Despre comunități de cărți și oameni cu Elena Marcu și Anca Dumitrescu, fondatoarele Editurii Black Button Books

on 15.06.2021 at 08:59

Elena Marcu și Anca Dumitrescu sunt cele două fondatoare ale editurii Black Button Books, care au intrat pe piața românească cu un program editorial coerent și asumat. Cele două aduc practic în dialog o comunitate de cărți cu o comunitate de oameni interesați de voci puternice, care recuperează perspective contemporane semnificative, dintre care unele așa-zis marginale sau altele clasice, pe care le pun într-o nouă lumină. Publică traduceri de texte câștigătoare a unor premii literare dintre cele mai prestigioase și texte contemporane de eseistică românească sub forma unor antologii cu dedicație. Aflați mai multe despre ce înseamnă să ții o editură în doar două persoane, dar și despre subiectivitate, în interviul de mai jos. Până pe 23 iunie, Black Button Books vă întâmpină pe carturesti.ro cu o ofertă foarte simpatică de vară: -20% la întreaga ofertă în stoc.

Cine sunteți, Elena și Anca? Care este traseul vostru în domeniul literelor citite și traduse?
Anca: La mine traseul în zona editorială este dintre cele mai banale: am făcut Filologie la Brașov, și, încă de pe băncile școlii, am lucrat doar în edituri, mai întâi la Brașov, apoi în București, mai ales ca redactor și responsabil cu achizițiile, cu copyrightul. Cel mai mult – aproape zece ani – am lucrat la Editura Vellant. Aici, la BBB, suntem în egală măsură responsabile cu copyrightul și cu redactatul. Amândouă facem practic de toate. Mai puțin partea de promovare, unde Elena, fiind cea pricepută dintre noi două în domeniu, e in charge. De la a-mi plăcea să citesc de când mă știu până la a o întâlni pe Elena în 2007 și a hotărî că ne plac aceleași lucruri – mai ales lecturi – și că e nevoie de ceva nou pe piața românească e doar un pas.
Elena, râzând: Ne-am cunoscut și ne-am apropiat mai degrabă prin prisma faptului că mâncam împreună mici la prânz. Eu lucram atunci la Casa de discuri N&A în calitate de PR, iar cei de la Vellant, ca să iasă din mansarda lor, treceau prin mansarda noastră. A fost o prietenie pe bază de mici și de șaorma. Mai târziu, s-a adăugat și berea. Apoi am lucrat și eu o vreme la Vellant tot ca PR, dar și ca redactor. Mie, spre deosebire de Anca, nu mi-a plăcut întotdeauna să citesc și asta era un mare chin pentru părinții mei, mai ales pentru mama, pentru că eu voiam mai degrabă să alerg, să arunc, să trag cu praștia, cel puțin până prin clasa a cincea.
Ce s-a întâmplat atunci? Ai avut vreo revelație?
Elena: Nu, nici gând. Pur și simplu eram într-o vacanță de vară la țară, eram deja măricică și nu mai alergam atât de mult, începusem să mă plictisesc și era și caniculă afară și am găsit acolo Cei trei muschetari și am început să citesc. Am continuat și noaptea, sub plapumă – varianta clasică –, cu lanterna. Și a început să-mi placă cât de cât și mama s-a gândit să-mi mai propună ceva interesant și într-a șaptea citeam Elevul Dima dintr-a șaptea; ceea ce a fost cam interesant pentru mine. Carevasăzică, practic, cititul a venit puțin forțat de mama și/sau de plictiseală, dar important este că s-a ajuns unde trebuia. Apoi a ajutat mult primul an de facultate, când nu aveam nimic, nici internet, nici TV sau computer. Aveam un radio. Și cărți. Atunci am citit enorm.
Cum s-a întâmplat acest proiect destul de ambițios prin oferta editorială pe care o propuneți cititorilor? Cine a venit cu inițiativa?
