta și mai presus de toate, puterea de a-ți ține cuvântul dat chiar și în pofida iubirii. Iar ce este cel mai uimitor este că toate aceste trăsături nobile de caracter le sunt atribuite unor adolescenți abia trecuți de pragul copilăriei, adică exact atunci când viața te îmbie din toate părțile să îi guști plăcerile și cand schimbările de atitudine sunt mai dese ca adierile vântului. Și toate cele de mai sus, sub forma unui roman, iau naștere în mintea unui tânăr, reîntors în adolescență, când, în clasă, în banca de la geam, privind pe fereastră și văzând un peisaj care te îndeamnă la reverie, începe să-și deșire firul vieții pe care ar fi vrut s-o aibă, având ca mosor o decepție amoroasă. Henri-Alban Fournier (numele real al scriitorului, cunoscut sub pseudonimul Alain Fournier) nu a avut o viață prea plină de peripeții, de căutări de tărâmuri în care fericirea ar putea să se instaleze în propria-i ființă, a avut doar o imaginație care a alergat liberă pe tărâmurile în care acesta a copilărit, tărâmurile însele căpătând viață și rol de personaje în ceea ce avea să fie singurul său roman, „Le Grand Meulnes”.

Trecând de vârsta adolescenței, Henri-Alban Fournier va întâlni iubirea în persoana unei tinere al cărei prenume coincide cu cel al tinerei căutate de Augustin Meulnes în roman, Yvonne. În viața reală iubirea nu-i poate fi împărtășită, tânăra fată fiind deja logodită cu altcineva. În roman, cel care avea să își ia numele de pană Alain Fournier, își scindează personalitatea, lăsând la vatră identitatea proprie și reală și delegând alter-ego-ul, identitatea ideală, să o cucerească, apoi – după ce o pierde in prealabil – să o caute și să o aducă acasă, pe tărâmul pe care îl consideră aducător de liniște și fericire.

Cele două laturi ale personalității scriitorului sunt  François Seurel și Augustin Meulnes.  François Seurel este băiatul cuminte, care nu îndraznește să iubească pentru că asta ar încălca principiile unui tânăr care a ales ca mai întâi de toate să fie cel mai bun bun prieten. Augustin Meulnes este tânărul care, deși retras și misterios, reușește cumva să devină centrul atenției unei comunități și care, deși se lasă condus de focul unei iubiri mistuitoare, pune totuși mai presus păstrarea unui legământ prietenesc.

Yvonne de Galais, corespondenta Yvonnei Marie Elise Toussaint de Quiévrecourt  din viața tânărului Henri-Alban Fournier, este tânăra care, mai presus de frumusețe, gingășie și naturalețe în gândire și exprinare, are drept cea mai de preț calitate pe aceea de a aștepta, în pofida oricărei piedici, omul pe care, iubindu-l, a reușit să-l înțeleagă și chiar să-l încurajeze să plece de lângă ea, având siguranța faptului că se va întoarce..

Trasând aceste linii mari care să ne contureze personajele principale ale romanului, avem practic conturate niște personaje care întuchipează impecabilitatea morală, care prin diversele lor nuanțe reușesc să atingă spectrul care formează omul în deplinătatea calităților lui morale.

Regăsirea cărării pierdute și replasarea celor două personaje masculine pe aceasta nu poate însemna nimic mai mult decât împăcarea cu un trecut care, deși plin de suferință din cauza pierderii unei iubiri (mai bine zis neîmplinirea acesteia) nu reprezintă mai puțin trăirea celor mai fericite clipe din viață, prin privilegiul pe care iubirea i-l oferă cuiva atunci când îi invandează ființa. Iar toate acestea împletite cu un tărâm realmente de vis, în care Henri-Alban Fournier și-a petrecut aproape întreaga viață, formează cadrul unui roman care a devenit unul dintre romanele cult ale literaturii franceze (eu una am aflat de acest roman din “Memoriile unei fete cuminți”, de Simone de Beauvoir), la acest fapt contribuind și moartea tânărului Henri-Alban Fournier (aka Alain Fournier) în război, în timpul unei misiuni în 1914. Romanul va apărea în 1913, o schiță a acestuia existând încă din 1905.

“Le Grande Meaulnes” a avut parte de două ecranizări, cea din 1967, în regia lui Jean-Gabriel Albicocco și cea din 2006, în regia lui Jean-Daniel Verhaeghe.

Romanul a fost de puține ori editat în limba română, ultima ediție aparținând editurii Polirom, în cadrul colecției Top 10+, în traducerea Laurei Marin.

Pentru o mai bună înțelegere a simbiozei dintre ficțiune și realitate din” Cărarea pierdută”, recomand documentarul Sur les pas d’un ecrivain ALAIN-FOURNIER, auteur du “Grand Meaulnes

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.