Diana Iepure | Rezidența de la Țibănești, ediția 4 | Fragment în premieră

Proza mea are nevoie de mai multă liniște decât a avut vreodată poezia.

Țibănești. Liniștea necesară.

Într-o dimineață de iunie, am pornit, cu noaptea în cap, spre Țibănești. Aveam un troller mare, roșu, cu de toate, în care a trebuit să încapă ceea ce, credeam eu, îmi va prinde bine în prima rezidență literară din viața mea. Cărți proaspăt apărute, cărți începute și neterminate, cărți neîncepute, caiete și foi cu fragmente scrise de mână în momente de maximă inspirație, ce mă apucă de obicei în locuri total nepotrivite, foldere cu „Diana Iepure. Proză”, „Proză 2023”, „Proză 2024”, „Proza mea”, „Romanul meu”, „Personale. Proză” și alte încercări, mai puțin clasificabile, care urmau să-și continuie cursul la câteva sute de kilometri de București și la câteva zeci de kilometri de Iași, într-o zonă absolut superbă, pe care localnicii nu s-au îndurat s-o părăsească nici când li s-au deschis toate ușile, dar, mai ales, granițele. Un loc potrivit pentru scris, cu atmosfera lui specifică, e, cred, visul oricărui scriitor. Și chiar dacă ai iluzia că ți-au lipsit mereu doar liniștea și timpul, știi sigur că astea nu sunt singurele care garantează succesul punerii pe hârtie a unei idei.

La Vaslui, pe peron, mă aștepta Rita Chirian, inimoasă și săritoare, pentru a mă duce, cu geamurile mașinii deschise și pletele în vânt, la Țibănești, drum care, grație ei, a trecut pe nesimțite. 

Așdar, proaspăt ajunsă la destinație, după un prânz cu Rita Chirian și Petre Barbu, la conacul Petre P. Carp, ridicat pe locul străvechii moșii a boierilor Carp, am avut parte de o mica excursie, ghidată de Petre Barbu.

 A doua zi, am hotărât să iau pulsul comunității. Pe la 7, mi-am pus punga de bumbac pe umăr și am luat-o la pas, pe drumul asfaltat, bucurându-mă de răcoare, dar mai ales de mirosul florilor de tei, care, la București, se scuturaseră de ceva vreme. Țibăneștiul e plin de tei, astfel încât am avut noroc de un aer pur și simplu impregnat de mirosul lor. Noaptea, țineam geamurile deschise și adormeam învăluită într-o mireasmă inconfundabilă, de care îmi va fi mereu dor. 

De altfel, n-aș fi tocmai exactă, dacă aș spune doar „drumul asfaltat”, pentru că în Țibănești aproape toate drumurile sunt asfaltate, nu doar cel central. E multă verdeață, e un parc secular în preajma conacului Petre P. Carp, iar linia orizontului se vede clară de oriunde. Sunt case noi, mai toate cu panouri solare, împrejmuite de curți amenajate cu bun-gust. În Țibănești există un La doi pași, fix la doi pași de conac, dar și farmacii, tot felul de magazine mixte și două bancomate. Sunt, dar poți să faci abstracție de ele, dacă îți dorești asta.

În comparație cu ceea ce se întâmplă cu mine la București, de douăzeci de ani încoace, am micșorat turațiile și m-am adaptat unei lentori reconfortante, de care am profitat cât am putut.

Micii comercinați-agricultori din Țibănești vin de câteva ori pe săptămână cu brânză, urdă, caș, ardei și roșii la mica piață din centru. Un bărbat între două vârste m-a scrutat din cap până în picioare: ,,Sunteți scriitoare? Cred că v-am văzut o dată, când am trecut prin Bucureși!” Oare pe ce panou publicitar m-o fi zărit? Am cumpărat neapărat de la el câte ceva, că nu te recunosc cititorii în fiecare zi pe stradă. Clar, țibăneștenii sunt negustori buni.

Nu știu dacă din fericire sau nu, probabil că, totuși, din fericire, n-am prea avut parte de singurătate. Viața mea a fost mereu printre oameni, apropiați sau mai puțin, indivizi care au mișunat în jurul meu sau în jurul cărora m-am învârtit eu, încercând să pricep lucruri, să stau pe lângă ei sau să-i evit, pe cât a fost posibil, după caz. Am trăit mult timp în spații mici, unde fiecare locatar își avea propriul ungher virtual. Și cu cât oamenii îmi deveneau mai dragi, cu atât spațiul pe care îl împărțeam cu ei era mai confortabil, mai cald. Poezia s-a acomodat ușor la acest mod de viață. Proza, însă, s-a dovedit a fi mai mofturoasă. Zadarnic îmi făceam scheme, scriam în minte fraze, pasaje întregi, care mi se păreau geniale, imposibil de uitat și pe care încercam apoi, cu disperare, să le reconstitui. Proza mea are nevoie de mai multă liniște decât a avut vreodată poezia. Vai, îmi veți spune, ai descoperit America!