Anca: Eu am venit cu propunerea. Nu a fost vreun declic de vreun fel, pur și simplu s-au adunat mai multe lucruri la un loc: de la a vorbi prietenește la un pahar despre ce frumos ar fi să scoatem cartea aia sau aia la a face efectiv lucrul ăsta.
Asta înseamnă că ați pornit de la ce lipsește pe piața cărții din România?
Elena și Anca: Da, cumva chiar așa, dar a mai fost ceva care are legătură și cu felul nostru de a fi, pentru că în general pe zona de lucru suntem destul de organizate amândouă, poate în ciuda aparențelor și de fapt existau destul de puține programe editoriale coerente asumate pe piața din România la acea dată. Întotdeauna există apariții editoriale foarte faine distribuite peste tot în piață. Pe vremea aceea nu erau, acum s-au înmulțit la nivelul colecțiilor. Însă atunci lipseau și-ți părea rău de o carte care se pierdea în peisaj, nefiind însoțită de încă una sau de o colecție sau de un statement al editorilor care să susțină acea apariție deosebită.
De asemenea, în perioada aceea – poate nu pare așa de mult, dar sunt 5-6 ani de atunci – nimeni nu părea să-și asume dezbaterea în jurul ismelor, inclusiv în privința feminismului. Cumva, încă circula ideea că e vorba despre niște femei isterice, puse pe ură împotriva bărbaților, feminismul era reprezentat în niște tușe foarte groase. Acum, cred că funcționează mai degrabă principiul fake it till you make it, adică unii editori au prins ideea că există totuși un trend internațional care vizează mai degrabă o literatură mai spre stânga și atunci merg cu valul. Dar și dacă asta ar fi motivația prezenței pe piață a unor titluri foarte bune în domeniu, este splendid, atâta vreme cât ajung să fie traduse și lumea le citește. Nu trebuie să pornim cu toții dintr-o zonă principială. La noi a pornit dintr-o zonă sinceră.

Voi promovați o ofertă editorială activistă, în zona dezbaterii în jurul acestor isme. Care este motivația personală a fiecăreia dintre voi?
Anca: Cred că pur și simplu asta ni se potrivește. Nu cred că este vreun titlu pe care l-am ales din alte motive decât că autorul le zice bine, zice adevărul și credem că lumea ar trebui să deschidă puțin ochii în direcția asta și mai ales să nu fie nimic din zona academică sau profetică, ci din perspectiva unui discurs de la om la om. E nevoie de schimbare în lumea în care trăim și nu vorbesc acum exclusiv despre lumea din România. Peste tot lumea se luptă cu preconcepții. Sunt și zone mult mai închise ca România din punctul ăsta de vedere, mai puțin libere. La noi e mai degrabă mai multă confuzie și apatie decât altceva. Între timp, oricum, lucrurile s-au mai schimbat; am trecut prin multe perioade de proteste și activism în România.
Elena: Pentru mine a fost și acest aspect de pur subiectiv: cum a ajuns să mă transforme pe mine ceea ce citesc. Eu am plecat dintr-o poziție destul de încuiată; am fost expusă la destul de puține lucruri/experiențe altfel decât cele tradiționale. Familia mea este foarte ok, dar sunt conservatori. Eu am învățat alte lucruri foarte, foarte lent, prin expunere directă la comunități și la literatură. Mă gândesc că există și varianta în care grupuri mari de oameni vor rămâne non-expuși la comunitate, dar pot fi expuși la literatură și atunci pot ajunge să-și pună prolema un pic diferit pentru că sunt mulți care nu sunt înverșunați, dar sunt apatici sau indiferenți sau efectiv nu și-au pus niciodată problema altfel. Și mi se pare important să-ți pui problema. Măcar atât (râde).
Aveți multă literatură și eseistică contemporane în ofertă. Cum se asortează cu Virginia Woolf și Louisa May Alcott?
