Cărturești la 25 de ani | de vorbă cu Ciprian, Cozmin, Cristina din Iași

Cum vorbim? Ei, vorbiți cum vreți — dar tare, să ne înregistreze bine. Am ieșit la cafea cu Ciprian, Cozmin și Cristina, trei dintre oamenii din Iași pe care se sprijină Cărtureștiul, fiecare cu echipele lui, cu ritmul lui, cu superputerile lui. Ciprian e manager regional și are în grijă librăriile din Iași, Suceava, Bacău, Piatra Neamț, Vaslui, Buzău, Brăila, Chișinău și… încă vine ceva din urmă. Cozmin e librar-șef în Cărturești Palas, iar Cristina îi este alături ca asistent librar-șef, tot aici. Mi-am dorit să-i descos despre povestea lor în Cărturești — ce i-a adus, ce i-a ținut aici și cum se văd peste încă 25 de ani. La 25 de ani, o cafea împreună are darul ăsta: îți aruncă pe masă idei pentru încă mulți alții. Am vorbit și despre lectură, evident, pentru că e capitolul care ne leagă fără să ne dăm seama. Până la urmă, a ieșit o conversație în patru: cu râs, cu începuturi, cu zi-de-zi-ul nostru și cu povești care se întretaie ca niște semne de carte uitate în volume diferite.

Corina: Care e cel mai vechi dintre voi și cum a început povestea fiecăruia în Cărturești?

Cozmin: Eram student, petreceam majoritatea timpului în campusul studențesc – asta e varianta de răspuns oficială (râde). Nu făceam nimic, eram în Cămin, terminasem licența, aveam foarte mult timp liber, urma să plec pe un șantier arheologic, mai exact, pe șantierul arheologic al autostrăzii A7, adică șoseaua de centură a Bacăului, dar, precum în cazul Galațiului, în momentul în care mi-am făcut bagajul și urma să urc în mașină să mă duc spre Bacău, am fost anunțați că s-a încheiat șantierul și, în lipsă de alte opțiuni, am decis la momentul respectiv să plec cu Erasmus în Torino, dar necitind regulamentul, în loc să urmăm pașii 1, 2, 3, 4, 5, am urmat pașii 5, 4, 3, 2, 1 și a căzut toată ideea de a pleca la Torino, în momentul în care ne-am dus la biroul de studii internaționale. Pe urmă, am avut de ales între Cărturești și titularizare, dar la titularizare nu m-am dus și am preferat să vin la interviul cu Ciprian.

Corina: Titularizare pentru?
Cozmin: Profesor de istorie. Oh! Pentru că, fix în ziua în care a pus Ciprian interviul, aveam și proba scrisă la titularizare. La momentul respectiv nu m-aș fi dus la niciunul, dar…

Ciprian: Dar de ce Cozmin? 

Cozmin: Păi, nu știu, cred că aveam o situație în cămin care îmi plăcea și, în plus, presiunea financiară și socială nu era atât de mare încât să pun problema unui job de lungă durată. Dar la insistența prietenului Preda, am ajuns la interviu, am avut de ales între titularizare și interviu și am zis să vin la interviu.

Corina: Mai ții minte ce te-a întrebat și prima întrebare?
Cozmin: Îmi aduc aminte ultima întrebare: ce-am făcut cu banii din America, din experiența Work & Travel.

Corina: Și ce ai făcut cu ei?

Cozmin: Nu i-am cheltuit cu un obiect anume. În ideea în care, la plecarea din statul în care eram, mi-am cumpărat ce doream să-mi cumpăr la momentul respectiv, nu știu, haine, șepci, telefoane și așa mai departe și îmi rămăsese o sumă cu care aveam două variante. Ori să cheltui la New York, ori să vin acasă și să pun deoparte banii sub pernă, dar am decis să-i cheltui la New York. 

Corina: Cris, nu știu cum ai ajuns la Cărturești. 

Cristina: Terminasem școala de asistență medicală și voiam să mă angajez. Și fost la un interviu, l-am luat, mi s-au oferit 1.100 de lei și am zis nu. Era o clinică privată. La Cărturești nu am venit cu așteptări, dar după interviu încă mă… întrebam de ce m-au angajat și mă întrebam de ce am acceptat să vin când puteam să merg la clinică (râde). Țin minte că am avut interviu, am plecat acasă spre Heci și mă sunase Ciprian și mă întrebase „mâine poți să vii?” Și eu fix în acea zi aveam un praznic și am zis că da, sigur. Am luat următorul tren, m-am întors în Iași. Și de atunci sunt aici. 

Nu m-am lăsat convins de ceea ce oferea un job care poate mie mi-ar fi plăcut, dar care în perspectivă ar fi fost o linie moartă, cât m-am lăsat convins de ceea ce aș putea face într-un termen mai lung și cumva mai sățios sufletului, să zic.

