David Bowie, Blackstar

E 8 ianuarie 2016 şi e ziua în care David Bowie împlineşte 69 de ani şi îşi lansează şi noul album, al 25-lea – intitulat pentru conformitate Blackstar, căci titlul este, de fapt, simbolul unei stele negre – , laolaltă cu un al doilea single cu titlul „Lazarus”, care începe cu el lungit pe un pat de spital cîntînd versurile „Look up here, I`m in heaven” şi se sfîrşeşte cu el făcînd cu mîna şi dispărînd într-un dulap întunecat. După două zile, pe 10 ianuarie, Bowie moare aruncînd planeta Facebook într-un interminabil şi isteric priveghi în care se amestecă şocul, frustrarea, durerea, dragostea şi elogiul.

Noul său album devine instant şi ultimul, iar lumea începe să caute în clipuri şi în versuri semnele iminente ale sfîrşitului împachetat într-o operă de artă. Pe album nu mai e muzica lui Bowie, ci cîntecul său de lebădă marţiană! Aşadar, cum să comentezi acest album-testament-scrisoare-de-adio?

În primele zile, întregul mapamond artistic – de la Annie Lennox, Paul McCartney, Mick Jagger, Yoko Ono, Madonna, Moby, Pet Shop Boys, Michael Stipe, Dave Gahan sau Lorde, trecînd pe la Simple Minds, Brian Molko, Flea, Pearl Jam, Chris Cornell, Iggy Pop, Ozzy Osbourne, Alice Cooper, Marilyn Manson, şi ajungînd la Brian Eno şi Pat Metheny sau la scriitori precum Jonathan Lethem ori Mircea Cărtărescu – aduce la unison omagii muzicianului-actor-artist-vizual dispărut prematur. Se fac liste şi topuri cu albume, piese, concerte, videoclipuri, colaborări, roluri de film, outfit-uri, momente memorabile, citate, cărţi citite de Bowie. După prima săptămînă deja nu se mai poate ţine evidenţa articolelor, a gesturilor-tribut şi a cover-urilor, care continuă şi azi oriunde se mai scrie despre muzică şi oriunde se mai ţine zilele astea vreun concert.

Între timp lucrurile au depăşit cu mult sfera muzicală. Un pui de pinguin născut la Zoo Cincinnati a fost botezat Bowie. Clopotele Turnului Domului din Utrecht au bătut în ritmul piesei „Space Oddity”, accesările muzicii lui David Bowie crescuseră pe Spotify de trei mii de ori şi toate publicaţiile importante din lume au lăsat deoparte războaiele, terorismul, imigraţia, încălzirea globală, pe Putin şi pe Trump şi au pus pe prima pagină fotografii cu el. Observatorul astronomic Belgian MIRA a înregistrat o constelaţie cu numele lui Bowie (constelaţia cuprinde şapte stele – din proximitatea planetei Marte aşezate în forma iconicului fulger de pe coperta albumului Aladdin Sane). Vreo 20 de mii de oameni au semnat o petiţie prin care cer redenumirea planetei Marte în Bowie. Alţii petitionari, britanici, cer doar ca David Bowie să fie personalitatea imprimată pe bancnota de 20 de lire. Primarul Bill de Blasio, a proclamat ziua de 20 ianuarie drept Ziua David Bowie în oraşul New York. Basistul trupei RHCP, Flea, şi-a tatuat pe braţ numele lui Bowie, iar Howard Donald, membru în trupa Take That, şi-a botezat noul născut Bowie. Ceasul unui turn din Norvegia va cînta la ore fixe, vreme de jumătate de an, refrene din muzica sa. Blackstar intra pe primul loc în topul de vînzări din 20 de ţări, inclusive în SUA unde Bowie nu dominase niciodată topul Billboard. În Marea Britanie, 13 piese şi nu mai puţin de 19 albume din discografia lui au reintrat brusc în topuri. Celebrul cont GOD de pe Twitter a „ciripit”: „Bowie a fost Dumnezeul care mi-am dorit dintotdeauna să fiu.”