Elena și Anca: Asta ne-am dorit de la început; a fost un vis de copilărie editorială: să avem și o zonă de recuperări clasice ale unor autori și autoare care au pus probleme într-un mod aproape la fel de tranșant ca astăzi, dar nu au fost percepute astfel la momentul respectiv. Cel puțin nu la noi, ori poate cărțile lor nu au fost traduse sau au fost traduse prost sau nu au fost puse în acel context favorabil care să le scoată în evidență din perspectiva care ne interesează pe noi. Ne-am orientat către autoarele mai puțin vizibile, esențiale, care erau absente de multă vreme pe piața românească. De exemplu, în cazul Micuțelor doamne, am găsit la acel moment doar variante de traducere și coperți orientate exclusiv către copii, copii foarte mici, nici măcar în direcția adolescenților. La fel, O cameră doar a ei fusese tradusă prin anii ‘90 cu titlul O cameră separată, ceea ce făcea un deserviciu textului. Iar la momentul respectiv nici nu mai era pe piață și am considerat că trebuie să fie. Familia din Micuțele doamne e de regăsit în multe alte locuri literare contemporane, dacă ne gândim la relațiile dintre frați, la relațiile cu părinții sau la rebelul familiei.
Cărțile voastre se susțin între ele, alcătuiesc o comunitate de cărți. Ce mai aveți în plan în linia clasicilor recuperați?
Elena: Avem, sigur că da, însă de data acesta nu este o femeie, ci este un text victorian al unui domn, care nu a mai fost tradus niciodată în română. Este vorba despre o parabolă sau o distopie extrem de dementă intitulată Flatland, practic o satiră la adresa societății victoriene despre omul bidimensional. E un text scris foarte modern, simplu, concis, nu te-ai gândi că e contemporan cu Dickens. L-am programat pentru sfârșitul anului acesta, începutul lui 2022 cel târziu.
Voi reușiți să și trăiți din businessul ăsta editorial?

Anca: Foarte vag, foarte modest. Am mai avut și alte colaborări pe redactări, pe editări, pe traduceri. Au fost momente foarte dificile: anul 2017, de exemplu, a fost dezastru. Încasările de la librării erau între 200 și maxim 800 de lei pe lună. E adevărat că la acel moment avem și puține cărți, doar vreo 7.
Cum a evoluat oferta voastră în termeni de număr de titluri pe an?
Anca și Elena: Am început cu 7, după care am încercat să ajungem cam la 10 titluri pe an. Acum suntem la a 43a apariție. Noi suntem mulțumite cu o carte pe lună. Considerăm că e un timp suficient pentru a lăsa fiecare carte să respire în piață, să fie prezentată și promovată. Problema este cu cele din spate, care tind să dispară de la raft și să intre într-un con de umbră. Ca tiraj, am mărit de la 1000 de exemplare per titlu la 1500/2000 de exemplare. 2019 a fost un an de cotitură din punctul ăsta de vedere și nu doar pentru noi, toată lumea a început să crească tirajele.
Și a venit 2020. Ați reușit să compensați online scăderea vânzărilor din librăriile fizice?
Anca și Elena: Da, 2020 a fost teribil. Nu am compensat 100%, dar am reușit să ne menținem la suprafață. Am și muncit infinit mai mult. Să reușești să te descurci doar din vânzările online, eventual în regim propriu, cum am făcut noi în 2020, având o ofertă destul de mică, cu o comunitate de cititori fideli, dar care au cam toate cărțile noastre, trebuie să comunici enorm, să-i ții aproape, să le dai update-uri, să regândești puțin lucrurile ca să fie ok și pentru spațiul lor mental. E ca o relație de prietenie care este foarte consuming din punct de vedere timp și resurse. De altfel, la nivel pragmatic, nu poți schimba prea mult lucrurile, le poți doar rearanja astfel încât să fie ok pentru cititori, dar să le dai și ceva nou ca să-și păstreze interesul. A fost o lovitură destul de mare pentru că anul începuse destul de bine, cu vânzări bune în luna februarie, care e îndeobște o lună înghețată. Trebuia să avem și două evenimente internaționale, cu doi autori invitați, dintre care cu unul vorbeam de vreo trei ani.