Corina: Ciprian, de ce ai angajat-o?

Ciprian: Eu nu mai țin minte ce vorbesc sau ce spun fiecăruia. Dar mi se întâmplă să aud des de la oameni cu care ajung să lucrez, îmi zic îți aduci aminte că mi-ai zis nu știu ce la interviu. Ok, probabil mai zic eu ceva inspirat. Apropo de lipsa de încredere a Cristinei în ea, uneori, care nu ar trebui să existe, dar îmi aduc aminte că mai demult, cred că așa… Aia am întrebat-o pe Cristina mai demult, dar mai demult înseamnă acum șase ani, cred. Dacă s-ar vedea, librar-șef sau ceva de genul ăsta. Da, în fine, în mintea mea părea că e un potențial acolo de coordonat niște oameni, de ok, de train-uit niște oameni.

Corina: Ciprian, cum alegi oamenii? Ce vezi?

Ciprian: Este o structură de interviu. Sunt niște lucruri care îmi plac, că nu țin neapărat de domeni de activitate. Unul dintre ele e vitalitatea. Eu tot timpul zic, dacă te simți că nu ai viață, nu cred, nu poți să te angajezi. Am mai făcut, probabil, compromisuri din nevoie, că trebuie să te angajezi. Acum nu mai angajez librari, dar angajez librari-șefi. Și dacă te uiți la librari-șefi îți dai seama că există foarte evident această vitalitate. O să folosesc o chestie pe care am văzut-o mai nou și la un influencer. Multă vreme m-am ghidat și mă uit în continuare după asta. Uite, eu vreau, nu știu cum fac, să-mi dau seama la interviuri, dacă dacă pot să am încredere în omul ăla. Că eu cred că încrederea înseamnă, de la chestii mărunte până la încredere în general. Nu știu cum poti la un interviu sa vezi dacă un om este bun. Nu știu cum îți dai seama neapărat că e un om bun. Dar uite, mă uitam la un personaj pe care l-am descoperit nu neapărat recent, care probabil e foarte controversat în social media, e Gary V. Și Gary V. zice că el o să dea afară toți oamenii din echipele lui, indiferent cât de performanți sunt, atâta timp cât oamenii ăia nu sunt oameni buni. Adică, oameni buni, înțelegi ce zic, oameni buni cu lumea din jur, știi? Adică dacă eu îmi dau seama din discuții și din ce zici că faci în timpul liber, că ești un om rău și ai valori alterate,  nu o să vreau să lucrez cu tine. În rest, ok, citești, nu mergi la teatru. Eu mă folosesc pe mine exemplu: nu pot zic că eram cel mai mare cititor până să vin în Cărturești, dar mi-am dat seama că odată cu mediul în care trăiești te poți dezvolta. În fine, dar revenind la Cozmin și Cristina, mai ții minte, Cozmin cum am venit eu așa într-o zi și ți-am zis Cosmin ce faci? Hai să bem o bere! De mâine încolo o să faci asta, o să fii librar-șef. Și legenda zice că după discuția aia, Cozmin s-a dus la casă și a plecat seara de acolo. Și mai venea lumea și zicea: ești ok? În general, de la librar pe o treaptă pe alta, de la librar la librar-șef, de la librar-șef la regional, de la ce vrei tu la ce vrei tu… Practic, nu prea se întâmplă să… Salut Corina, uite, mâine o să fii pe altă poziție. Aici a fost o situație un pic atipică și o să vin și cu un detaliu pe care Cozmin poate nu-l știa. Jucam fotbal împreună cu oameni din universitate. Și erau niște oameni care „unelteau”, adică vorbeau de Cozmin, de facultate, de ceea ce face, că termină doctoratul, cum ar rămâne la facultate, la universitate. Și zic, măi, stai așa, că oamenii ăștia au un plan cu Cozmin. Eu am un plan cu Cozmin, dar al lor pare mai rapid, așa că le-am luat-o înainte. 

Cozmin: Când Ciprian mi-a spus lucrul respectiv, cumva am fost prins între ciocan și nicovală, pentru că m-a pus în fața unei alegeri: să rămân în Cărturești sau să plec din Cărturești. În momentul în care Ciprian a propus lucrul ăsta, inevitabil în mintea mea s-a creat un conflict de idei. Conflict de idei pe care, nu știu, cred că am reușit să-l rezolv pe seama faptului că până la momentul în care am fost pus să ofer un răspuns concret, lucrurile s-au mai deteriorat în partea doctoratului. Și proiectând pe viitor, nu știu, o traiectorie mai lungă, mi-am dat seama că locul meu este mai degrabă în Cărturești decât într-un mediu academic. Nu m-am lăsat convins de ceea ce oferea un job care poate mie mi-ar fi plăcut, dar care în perspectivă ar fi fost o linie moartă, cât m-am lăsat convins de ceea ce aș putea face într-un termen mai lung și cumva mai sățios sufletului, să zic.