Acum, cînd încerc să încropesc această biată recenzie, una din compilaţiile sale tocmai a detronat de pe prima poziţie, după o lună, albumul Blackstar, o altă duzină de albume fiind răspîndite peste tot în top 80. Iar clipul „Lazarus” se apropie de 30 de milioane de vizualizări pe YouTube. În plin şoc emoţional sau, dimpotrivă, perfect nedumerit de dimensiunea doliului planetar, cum să asculţi acest Blackstar, despre al cărui nume deja s-a spus că evocă o stea pe moarte, precum şi o leziune celulară, dat fiind că Bowie a murit de cancer la ficat după o perioadă de 18 luni de tratament?

Blackstar e un album scurt: doar 7 piese însumînd 41 de minute, dar e foarte omogen şi, mai ales, dens, exuberant şi stratificat, suprapunînd stilistica mai vechiului art rock experimental cu structurile şi sound-ul jazzului electronic. Pentru acest album, Bowie a angajat un grup de jazz cules dintr-un club newyorkez şi l-a adus ca producător pe longevivul său colaborator Tony Visconti. Piesa titulară, cea mai lungă (tăiată la 9:57 pentru a putea fi distribuită prin iTunes, care acceptă o durată maximă de doar 10 minute), deschide albumul şi este şi sufletul lui. „Blackstar” începe elegiac cu corzi de chitară ciupite, iar cînd vocea lui Bowie începe să incanteze în falsetto melodia unui cîntec de tradiţie gregoriană intră brusc ritmul sacadat al unui drum machine. Această expunere contradictorie între melodicul elegiac şi ritmul alert de acid jazz (asigurat de Mark Guiliana, un maestru al tobelor electronice) este întreruptă la mijloc de o schimbare de tempo ce lasă locul unei secţiuni de acalmie bluesy cu saxofonul lui Donny McCaslin şi chitara lui Ben Monder. E o piesă deopotrivă ciudată şi melodioasă, cu versuri criptice la început („In the villa of Ormen / Stands a solitary candle / in the centre of it all / Your eyes”), dar care pe parcus capătă sens: „Something happened on the day he died / Spirit rose a metter and stepped aside / Somebody else took his place, and bravely cried / I`m a Blackstar, I`m a Blackstar”. (De altfel, videoclipul regizat de Johan Renck, cu simbolistica sa eclectic-religios-morbid ritualică – scheletul unui astronaut, o femeie cu coadă, dansuri epileptice, răstigniţi mascaţi, un profet – a alimentat tot felul de interpretări ezoterice şi referinţe la alte simboluri din muzica sa.)

Pe piesa „Lazarus”, încă şi mai elegiacă – chitara lui Monder şi saxofonul lui McCaslin bocesc pe basul foarte melodios al lui Tim Lefebvre -, Bowie nu mai cîntă nimic obscur; e clar că piesa este despărţirea sa de lume, un rezumat al propriei sale morţi, auto-epitaf: „Look up here, I’m in heaven / I’ve got scars that can’t be seen / I’ve got drama, can’t be stolen / Everybody knows me now // Look up here, man, I’m in danger / I’ve got nothing left to lose // This way or no way / You know, I’ll be free / Just like that bluebird / Now ain’t that just like me.” De altfel, şi pe „Dollar Days” şi „I Can’t Give Everything Away”, ultima piesă de pe albumă, Bowie cîntă despre moarte acompaniat de acelaşi saxofon funerar al lui McCaslin, care pretinde că niciunul dintre membrii grupului nu era conştient că înregistrează un album-epitaf, de unde şi şocul la aflarea veştii. Aparent, în afara familiei şi a producătorului Tony Visconti, nimeni nu ştia de boala lui Bowie ale cărui ultime versuri de pe album rămîn, repetate ca o mantră, acestea: „I Can’t Give Everything Away”. Cum să nu te rupă!?

Booklet-ul albumului reproduce negru pe negru versurile şi creditele. Trebuie să înclini puţin paginile broşurii pentru a putea citi rîndurile lucioase. Aşa şi cu discul. Moartea lui Bowie te face să-i asculţi muzica înclinat.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.