Cătălina Stanciu | Raftul literaturii de război

Începând cu luna mai, în câteva dintre librăriile Cărturești și pe carturesti.ro, cititorii vor găsi un raft special dedicat literaturii de război. Venit la propunerea Cătălinei Stanciu, asistent universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, cu o teză de doctorat despre literatura coreeană de război, raftul este un îndemn de a găsi curajul să citim sau să recitim literatură și mărturii despre război, curajul de a înțelege, poate o dată în plus, că lumea este și un spațiu al violenței și al durerii. Conceptul și selecția titlurilor de la raft îi aparțin Cătălinei Stanciu, cu adăugiri din partea librarilor Cărturești. 

Probabil cea mai bună atitudine pe care o putem avea astăzi ca cititori este aceea de a avea curajul să citim (și chiar să recitim!) texte literare cu și despre război, împotrivindu-ne astfel pericolului pe care îl anticipăm înaintea lecturii – acela de a ne adânci și mai mult în sentimentele de panică și disconfort de care suntem deja cuprinși.

De ce să citim acum literatură de război?

Este deja bine cunoscută pe internet imaginea unei ferestre pline cu cărți, într-un apartament din Kyiv. Acestea nu sunt expuse spre vânzare, cum ar fi fost, poate, de imaginat în vremuri de pace, ci îi folosesc proprietarului apartamentului drept protecție. Astfel, acoperind toată suprafața ferestrei cu cărți, cioburile provocate de bombardamente nu ar mai putea să se împrăștie pretutindeni în casă și să-l rănească. E tulburătoare imaginea, dar și simbolică pentru felul în care cărțile – literatura – ne pot proteja, fortificându-ne în fața pericolelor de tot felul.

Asemenea reacțiilor fiziologice, care ni se activează automat, dar diferit, în caz de expunere la pericol, și ca cititori putem spune că recurgem, deși poate într-o manieră mai puțin automată, la câteva posibile variante de reacție față de alegerea textelor literare care să ne însoțească în momente copleșitoare precum realitatea războiului. Asta dacă nu decidem că literatura ne-ar îndepărta și mai mult de realitate sau am considera-o o dovadă a frivolității. Ceea ce ar fi posibil, poate, doar în cazul alegerii exclusive a raftului de literatură escapistă. Probabil cea mai bună atitudine pe care o putem avea astăzi ca cititori este aceea de a avea curajul să citim (și chiar să recitim!) texte literare cu și despre război, împotrivindu-ne astfel pericolului pe care îl anticipăm înaintea lecturii – acela de a ne adânci și mai mult în sentimentele de panică și disconfort de care suntem deja cuprinși. Alegând literatura de război, am putea astfel reintegra în schema minții noastre cunoașterea faptului că lumea este și un spațiu plin de violență și durere, și ne-am putea ulterior raporta altfel la această cunoaștere, nu doar cu o temere paralizantă, din postura de victimă. Iar dacă reușim, așadar, să ne depășim temerea că asemenea lecturi ne-ar produce mai mult rău decât bine, vom fi, cred, în câștig. Nu doar că ne-ar ajuta să ne exersăm constant mușchiul empatic, să devenim un pic mai umili – în felul în care ne raportăm la viață și la ceilalți – dar ne-ar ajuta și să ne conectăm de fapt la noi înșine – ca parte a unei istorii traumatice comune. Atâta vreme cât am fost dintotdeauna expuși unor nenumărate manifestări violente, înseamnă că le și conținem cumva, la nivel colectiv și individual. Și vom continua, prezentul ne arată, să mai conținem și de aici înainte. Deci nu prea vom putea evita cu ușurință realitatea cu potențial traumatic, căci ne înconjoară mult prea stăruitor.

De ce nu am încerca să admitem atunci că viața este țesută și din fibra violenței și a durerii, nu doar din pace și din fericire, iar destinul ne este pe alocuri acoperit și de umbre, nu doar scăldat în lumină. Și că mesajul izbăvitor de pace, de reziliență și de vindecare se regăsește doar străbătând printre acelea ce produc inițial cea mai mare reticență cauzată tocmai de temele sumbre și dramatice pe care le implică. Să fim, așadar, deopotrivă curioși și curajoși să ne înțelegem mai bine trecutul dureros, pentru a ne putea raporta mai corect (adică mai uman) la prezentul cu potențial traumatic.

Raftul propus invită astfel cititorii să-și acceseze curiozitatea și curajul de a citi mărturiile personale ale unor persoane reale, în opere precum Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici, sau 20 de ani de Siberia, de Anița Nandriș-Cudla. Experiența violenței războiului poate fi tradusă și printr-o lecție de viață, prin intermediul unui roman cu titlu sugestiv, Războiul care m-a învățat să trăiesc, de Kimberly Brubaker Bradley. Puteți citi și despre impactul violenței asupra mentalului unor personaje-copii din Cambodgia sau Irlanda, în romane precum Întâi l-au omorât pe tata, de Loung Ung, sau Cenușa Angelei, de Frank McCourt. Despre un alt spațiu mai îndepărtat geografic vorbește și romanul contemporan al lui Lee Ji-min, Eu și Marilyn, care, plecând de la un fapt real, propune, într-un mod interesant, suprapunerea imaginii războiului (Războiul Coreean) peste imaginea frumuseții și a senzualității.

🔹🔹🔹

Cătălina Stanciu este asistent universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Și-a scris teza de doctorat despre literatura coreeană de război.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.