Corina: Dar tu, Ciprian, cum ai ajuns în Cărturești?

Ciprian: Se spune că după 27-30 de ani oricum nu îți asumi riscuri. Probabil dacă aveam atunci 30 de ani nu mai ajungeam în Cărturești. Pentru că înainte să ajung în Cărturești lucram la Altex, eram director de magazin. Înainte fusesem manager la Decathlon. Dar am plecat și la Decathlon și de la Altex după un an. Doar ca paranteză, eu toată viața mea am fugit de vânzări, nu mi-a plăcut niciodată, dar… ironia sorții că am lucrat în Proges, Altex, Decathlon, Cărturești, deci aproape numai în vânzări. Erau două voci în mine. Aveam niște prieteni mai hipsteri așa și… Am fost la un moment dat la un eveniment foarte mișto cu ceva organizatori de festivaluri din țară. A fost în Cărturești și eu fiind cumva cu evenimentele am zis că vreau să văd. Dar trebuie să recunosc că am intrat prima oară într-o librărie mare atunci. Deci evenimentele… M-am întâlnit cu o persoană din Iași, Gabi Cheșcu, care lucra la revista Timpul și cumva, persoana respectivă mi-a recomandat să acord atenție faptului că uite, se caută om pentru Cărturești. A fost un context mai așa, a fost Gala Oamenilor Timpului. Am fost, cum se cheamă, nominalizat la Oamenii Timpului, la Cultură și am ajuns în finală alături de Corneliu Porumboiu. Trebuie să recunosc că nu știam prea multe despre Cărturești. Prin Gala Oamenii timpului, chiar cred că fusese un eveniment în Cărturești, habar n-aveam. Stăteam de vorbă și cineva mi-a zis: „uite, se caută librar-șef”. Am aplicat și eu prin cineva care trimisese CV-ul meu. Și m-a sunat Adriana pentru programarea interviului. Prima oară am avut un interviu la telefon. Dar era un interviu super… neinterviu. Gen:

— „Ce faci?”
— „A, joc fotbal.”
— „A, super, joci fotbal…”

Chestii de genul ăsta.

După aia m-a sunat iar și m-a întrebat dacă pot să vin la București. Era vară, am zis ok, vin. Nu aveam nicio așteptare, că, repet, nu-mi făcusem temele despre Cărturești și nici nu eram cel mai mare cititor. În anul ăla citisem o carte. O carte, punct. Ajung la București, interviul era în Verona. Era prima oară când intram într-o librărie Cărturești din București și nu Carusel, ci Verona. Mi-a plăcut foarte mult mansarda. Pe măsură ce stăteam în mansardă cu… habar n-aveam cu cine: Șerban, Nicoleta, Adriana, ei își spuneau pe nume, a venit Adriana: „Gata, zic, Adriana e șefa.” Ok, respect. A venit Alex. A venit Nicoleta. Șerban a venit ultimul. Și, sincer, Șerban a fost persoana spre care nu mi-am orientat deloc atenția. Era în picioare, fuma — atunci fuma țigări normale — se ridica, fuma, iar eu ziceam „ok, probabil și el e de pe acolo… de la depozit”. Mai punea niște întrebări, dar foarte… filozofice. Eu voiam chestii concrete. Stăteam în mansarda aia, Șerban s-a pus la un moment dat pe un beanbag, ceilalți vorbeau, eu mai puneam întrebări. Și fără să exagerez, interviurile pentru librari-șefi erau super lungi. Dar eu chiar am stat opt ore. Opt ore! La un moment dat, Nicoleta mă întreabă: „Dar n-ai nevoie la baie?” Și eu chiar nu aveam nevoie, îmi plăcea discuția. Dar cred că întrebarea era, de fapt, cod pentru „Du-te puțin, că trebuie să deliberăm”.

Era iulie. Tot în ziua aia, la finalul maratonului, mi-au spus: „Ne place de tine, vrem să rămâi.” Răspunsul l-am dat pe loc. Eu nu sunt genul care ia contractul acasă o săptămână. A fost „da” pe loc. Le-am pus o singură condiție: nu voiam să plec imediat din Altex. Voiam să termin anul, să prind un Black Friday, să prind decembrie, plus că făceam niște restructurări și nu era ok să dau oameni afară azi și mâine să plec și eu. Și faza e că, din iulie până în decembrie — când eu oricum promisesem că stau — nu m-am mai auzit deloc cu ei. Deloc. Și mă gândeam: „Băi, dar e pe bune? Mai e valabil?” Nu vorbisem cu nimeni. Și am sunat-o pe Adriana, a zis, hei, sunt eu? Da, da, da. Dar zic, hai să ne îmbrăcăm. Mi-am luat o pereche de pantofi. Elegant. Nu foarte elegant, dar m-am îmbrăcat cât de cât. Casual, așa, zic, băi, nu pot să mă duc în teniși. Mi-a zis Alex că acolo e Mircea, „cel mai vechi”. Și atunci nu m-am panicat neapărat, dar mi-a zis și vârsta lui, și că e de nu știu câți ani în librărie și m-am îngrijorat. Am avut un moment de panică: „Stai să vezi, că sigur e vreunul cu tare, greu de impresionat…”. Apoi îmi zice că mai e și Andra — Andra care era responsabilă provizoriu de librării de ceva vreme. Și am zis: „Ok, îi dau mesaj Andrei, să mă văd cu ea la o cafea înainte.” Ne-am văzut la La Follie, lângă librărie, pentru un vibe preliminar. Dar Andra care era cea mai dezinvoltă persoană, în sensul că era foarte relaxată, se uită la mine și zice:

— „Dude, ce-i cu pantofii ăia? De ce ai pantofi din ăștia la tine? Sunt pantofi… pantofi!”

Iar eu: „Acum mi-am dat seama, era prima zi…”
Ea: „La noi nu e așa. Unde te duci cu pantofii ăia?”

Pantofii erau și urâți, sincer. Luați din Vaslui. Vorba aia, nu te duci la un om așa. Din prima discuție cu Șerban — care nici măcar n-a fost un interviu — eu am vorbit liber. Numai despre ce fac eu în timpul liber: când merg aici, când fac aia, cu băieții, fotbal, festivaluri… El: „Bine, dar tu știi aia? Tu știi ailaltă?”
Eu: „Aaaa, ok.”

A fost o singură întrebare despre o carte. Noroc că tocmai terminasem Alte glasuri, alte încăperi, de Truman Capote. Despre aia am putut vorbi. Când mă întreba altceva, nu prea… Am povestit și despre activism cu animale, despre ce mai făceam. Cumva mă asculta, mă scana. Când am plecat, s-a dus într-o cameră, a scotocit într-o cutie și a venit cu o carte de la The School of Life: Cum se schimbă lumea.
Mi-a zis: „Asta e pentru tine.”

Era practic un ghid despre cum poți schimba ceva în lume: de la proteste și greve până la chestii silențioase sau boicoturi. Foarte mișto. Mi-a plăcut mult. M-a citit. A contat enorm. E Biblia. 

Corina: Cozmin, tu cum alegi oamenii, că la interviuri știu că pui semne de CV-uri?

Cozmin: Dar nu e vorba neapărat de asta. Cred că modul ăsta, de a pune semne, detensionează interviul. Ce mă atrage de fapt sunt principiile pe care le are un om când stau de vorbă cu el. Pentru că, înainte să decid dacă cineva e potrivit pentru librărie, vreau să-mi dau seama dacă are loc în echipă. Și când spun „în echipă”, mă gândesc la interacțiune, la valori, la felul în care vede lucrurile pe care trebuie să le facem împreună. Avem persoane diverse, cu valori diferite, dar caut să nu existe diferențe care ar îngreuna dinamica. Pun accentul pe valori și pe modul în care cineva privește „cum facem” și „de ce facem”. Nu am un șablon pentru angajare. 

Ciprian: Nu am o proiecție fixă, de genul: „da, e potrivit”. Caut măcar două-trei valori pe care să putem construi în timp. Deci, fără șablon. Experiența de muncă sau experiența de voluntariat, uneori poate spune foarte multe, dar uneori nu spune nimic. Sau spune atât de mult timp cât îți dai seama CV-ului că persoana respectivă nu este potrivită în mediul cărturești. 

Multă vreme am citit doar cărți de specialitate, în zona istorică. Dar, ajungând la Cărturești, am redescoperit – dacă pot spune așa – pasiunea pentru ficțiune. Ficțiune în sens larg. Era cumva un echilibru: o bună parte din stresul din anii de doctorat venea exact din zona istoriei. Așa că la librărie citeam doar ficțiune, iar în timpul alocat doctoratului… doar istorie.

Corina: Ce ai dezvoltat la tine și înainte de Cărturești nici nu te gândeai sau părea imposibil:

Cristina: Răbdarea? Nu știu dacă e asta, dar da,  rabdarea.

Cozmin: Răbdarea.

Cristina: Și mai nou, am învățat să mă calmez înainte să vorbesc. Am învățat să vorbesc mai ușor, să mă deschid, să fiu sinceră, să fiu eu în preajma oamenilor.

Cozmin: Cumva ofer mai mult timp situațiilor, persoanelor, mie îmi ofer mai mult timp în momentul în care sunt pus să iau decizii, cumva încerc să las la o parte orice formă de prejudecată pe care aș putea-o avea în perspectiva oamenilor, situațiilor și așa mai departe.

