Cu istoria României nu te joci, mai ales cu latura ei tragică

Fotografie din arhiva autoarei

Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, eseistă, iar cel mai recent volum publicat, „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – un manifest”, „o elegie pentru o epocă”, cum scria Andrei Codrescu pe coperta a patra, a apărut recent la editura Paralela 45. „Un poem splendid, politic în cel mai nobil & mai pur sens al cuvântului.”, după cum scrie Radu Vancu pe coperta a patra.

Sunt mai multe forme de a „adopta” o țară. Ce ai adopta prima dată, cine și ce are nevoie de tine?

Adopți o țară când țara își pierde copiii și oamenii (concret sau simbolic). Iar România a pierdut destui oameni în timpul comunismului (cifra estimată a celor închiși în lagăre și penitenciare ori deportați, arestați etc. este de jumătate de milion, în decursul a 45 de ani!), apoi în decembrie 1989 (1100 de morți, peste 3000 de răniți), apoi după reprimarea mitingului-maraton din Piața Universității în 1990 (sute de oameni au fost maltratați de polițiști și mineri, au murit peste 20), apoi după tragedia Colectiv din 2015 (64 de oameni pieriți, peste o sută de oameni răniți grav). În timpul represiunii din 10 august 2018 au fost vătămați din pricina gazelor lacrimogene peste 500 de oameni. Adopți o țară când ea a devenit prea fragilă și bolnavă din pricina liderilor politici stupizi ori cupizi care au slăbănogit-o. Atunci țara devine un copil pe care ai vrea să-l crești și să-l formezi, ca să-l vindeci de malformările și handicapurile care i-au fost impuse de autorități.

Volumul ne poartă prin istoria țării și readuce la lumină revoluții, revolte, „întrebări din manualele stinse de istorie.” Ce se uită cel mai ușor, ce se transformă în altceva decât a fost?

Așa cum romanul meu din 2013, Un singur cer deasupra lor, este o frescă narativă despre comunismul românesc, la fel poemul-manifest de acum este o frescă lirică despre România, mai ales despre România în postcomunism. Cele două cărți se completează și asamblează într-un diptic, chiar dacă romanul a fost scris în 10 ani, iar poemul-manifest, în 3 luni. Dacă manualele de istorie nu au cum să cuprindă și să conțină toată istoria recentă a României, lucrul acesta îl poate asuma un poem manifest de tip mozaic sau puzzle, care folosește, parțial, procedeul colajului și metoda jam session. Cu istoria României nu te joci, mai ales cu latura ei tragică, dar poți construi un poem flower-power, cu inserturi de graffiti, cântece stradale, sloganuri, toate calchiate pe o pânză (de fond) liturgică.

Odată cu internetul și formele sale de comunicare, scrisorile pe alt tip de suport, nonvirtual, păreau că sunt pe cale de dispariție. Volumul tău este un manifest din mai multe puncte de vedere.

Poemul-manifest a fost mai întâi o carte electronică pe care am trimis-o prietenilor scriitori în principal, neștiind că îl voi tipări. Reacțiile la acest text electronic s-au dovedit a fi multe și intense, toți cei care mi-au scris și comentat poemul au insistat să îl tipăresc, să fac din el o carte, fiindcă e necesară, ca protest scris, în vremurile românești de acum. Cred că în noi toți, autor și confrați (poeți, prozatori, eseiști) a funcționat și simbolismul anului în care ne aflam, acela al Centenarului Unirii. Probabil că poemul-manifest a fost perceput și ca un lamento (sau panegiric) despre România actuală, dar și ca un îndemn la răzvrătire, exact așa cum și este, de fapt. Eu, în mod cert, ca autor și făptură umană, am asumat atât o dimensiune melancolică legată de lipsa de noroc a țării în care trăiesc, cât și o dimensiune de credință (și nădejde) în ce ar putea fi țara mea cândva. Mereu ne mișcăm (individual și colectiv) între antiutopie și utopie, asta este România!

Cum trec personajele de la pasivitate la acțiune, ce resorturi apar odată acestea ieșite din inerție? Scrii: „tu ești captiv în oasele tale craniene/ iar țara stă lângă noi ca un cățel părăsit.

Am avut parte eu însămi de trecerea aceasta de la pasivitate la acțiune. În decembrie 1989 am fost paralizată emoțional de multa doză de moarte tânără care marcase țara în care trăisem până la revoluție și în care continuam să trăiesc, dar în 1990 m-am trezit, încetul cu încetul am simțit și am știut că trebuie să fac ceva, să mă implic (și nu doar prin discurs). Apogeul moral și afectiv al acestei mobilizări l-a constituit participarea mea (fie și numai pentru două zile) la mitingul-maraton din Piața Universității (am ajuns la începutul lunii mai 1990). Am căpătat acolo o energie de răzvrătire care m-a făcut să iau decizii importante pentru viața mea personală și publică. Iar energia aceea de răzvrătire încă nu s-a stins, încă are combustibil. Marșurile mișcării Rezist, din 2017-2018, m-au reimplicat în viața concretă de cetățean al României, în ipostaza de răzvrătită.

Câte forme de răspuns ai primit la această scrisoare-manifest?

Au fost scrisori emoționale mai lungi și răvașe scurte, vreo treizeci de reacții de susținere, empatie și comuniune care m-au bucurat și uimit, căci nu mă așteptasem ca feedbackul să fie atât de cald și imediat. Și, fapt important, toate reacțiile insistau să public pe hârtie poemul-manifest, să nu-l las netipărit și nici să nu amân tipărirea, căci poemul avea miză acum (și are încă, după cum stau lucrurile, prost politicește, în România). După ce Cosmin Perța (de care mă leagă o prietenie poetică de îndeajuns de mulți ani) mi-a propus să publice poemul la Editura Paralela 45, tot el a sugerat să mă gândesc și la un mod de a ilustra manifestul. Inițial, se gândise la ilustrații tematice originale, dar această ipoteză de lucru a căzut, întrucât eu am avut de la început în minte ideea colajelor alcătuite din fotografii-document legate de istoria României în secolele XX și XXI. Am colectat de pe internet vreo 30-40 de fotografii-document, pe care i le-am trimis graficianului Laurențiu Midvichi, indicându-i grupajele tematice pe care le doream. Așa a fost, iar cartea a ieșit, inclusiv grafic, ca un manifest despre România. Am folosit inclusiv graffiti pe care le fotografiasem direct, găsindu-le pe diferite ziduri ale Clujului. Pe coperta cărții am folosit un astfel de graffiti: what will happen with your soul if you will die tomorrow; îl găsisem scrijelit sub un pod din apropierea blocului meu, în cartierul Mănăștur din Cluj, pe o arteră foarte circulată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.