Ați simțit bănuiesc lipsa evenimentelor fizice, de felul târgurilor, care-ți permit contactul direct cu cititorii?
Anca: Da, sigur, cu atât mai mult cu cât nu făceam multe evenimente, pentru că avem mulți autori străini în ofertă și e destul de greu să-i aduci aici și din punct de vedere financiar și ca timp, pentru că sunt foarte ocupați și prinși în alte proiecte. La primul Gaudeamus la care am participat a fost pe bază de noroc, pentru că se mutase din cupolă în noile hale și locurile nu erau strict arondate ca în anii trecuți. Am făcut și investiție în mobilier (de carton modular, dar a fost o investiție mare pentru noi), după care nu au mai fost târguri. Iar târgurile online pe bază de întâlniri pe zoom nu sunt chiar varianta cea mai bună din punctul nostru de vedere.
Aveți câteva volume colective cu autori români în ofertă. Cum se desfășoară procesul unei antologii?

Elena: Avem în intenție să avem mereu câte un proiect pe bază de autori români, nu la nivelul unei colecții dedicate, pentru că e complicat să faci un call de manuscrise. La antologiile tematice cu autori români am muncit foarte mult. De obicei începem prin a scrie un proiect pentru AFCN sau pentru sponsori sau crowdfunding, după care facem o listă de autori de interes pentru domeniu și le scriem celor aleși de noi, așteptăm de la fiecare în parte să răspundă, potrivit deadline-ului comunicat, cu reminderele de rigoare. La evenimente, ca de obicei, vorbești la spațiile închiriate sau partenere, cu tipografia, cu designerul ș.a.m.d. Dar volumele colective sunt foarte faine, mi se pare că în zona de autori români e un gol destul de mare încă pe non-ficțiune, pe eseistică și sunt mulți oameni care scriu foarte bine, fără să fie toți scriitori. La memorialistică, de exemplu, suntem bine reprezentați, dar mult mai puțin în zona prezentului.
Aveți preferați printre autorii BBB?
Elena: Nu, nu avem. Dar, pentru antologiile publicate – 3 cu autori exclusiv români + una mixtă (autori români și străini) –, am lucrat în total cu 28 de autori români care ne plac, motiv pentru care i-am și ales. Considerăm că au de împărtășit experiențe personale sau profesionale relevante. Dar nu avem vreun preferat și nici nu știm dacă este sănătos. Cu preferații ieșim la bere. Și așa e subiectiv tot ceea ce facem. Gustul nostru transpare în alegerea cărților și autorilor.
Gustul personal este suficient să întreții un business?
Anca: Oricum va rămâne ceva subiectiv și dacă vom găsi o variantă mai inteligentă de business decât ce facem acum. Nici nu ne gândim la ceea ce facem ca la un business neapărat.
Elena: Nu o să publicăm oricum niciodată ceva care contravine valorilor noastre. Dar nu sunt exagerate, nu păstrăm subiectivul până la punctul în care trebuie să se suprapună perfect peste gusturile noastre, din simplul motiv că nu consider că este îndeajuns de relevant, că nu oferă îndeajuns de mult context, că imaginea panoramică e mult mai largă.

Bănuiesc că ați învățat multe până acum despre ce înseamnă o editură de la un cap la altul?
Anca: Am învățat multe din mers. Știam deja câte ceva la nivel de funcționalitate și de logistica necesare unei edituri, dar nu am mers pe un plan financiar de la bun început. Știam că este vorba de o muncă de făcut pas cu pas, mai știam că o editură care nu beneficiază de o investiție majoră este o afacere care crește greu. Și atâta timp cât am văzut că pierderea s-a micșorat de la an la an, am considerat că mergem în direcția cea bună.
Cumva pare că vreți să puneți în evidență chiar acest conținut prin designul minimalist al coperților.