Totodată, nu știu, instrumentele astea de echilibrare, nu sentimentală, echilibrare emoțională, să zic. Ei au venit doar pe seama faptului că, nu știu, Cărturești ne-a oferit posibilitatea de a participa la tot felul de training-uri, workshop-uri și așa mai departe. Chiar dacă inițial eram un pic sceptic, vorbind de prejudecăți, eram un pic sceptic în legătură cu ceea ce ar putea să-ți oferi, nu știu, întâlnirii cu Domnica Petrovai, ca, spre exemplu, sau cu Alina Marian, în momentul de față sunt ferm convins că situația în care mă aflu eu acum, de punct de vedere emoțional, vine pe seama faptului că mi-a schimbat un pic perspectiva asupra lor. Și bineînțeles, lucrurile de natură, nu știu, financiară, de natură practică, să zic, la tot ceea ce înseamnă Cărturești, ce înseamnă să citești un BI, ce înseamnă să te uiți un pic în rândul vânzărilor, ce înseamnă eficiența și așa mai departe. Și astea contează. Adică acum îmi dau seama că și ele contează destul de mult în activitatea noastră de zi cu zi.

Eu citeam de mică, am citit foarte multe basme, probabil de asta și partea mea foarte sensibilă și visătoare. Le citeam găinilor. Știu că bunicul meu avea o bibliotecă mare, și când mergeam la ei mă jucam cu sora mea. Una dintre noi căuta un titlu și apoi îi spunea celeilalte să-l găsească. Era jocul nostru.

Ciprian: Eu știu foarte simplu un lucru: înainte să vin în Cărturești, eram… destul de neșlefuit. O spun foarte relaxat. Nu în sensul că eram „băiat din Vaslui” și nici nu vreau să pun Vasluiul într-o lumină proastă — doar că, sincer, aveam multe colțuri nefinisate. Asta e adevărul. Și… mă rog, Cozmin cred că înțelege cel mai bine ce spun, că aveam și prieteni comuni, dar eu aveam niște viziuni foarte stricte asupra lumii. Nu ieșeam din ele. Apropo de toleranță, de a înțelege lucrurile, de a vedea și accepta opinii diferite — nu exista așa ceva la mine înainte. Acolo de unde vin eu, lucrurile erau simple: așa e, punct. Și dacă aveai altă părere decât a mea… hai că o „rezolvăm” imediat. Ca să o zic mai drăguț, cred că în Cărturești a fost primul loc în care a trebuit să accept că lumea e mai mare decât bula mea. Și mai e ceva: mie nu-mi place să folosesc cuvântul „frumos”, pentru că mi se pare în continuare un termen foarte girly, dar adevărul e că frumosul l-am descoperit în Cărturești. Frumosul estetic, în orice formă. Eu luam în râs înainte orice formă de artă. Foarte sincer. Inclusiv muzica: genurile și stilurile pe care nu le ascultam eu erau „visării”. La fel pictura, teatrul, alternativele — viziunile diferite le luam în derizoriu pur și simplu. Aici m-am cizelat. Cred asta cu toată sinceritatea. Și mai am un exemplu personal: eu sunt sigur că, dacă Hiccup-ul ar fi fost făcut înainte de Cărturești, nu ar fi arătat sub nicio formă așa — nici estetic, nici ca viziune. Hiccup-ul a apărut după vreo doi ani de Cărturești, când am început să înțeleg: „Stai puțin… lumea e așa, lucrurile astea sunt frumoase, asta e valoarea, asta e vibrația”. Și asta ca să nu mai zic de oameni — am devenit mult mai tolerant cu părerile lor. Și încă o chestie importantă pe care am învățat-o (nu în totalitate, recunosc, e o particularitate încă în lucru): munca în echipă. Eu, înainte, nu acceptam să fac ceva care nu era fix cum vreau eu. Acum înțeleg. Acum pot să las mult de la mine și să lucrez după nevoile unei echipe. Asta e o schimbare majoră.

Corina: Cum v-ați dezvoltat fiecare în raport cu cititul? De unde ați pornit? Ca să nu mai zic și de reducerea de angajat — încă cred că e foarte importantă.

