Fără un sfanț prin Paris și prin Londra, de George Orwell

Dacă aveți impresia că ați citit suficient Orwell la viața voastră, pentru că 1984 și Ferma animalelor sunt unele dintre cele mai mișto cărți scrise vreodată, vă înșelați amarnic. Dar puteți recupera urgent cu lectura acestui volum absolut splendid. Fără un sfanț prin Paris și prin Londra (în traducerea lui Vali Florescu), Editura Polirom, este un jurnal despre anii de sărăcie impusă prin care a trecut autorul însuși; e primul lui volum (o parte dintre texte despre Londra  au apărut și în eseul The Spike), în care Orwell încearcă să își găsească stilul, influențat fiind de scriitura lui Jack London.

Cele două părți ale volumului tratează lunile petrecute de autor în Paris și Londra – ca spălător de vase și pierde-vară în capitala franceză, și ca vagabond profesionist gravitând în jurul Londrei. Orwell descrie cu lux de amănunte oameni, stări, întâmplări și ce înseamnă viața pentru cei care nu au ce mânca de pe o zi pe alta. Experimentează foamea câteva zile, trăiește cu pâine și tutun, își amanetează hainele și devine prieten cu tot felul de indivizi care devin prin ochii lui personaje fabuloase pentru cititor.

Parisul în 1928 este un oraș murdar, în care restaurantele se deschid și se închid peste noapte, lumea mică și sărăcă a străzilor laturalnice trăiește în hoteluri insalubre (poveștile despre ploșnițele din fiecare pat sunt la ordinea zilei), restaurantele cu mâncare scumpă, dar nu neapărat de calitate, abundă de șobolani și mormane de gunoi. Nu e nimic glam în ceea ce prezintă Orwell despre Paris și tocmai asta face din relatările lui unele dintre cele mai faine pagini de jurnal ale anilor ăia. În plus, pentru că el doar pretinde că e din lumea asta, textul are tot felul de trimiteri literare, explicații de termeni și analize asupra lumii descrise.

„Descoperi cum e să fii flămând. Cu pâine și margarină în stomac, ieși în oraș și te uiți la vitrinele magazinelor. Peste tot în fața ta sunt stive de mâncare ce se irosește, parcă insultându-te; […] Descoperi plictiseala, soră geamnănă a sărăciei; ceasurile în care nu ai nimic de făcut și, fiind lihnit de foame, nu reușești să-ți găsești nici o preocupare. Zaci în pat și câte o jumătate de zi, simțindu-te ca acel jeune squelette din poezia lui Baudelaire. […] Descoperi că un om care a trăit fie și o singură săptămână cu pâine și margarină nu mai e om cu adevărat, ci doar un stomac și câteva organe adiacente.”

Orwell trăiește la Paris cu șase franci pe zi, cum o fac de altfel și studenții, și artiștii, și prostituatele – „suburbia sărăciei”. Când își găsește jobul de spălător de vase, cel mai de jos în ierarhia angajaților unui restaurant, reușește să câștige până la 500 de franci pe lună (numai chiria era cam 200), dar lucrează până la 18 ore pe zi în condiții total inumane (mizerie, stres, subsoluri cu temperature spre 40 de grade) – „Pe scurt, plongeur e un sclav, și anume un sclav ce se irosește, care face o muncă stupidă și în mare parte inutilă.”. Asta apropo de Parisul superb al anilor ’30.

Cea de-a doua parte a volumului este despre lunile de vagabondaj trăite în Londra și împrejurimi, despre centrele în care vagabonzii pot rămâne peste noapte și bea o cană de ceai, despre ce înseamnă să fii om al străzii profesionist și care sunt motivele, dar mai ales problemele pe care această categorie socială le întâmpină (una dintre cele mai mari este lipsa afecțiunii umane, faptul că nu există femei care vagabondează). Orwell prezintă diferențele dintre vagabonzi, cerșetori, artiști stradali, flașnetari și acrobați, și critică sistemul social – „N-am să mai cred niciodată că toți vagabonzii sunt niște ticăloși bețivi, și nici n-am să mă aștept ca un cerșetor să-mi fie recunoscător atunci când îi dau un penny…”

Un jurnal minunat, care se completează de minune cu Omagiu Cataloniei, o altă capodoperă orwelliană. Must read.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.