Uneori, când ne reuneam în sufrageria Casei Administrației domeniului Petre P. Carp, trei norocoși câștigători ai burselor Cărturești, eu, Rita Chirian și Petre Barbu, care, în scurt timp, mi-au devenit prieteni, vorbeam despre liniște. Eram toți trei atât de fascinați de ea.

Într-una dintre răcoroasele dimineți trăite la Țibănești, am ieșit pe câmpul din preajmă și am luat-o spre pădure. M-a ajuns din urmă câinele casei, care a început să zburde ca un mânz prin iarbă. Încerca să se joace, să prindă niște iepuri sau să-mi atragă mie atenția. Am multe poze din acea plimbare memorabilă care mi-a deblocat niște supape.

M-am întors de la Țibănești cu folderele completate. Am găsit vocea pentru cartea mea de proză scurtă și nu pot decât să le fiu recunoscătoare gazdelor de la Țibănești și celor care m-au ales pentru această rezidență. 

🔸🔸🔸

20 august 1980 Vorbă lungă, sărăcia omului

Tata vorbește încetișor, așezat la masa din cămară. Îl pândesc prin crăpătura ușii. Mă gândesc că e frumos și bine îmbrăcat. Ar putea să apară și el în reviste. Mie îmi place revista „Siluett”, pe care scrie „Leto. 1977. Nr.1”  și care are pe copertă o fată cu pălărie. O ținem sub televizor, în comodă, lângă cele de anul trecut și din alți ani.  „Siluett” e, toată, plină de femei, rochii, pălării și fuste, dar am găsit în ea și câteva pagini cu bărbați. Tata e chiar mai frumos decât ei și merită, desigur, să apară nu numai în „Siluett”, ci și în „Rabotnița”, „Krestianka”, „Nauka i jizni” sau chiar în „Sovetski ekran”, ca Veaceslav Tihonov sau ca actorul cârlionțat din „Pirații secolului XX”, nu mai țin minte cum îl cheamă, dar am fos de două ori la club să-l văd.

În fiecare zi, în afară de duminică, poștărțița se oprește în dreptul casei noastre să ne lase cele mai noi ziare și reviste. Scoate geanta ticsită de pe umăr, o sprijină de un genunchi, scuipă între degetele mâinii drepte, ca să-i fie mai ușor să tragă, rând pe rând, din teancurile ordonate pe denumiri, ziarele noastre. Le așază, le face sul și le fixează direct în poartă sau le îndeasă în gardul de nuiele. La mijlocul sulului, dacă am noroc, găsesc uneori scrisori și felicitări. De obicei, eu le citesc prima.

În cămară, îmbrăcat în compleul lui bej, tata se agită, gesticulează, duce cu repeziciune mâncarea la gură, apoi face mici pauze. Ai crede că dansează doar cu mânile, îmbrăcat așa, în minunatele lui haine de vară. Pantalonii pe care-i poartă azi sunt obișnuiți, dar jacheta – nu. Jacheta e specială: mâneci scurte, până la cot, patru buzunare, două, de mărime medie, la piept, și două mari, laterale. Are și epoleți, prinși cu nasturi de umăr, și centură.

Pot să-l privesc și să-l ascult pe tata încontinuu. E ca și cum m-aș uita la televizor, la un film sau la un spectacol, doar că nu se dau prea multe filme și mie mai ales filmele îmi plac. Nu contează dacă sunt în rusă, ucraineană sau dublate la Moldova – Film. Doar fime să fie.

Ciulesc urechile și deslușesc fără efort:

– Vai de capul lui! Într-o seară, după câteva păhărele, s-a apucat să înșire verzi și uscate, că e spion, că are nu știu ce misiune de îndeplinit. Îți închipui?! Apoi a râs și a început să spună că a glumit. Auzi tu, a găsit cu ce să glumească! Cică era cu un prieten, da’ prietenu’ s-a trezit cu noaptea în cap, s-a dus unde trebuie și a povestit toată gluma, așa că spionul a fost săltat, scuturat și trimis din RDG în Uniune, cu soție, cu fetiță, cu tot.  Cum s-ar spune, adio, Germanie! Mare șpion!

La cuvântul „scuturat” îmi vine să râd. Îmi închipui cum spionul se întinde, cât e el de lung, pe un lăicer, și așteaptă să fie legănat și scuturat, așa cum îmi place și mie, când mama și tata scutură sâmbăta țolurile.