Cristina: Eu citeam de mică, am citit foarte multe basme, probabil de asta și partea mea foarte sensibilă și visătoare. Le citeam găinilor. Știu că bunicul meu avea o bibliotecă mare, și când mergeam la ei mă jucam cu sora mea. Una dintre noi căuta un titlu și apoi îi spunea celeilalte să-l găsească. Era jocul nostru. Surorii mele nu îi plăcea prea mult, dar mie îmi plăcea enorm. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung să lucrez într-o librărie. Și culmea e că, după câțiva ani, chiar am ajuns. Trebuie să recunosc: înainte să ajung în Cărturești, citeam mai multe la nimereală, pentru că mă luam după trenduri — exact cum fac și mulți dintre cititorii noștri. Și, de atunci, am învățat să nu-i mai judec. Am fost și eu acolo, știu cum e să nu ai altă alternativă decât ce-ți apare pe net, în algoritm. În afară de a merge în librărie, de a vorbi cu un librar sau de a căuta singur ceva care chiar să-ți placă, nu ai multe opțiuni. Așa că… am început să citesc mai mult. Și mai bine. Asta și pentru că am avut reducere. Da, da! Nu știu… cumva mi-am dat seama că mult timp am mers pe același gen literar, pe același tip de subiect. L-am citit până când m-am plictisit de el. După aceea am început să schimb temele, și cred că sunt… tipicară: merg pe un fir până îl epuizez complet. Dar trebuie să recunosc că, în ultima vreme, n-am mai citit deloc. Parcă nu mai am energie pentru asta. Nu mai am energie, în general, să fac ceva pentru mine. O perioadă obositoare din care o să-mi revin. Mi-am cumpărat totuși noua carte a lui Abgarian — am zis că măcar atât pot să fac pentru mine. 

Așa e și cu cărțile: dacă ai oameni pasionați lângă tine, îți vine să citești.

Cozmin: Cred că „cititul”, în adevăratul sens al cuvântului, a apărut pentru mine abia în perioada liceului. Până atunci – până când mi-am dat seama că e cumva nevoie, sau că ești obligat moral să citești – refuzam orice formă de lectură obligatorie. Mai ales cele „de vacanță” și tot ce venea la pachet cu ele. Asta până când am început să citesc din proprie inițiativă. Norocul meu a fost că am pus mâna pe Cel mai iubit dintre pământeni – o carte care, la 18 ani, mi-a spart toate clișeele de sistem, anti-lume, neînțelegerile adolescentine și tot pachetul. De acolo am început să citesc constant. Inevitabil, odată intrat la facultate, s-a schimbat și domeniul de interes. Multă vreme am citit doar cărți de specialitate, în zona istorică. Dar, ajungând la Cărturești, am redescoperit – dacă pot spune așa – pasiunea pentru ficțiune. Ficțiune în sens larg. Era cumva un echilibru: o bună parte din stresul din anii de doctorat venea exact din zona istoriei. Așa că la librărie citeam doar ficțiune, iar în timpul alocat doctoratului… doar istorie. Un balans curios, dar sănătos. Acum tot ficțiune citesc, deși mai arunc, din când în când, un ochi pe câte o carte de istorie. Dar ficțiunea rămâne, clar, în prim-plan.

Ciprian: Am să vorbesc despre sistemul educațional din care am făcut parte și care nu m-a inspirat absolut deloc să citesc. Ba chiar am căpătat o repulsie față de carte. Dar… îmi aduc aminte că prima mea carte ever, pe care am citit-o din propria inițiativă, în afara curriculei școlare, a fost Nunta Domniței Ruxandra – ceva de genul ăsta. A, ba nu. Prima carte pe care am citit-o cu adevărat a fost Teiul sălbatic, de Doina Ionese. O carte care a ajuns nu știu cum în casa mea – că eu nu am avut multe cărți acasă. Eu nici nu știam cine e tipa asta, credeam că e o autoare veche, moartă. Am descoperit-o apoi pe Facebook, în carne și oase. Poveste foarte amuzantă. Dar da, Teiul sălbatic a fost prima mea carte, prin gimnaziu, nu mai știu exact în ce an.

Eu asociam personajul de acolo cu cineva din viața reală. E superbă cartea, mi-am și comandat-o când lucram în Cărturești, ca parte dintr-o introspecție din asta – „băi, când m-am apucat eu să citesc prima dată?”. Am găsit-o pe OLX și am cumpărat-o. Nu era fix aceeași copertă, dar o aveam acasă. Apoi am făcut-o cadou cuiva, nu știu ce m-a apucat, așa că trebuie să-mi comand iar Teiul sălbatic.

Revenind la citit. Până la Cărturești citeam foarte puțin. O carte pe an, poate două.

Cred că întrebarea era și cum m-a ajutat Cărturești să citesc. Ei bine, în primul rând, oamenii. Colegii. Toți știm cum povestea Ionela despre cărți. Având-o pe Ionela în fiecare zi, mult timp, n-aveai cum să nu începi să citești. Venea omul și povestea cu amănunte, cu pasiune, cu febră. Din punctul meu de vedere, dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut, ea vorbea cel mai mult și cel mai pasionat despre cărți. E persoana care m-a făcut să încerc science fiction. Să văd și eu cum e, că nu eram „pe stilul ăla”.

Apoi, apropo de pasiune, a fost și Cozmin — dacă nu era el, probabil că nu mă apucam să citesc non-ficțiune, stoicism, Marcus Aurelius și alte lucruri din zona aia. Și uite o paralelă: stai pe social media și vezi toată ziua un om care mănâncă un burger din ăla suculent. Chiar dacă tu mănânci burger o dată la câțiva ani și gata, tot ți se face poftă. Eu am o persoană pe care o urmăresc — nu dau nume — dar pentru că îl văd cu câtă pasiune mănâncă, mă duc și eu să îmi iau burger. Așa e și cu cărțile: dacă ai oameni pasionați lângă tine, îți vine să citești.