Anca: Da, chiar asta a fost ideea pe care am gândit-o de la bun început și așa am și construit identitatea vizuală împreună cu Raymond Bobar: fără suport vizual pentru conținut, fără să fie explicativă, fără să reprezinte o emblemă a conținutului. Am vrut să ne distanțăm de ce vedeam pe rafturile librăriilor, de atâta culoare.
Elena: Și, apropo de subiectivitatea alegerii conținutului, am evitat să adăugăm încă o notă subiectivă printr-o proiecție subiectivă a vizualului coperții. Mai ales că publicăm cărți din care se pot înțelege destul de multe lucruri în feluri diferite și o unică reprezentare vizuală nu ar fi fost cea mai potrivită. Am avut multe comentarii și înainte și după că asemenea coperți nu vând. E clar că cineva care cumpără cărțile după copertă și atât nu ar alege cărțile noastre oricum.
Anca: Poate doar după ce am câștigat premiul pentru design [premiul pentru cel mai bun design de colecție de carte la Cele mai frumoase cărți din România, ediția 2017].
Elena: Treaba asta cu ce se vinde în România mi se pare oricum o loterie, în afară titlurilor super clasice. În rest, sunt pariuri, dintre care unele câștigătoare, altele, nu. Lipsește, de asemenea, o analiză amănunțită a pieței care vorbește despre toate lucrurile astea în detaliu, despre ce se vinde. Sunt doar câteva studii vagi, cu foarte multe variabile. Sunt și câteva studii de piață pe care și le-au făcut niște actori mari din industrie, care și le-au permis, însă la nivel oficial există doar acele statistici apropo de cititori și de consum per capita, de analfabetism funcțional, perfect valabile. Altfel, companiile care se ocupă cu astfel de studii nu sunt interesate de această piață pentru că e prea mică. Guvernul României nu pare interesat de domeniul cultural. E o problemă grea, dar reală.
În legătură cu proiectele voastre extra, ați avut Școala feministă de vară. Cum s-a derulat și cu ce ați ieșit din treaba asta?
Elena: Da, Școala de vară s-a derulat în 2017 și 2018. E vorba despre un proiect făcut în colaborare cu fetele de la Vagenta: în principiu, cu Cristiana Tăutu și Maria Mora. Am fost chiar impresionată să văd cum funcționează adolescenții de acum și să-mi dau seama că noi eram chiar unidimensionali la vremea noastră în raport cu ei, cu precădere în raport cu ele, căci au fost majoritar fete, la a doua ediția am avut și doi băieți. Nu au fost mai mult de 15 participanți la fiecare ediție. Și nu se poate cu mai mulți, pentru că am vrut să facem niște workshopuri și niște întâlniri deschise.
Anca: Am avut parte de un reality check.
Elena: Pe de altă parte, ne-am dat seama că avem ce să continuăm munca cu editura pentru că există în continuare părinți din generația Ancăi, de exemplu, la 40+, care au niște idei mai conservatoare chiar decât părinții noștri, sunt opaci sau chiar refractari, pun foarte mare presiune pe copii, deși copiii sunt foarte deschiși. Noi ținem foarte mult la tineri și ne bucurăm când vedem că plasează comenzi pe site, alegând varianta cu ridicare personală. E cea mai mare bucurie când îi vedem.
Alte variante de promovare alternativă în interiorul acestor comunități care vă interesează?
Anca și Elena: Am mai avut evenimente prin licee, la Timișoara, de exemplu. Ajută să ai profesori faini în cazurile astea, cum a fost această profesoară de la Timișoara, care apreciază mult cărțile noastre și care se știe și cu fetele de la Două Bufnițe, care sunt și ele foarte aproape de cum vedem noi lucrurile. Astfel, a mers foarte bine promovarea cărților noastre acolo. Ne-au chemat să stăm de vorbă cu elevii care aveau de lucru din cărțile noastre. A fost foarte emoționant. Și ne-ar plăcea să facem mai multe în zona asta a liceenilor.
Vorbind despre planuri de viitor pe termen scurt, mediu sau lung, ce aveți de gând?