– Maria Ivanovna e gata să meargă la Comitetul Central, la Brejnev. S-a înscris deja la audiență! Unicul ei copil, săraca! continuă tata. Singura bucurie e că Oxana, nepoata, stă pe la ea. Iar Muza, noră-sa, leningrădeancă get-beget, acum se duce la veceu în fundul grădinii, după ce visase să ajungă soție de general!

– Vorbă lungă, sărăcia omului, completează mama, tot în șoaptă. N-am înțeles dacă se referă la povestea cu spionul sau la grija tatei legată de veceul din fundul grădinii.

Cel mai mult m-a mirat că tata folosise cuvântul „cică”. Pe care îl mai aud la el doar când ne spune, înainte de culcare, povești, coborând un pic vocea, ca acum: ,,Cică a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici nu s-ar povesti…”, iar eu închid ochii și, străduindu-mă să nu adorm, îmi închipui cum arată zmeii și balaurii. 

Acum însă îmi închipui că vocile părinților vin din radioul cel mare, din despărțitură, cameră pe care o numim așa pentru că desparte casa cea mare de cămară.

Radioul nostru se numește Rigonda și are pick-up. Mulți oameni sovietici visează să-l aibă. Costă 141 de ruble. Tata l-a cumpărat când s-a întors din armată. Atunci a mai cumpărat pentru casă un frigider „Iarna”, o mașină de spălat „Oka”, o canapea, un dulap și această radiolă, fabricată în Pribaltika, la Riga. Doamne, ce s-a mai panicat mâca! A chemat-o pe mama de-o parte s-o întrebe de unde are tata atâția bani. Apoi, n-a răbdat și l-a întrebat și pe el dacă nu cumva a furat de la cineva.

– Doamne ferește! a liniștit-o tata. N-am furat de la nimeni nimic. Nu beau, nu fumez, nu cumpăr cârnaț în toată ziua, ca alții. Am avut cazarea și mâncarea gratis, am strâns tot salariul meu de ofițer, copeică lângă copeică, poți să dormi liniștită.

Cât timp tata și mama șușotesc, cuvântul spion îmi gâdilă în continuare burta. M-aș tot uita la filme cu spioni. A fost nu de mult unul la televizor, Șaptesprezece clipe ale primăverii, cu Știrliț, un spion sovietic, trimis chiar în cuibul fiarei din Berlin. De fapt, în cele 12 episoade, apăreau mai mulți spioni, era chiar și o femeie sovietică spion, radista Kate. Douăsprezece zile la rând, tot satul s-a uitat la televizor, care și pe unde apuca. Cei fără televizoare mergeau la cei care își cumpăraseră deja, să se minuneze împreună cum de reușea Știrliț să îi ducă de nas pe toți, și pe obersturmbannführerul SS Borman, și pe Müller, și pe mulți ați sturmbannführeri.

Iar anul trecut, am găsit la noi în pod, printre niște lăzi cu vechituri, o carte, „Tentaculele caracatiței”. Nu știu cum a ajuns acolo, dar cred că greu îmi va fi s-o uit pe fiica  ofițerului alb, fugit din țară după Revoluție, o spioană periculoasă, trimisă în URSS să omoare oameni de știință sovietici și să le distrugă invenția, un avion cu motor atomic. Am tocmai două semne pe încheietura mâinii drepte, rămase din ziua când am citit „Tentaculele caracatiței”. Sunt de la un clăbuc de magiun. 

Magiunul se fierbe la noi în curte, într-un ceaun mare. 

Mama a măsurat zahărul și a umplut ceaunul cu prune. Eu aveam alături o grămada de lemne uscate. Din când în când, trebuia să pun lemne pe foc și să amestec bine prunele, ca să nu se prindă de fund, cât timp se evaporă apa. M-am bucurat tare că nu m-au luat la vie. Știam că așa pot să citesc toată ziua. Cu o mână amestecam în ceaun, împingând cu o lopată mare de lemn prunele, iar cu alta țineam cartea aia cu caracatița.

La un moment dat, am zis să mă odihnesc un pic și m-am așezat pe pragul casei să citesc. Când mi-am amintit de magiun, am sărit și m-am repezit să desprind prunele de pe fundul vasului cu lopata de lemn. Tot atunci a pocnit un bulbuc și niște stropi mi-au nimerit pe încheietura mâinii drepte. M-a durut tare.  Spre seară s-au făcut și două bășici mari.

Mama cu tata continuă să vorbească încet, iar eu, folosindu-mă de moment, ies tiptil din ascunziș și o iau cu pas grăbit spre casa Mariei Ivanovna, gândindu-mă la propoziția cu „sărăcia omului”. Păcat că nu pot să-i întreb acum ce înseamnă asta, altfel, m-aș da de gol că trag cu urechea. Și nici n-aș mai pupa eu plimbare, când, vorba mamei, lumea crapă de lucru.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.