Când eram mic, dacă ziceai că nu ți-e foame, nu ți-e foame, nu ți-e foame… și vedeai un copil care mănâncă cu poftă, te apuca foamea instant. Exact asta s-a întâmplat și la Cărturești: pofta vine văzând oameni.

Apoi au fost clienții. Veneau, povesteau despre cărți, plângeau, se emoționau. Cum să nu fii curios? Era Mircea, care te băga în ceață cu Jacques Derrida sau cu ce mai citea el acolo, dar în același timp îți stârnea curiozitatea. Eu mă duceam la el cu întrebări nivel 1: „Mircea, cum se face că… romanii ce părere aveau despre Iisus? E pomenit Iisus în scrierile romane?”. Și el îmi explica. Nu treceam la șamanii și filozofii lui, dar ușor-ușor înțelegeam mai multe. Pentru mine, asta a fost esențial: să pot să întrețin discuții, să nu stau la masă rânjind fără să știu de ce rânjesc. După colegi și clienți, al treilea lucru a fost obiceiul de a citi „short list”-ul de pe spatele cărții. De acolo am descoperit foarte multe. Apropo de oameni care m-au inspirat – Diana. Eu nu citeam autori români până când n-a venit Diana cu opinia ei fermă, pasionată, argumentată. Adică… iarăși, tot mediul ăsta – bursa de creație literară, dacă vrei – stai la o pizza, cu un pahar de vin, cu Burcescu și cu Nagy, și zici: „Doamne, ferește…”. Că Raluca Nagy îți povestește cum e viața în Japonia și în Vietnam și, când o asculți, îți vine să zici: „Ok, gata, trebuie să citesc și eu cartea asta, să văd ce și cum”. Ca librar, te surprinzi în cele mai ciudate situații: oameni care vin, îți cer sfaturi de viață, îți povestesc drame, dileme, căsnicii, divorțuri. Și pentru că mereu auzi astfel de povești, am început să citesc și cărți din zona aia de dezvoltare personală, psihologie, „whatever”. Și mi-am dat seama că, ok, unele lucruri pe care le gândeam eu le regăsesc acolo. Zic: „Aha, deci nu sunt singurul care a simțit așa, doar că unii oameni le explică mai frumos decât mine.” Și am învățat și multe chestii noi, pe care chiar le-am aplicat asupra mea. Și eu, care am zis mereu că sunt ignorantul ăla care nu acceptă sfaturi din exterior… uite că am dat peste cineva care mi-a deschis o ușă: un Gabor Maté, un Gáspár György. Citesc acolo și încep să îmi pun întrebări. Și intri într-un cerc din ăsta bun, care te face să sapi mai adânc în tine.

Întrebarea cu cartea pentru 25 de ani de Cărturești… Eu n-am o carte care să „definească” Cărturești. Dar, din punct de vedere personal, am două titluri care pentru mine au contat — chiar dacă nu sunt „răspunsul oficial”. Primul: Alte glasuri, alte încăperi. A fost conjunctura de așa natură, e una dintre cheițele care m-au adus, cumva, aici. E superbă cartea. Și a doua: prima carte pe care am citit-o când am început efectiv la Cărturești. În prima săptămână, am zis: „Frate, dacă tot lucrez la Cărturești, trebuie să-mi cumpăr o carte și să o și citesc. Dar nu iau una mare, iau una mică, să nu mă blochez.” Și am luat Oameni și șoareci de Steinbeck. Și m-a lovit. Am zis: „Wow! Ce mișto e!” Și după aia am trecut la La răsărit de Eden, și tot așa. Dar dacă mă întrebi acum ce titluri aș pune pe masă ca răspuns personal: Alte glasuri, alte încăperi și Oameni și șoareci.

Mi-am dat seama că nu le știu pe toate, nu trebuie să le fac eu pe toate. Că sunt oameni mai buni ca mine în anumite zone și e perfect normal să las deciziile pe mâna lor. Și asta, pentru mine, e poate cea mai mare lecție din tot.

Corina: Ce spuneți despre chipele voastre, cele în care sunteți sau cele pe care le coordonați:

Cristina: O să spun că îmi place mult echipa în care lucrez, pentru că sunt oameni tineri. Și mi-am dat seama, la un moment dat, că e super să stai în preajma oamenilor tineri dacă vrei să rămâi tânăr. Sunt oameni foarte diverși, de la care înveți mult — și despre ei, și despre tine, și despre lume, și despre tot ce te înconjoară. Sunt și oameni tineri care te enervează — și atunci îți dai seama că, de fapt, tu îmbătrânești și poate e cazul să schimbi ceva la tine. Să nu schimbi neapărat, să nu-i schimbi pe ei.