Anca: Mie nu mi-a plăcut niciodată să răspund la întrebarea unde te vezi peste 5 ani? Și peste 2 mi se pare mult; mi se pare un exercițiu inutil. Noi considerăm că trebuie pur și simplu să ne facem munca cât mai bine. Avem cărți traduse și nepublicate și încă ne face mare plăcere ce facem. Ar fi o problemă să fie altfel. Mai sunt zile grele, dar partea bună e că clacăm pe rând. Avem puncte nevralgice diferite, nu ne lovesc aceleași chestii în același timp.

Cum arată ziua voastră de lucru?
Anca: De obicei, lucrăm împreună în a doua parte a zilei. În prima parte, ne ocupăm de treburi administrative: facturi, avize, mailuri. După care ne întâlnim și, în primul rând, mâncăm, mai ales că redacția e la mine în bucătărie. După aceea, mai stăm de vorbă și punem lucrurile la cale. După care ne punem pe redactat, tradus sau ce este de făcut pe ordinea de zi. Cam așa arată programul zilei. La început era mai hardcore că rămâneam cu foarte multe lucruri de făcut în noapte. E adevărat că, între timp, am învățat să facem lucrurile mai repede și mai eficient. Știam de când lucram la Vellant de tot aparatul de susținere dintr-o editură: șoferii, secretariatul, depozitul, facturarea, gestiunea, dar nu ne-am dat seama cât îți ia să faci toate lucrurile astea de unul singur sau în doi într-o redacție când trebuie să te ocupi de toate. Am învățat și că nu degeaba săptămâna de lucru are cinci zile: au fost vreo trei ani, până pe la sfârșitul lui 2018, când am încercat să lucrăm și în weekend și ne-am dat seama că nu ești productiv așa. Măcar o zi liberă trebuie să ne luăm, chiar dacă nu reușim întotdeauna tot weekendul.
Ce traducere vi s-a părut greu de făcut sau, în fine, a fost mai grea decât alta?
Anca: Uneori traducem împreună, dar avem și cărți traduse separat, pe care le redactăm apoi împreună. Nu e vreo carte pe care să zic că am tradus-o foarte ușor, dar îmi aduc aminte că aproape am clacat la un eseu de-al lui Wallace (Sus, Simba!) și am avut tendința de-a renunța. A doua zi l-am reluat cu forțe proaspete. A contat că mi-a plăcut mult mintea lui și apoi ce a ieșit în traducere.
Elena: Eu am această obsesie de cât de invizibil trebuie să fie traducătorul și am avut niște probleme cu anumite texte ale lui Baldwin. De exemplu, am dat peste un discurs foarte natural din comunitatea de culoare în Dacă Strada Beale ar putea vorbi și era foarte frustrant că nu reușeam să găsesc corespondent în română. Și am mai avut dificultăți cu o carte care e acum în tipar, a lui Elaine Castillo, o carte foarte bună, care a păstrat în ediția americană foarte multe replici din dialecte din Filipine (ilocano sau tagalog), pe care ei le-au lăsat așa, fără glosar sau note de subsol, foarte dificil de înțeles din context. Trebuia să mă întrerup foarte des să le caut, să alcătuiesc notele de subsol. În felul acesta pierzi ritmul traducerii.
Aveți un target la vreți să ajungeți?
Anca: Primul la care ne gândim este cel de 12 cărți pe an, target pentru care trebuie să facem un heirup de două ori pe an, ori în toamnă, ori în primăvară, lăsând la o parte lunile iulie și august, când nu prea ai de ce să scoți cărți noi pe piață.
Aveți vreun autor în minte pe care l-ați fura de la altă editură?
Elena: Sunt mai mulți! Dacă aș putea, aș fura vreo zece. În primul rând acei autori pe care i-am pierdut la contralicitație: Édouard Louis, Colson Whitehead sau Viet Thanh Nguyen, Ocean Vuong, Samanta Schweblin, Paul Beatty și mulți alții.