Cozmin: Eu nu pot spune decât că sunt foarte mândru de ei. În contextul în care perioada pe care o traversăm nu e neapărat cea mai fericită — momentele sunt mai apăsătoare, mai dificile — ei și-au păstrat, în mare parte, entuziasmul și plăcerea de a lucra la Cărturești. Mă bucur enorm că răspund în continuare pozitiv la toate provocările care vin din exterior. Mă bucur că fiecare dintre ei își dorește mai mult de la sine, că ajung să se cunoască mai bine și să-și dezvolte calități și instrumente care sunt utile într-o echipă. Asta nu poate decât să mă bucure. Totodată, mă bucur și că mă provoacă și pe mine, că mă pun în ipostaza de a reflecta, de a-mi pune întrebări. Și, tocmai de aceea, și eu sunt într-un proces continuu — de adaptare, de dezvoltare, de schimbare. Nu cred că există liniște într-o echipă — și o spun în cel mai pozitiv mod posibil. Sau, cel puțin, nu există liniște în echipa noastră.

Corina: Ciprian, câte echipe ai?

Ciprian: Păi cred că pot să zic mai multe paliere. Prefer să creez un context mai larg, ca să-mi dau seama exact ce vreau să spun. Cred că una dintre cele mai importante chestii pentru care nu sunt neapărat „recunoscător”, dar care mă ajută enorm — și e mai degrabă despre Cărturești în general, nu doar despre echipă — e faptul că mă ține conectat.

Am mai zis asta: când lucrezi la Cărturești, nu ești la curent doar cu noutățile editoriale sau culturale care apar. Mi se pare că ești la curent cu tot ce se întâmplă în lume, în vibe, în tendințe. Nici nu mai simt nevoia să stau pe TikTok sau pe alte rețele sociale ca să fiu „la zi”. Cărturești, cumva, face asta pentru mine. Apropo de echipă, eu îmi iau enorm de multă energie de la oameni. Uneori nu reușesc să fiu peste tot. Sunt, cât sunt, peste 10 librării în responsabilitatea mea și mi-ar plăcea să pot sta mai mult cu fiecare librar. Dar, chiar și așa, îmi iau foarte multă energie din rândul lor — îmi place să îi văd cum rămân, cum cresc, cum vin cu idei noi. Și, cum zicea Cristina, uneori învăț niște lucruri despre diferențele de generații, de valori, care devin tot mai evidente între noi și cei foarte tineri. Pe alt palier, dacă mă gândesc la echipa de colegi din regiune, acolo recunosc că ajung des în situații inconfortabile sau complet în afara zonei mele de confort. Faptul că sunt provocat constant să lucrez cu oameni care nu văd lucrurile la fel ca mine mi-a întărit adaptabilitatea. Și legat de adaptabilitate, aparent toată lumea spune că e cel mai important skill al perioadei în care trăim. Probabil că nu l-aș fi dezvoltat atât de bine dacă nu eram în echipa asta. Despre echipele de suport, cu care lucrez de mult timp, apreciez foarte mult profesionalismul lor. Recunosc că la început aveam un pic de sindromul impostorului. Oamenii ăștia au experiență uriașă în Cărturești. Știu enorm. Era momente în care nu aveam efectiv curaj să spun ceva la masă: “cine sunt eu, venită de un an, când ei vorbesc din reflex despre lucruri pe care eu abia încep să le înțeleg?”. Dar pe măsură ce timpul a trecut și m-am integrat în cercul ăla, mi-am dat seama că părerile mele sunt ascultate, luate în considerare, că pot să stau la masa aceea ca un egal. Asta mi-a întărit mult încrederea în mine, mi-am dat seama că ce spun eu chiar are valoare. Iar despre echipa mai mare, Șerban, Nicoleta, (Heads) — cred că de acolo îmi iau cea mai mare inspirație. Mi se pare un nivel de leadership foarte rar: ideea că poți conduce o companie, ai opinii, ai viziune, dar alegi deliberat să nu impui totul. Lași oamenii în care ai încredere să decidă, să crească, să ducă lucrurile mai departe. Și mi-am dat seama că, dacă eram într-un mediu super patronal, probabil aș fi greșit mult. Aș fi crezut că doar eu știu cum trebuie să se întâmple lucrurile. În schimb, faptul că aici am văzut cum funcționează încrederea — reală, nu doar declarată — m-a ajutat și în tot ce fac în paralel. Mi-am dat seama că nu le știu pe toate, nu trebuie să le fac eu pe toate. Că sunt oameni mai buni ca mine în anumite zone și e perfect normal să las deciziile pe mâna lor. Și asta, pentru mine, e poate cea mai mare lecție din tot.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.