Festivalul Enescu 2023: interviu cu dirijorul Philippe Herreweghe

Printre artiștii cei mai așteptați la ediția din 2023 a Festivalului „George Enescu” se numără și dirijorul belgian Philippe Herreweghe, aflat acum pentru prima dată la București. Considerat de mulți ani unul dintre maeștrii interpretării muzicii renascentiste și baroce, din care a înregistrat peste 100 de discuri în ultimele două decenii, dirijorul s-a îndreptat și spre un repertoriu unde unii și-l imaginau mai greu: Beethoven (integrala simfoniilor, Missa Solemnis și Concertul pentru vioară și orchestră alături de Patricia Kopatchinskaja), Schubert, Schumann, Brahms, Bruckner, Mahler (Cântecul Pământului sau Simfonia nr. 4), dar și Stravinsky sau Kurt Weill.

În timp ce erați încă student la psihiatrie, ați înființat un cor care a devenit repede celebru – Collegium Vocale Gent. De unde a venit această dorință de a înființa un cor care să cânte în primul rând muzică barocă? Dacă nu mă înșel, a fost primul în acest gen.

Pur și simplu. Am studiat muzica încă din copilărie, apoi la Conservator și la un moment dat am descoperit muzica barocă așa cum era ea interpretată – într-o manieră cu totul nouă – de interpreți precum Gustav Leonhardt și Nikolaus Harnoncourt. Mi se părea fantastic. La început, am înființat, la universitate, un cor de studenți care cânta însă tot repertoriul, dar m-am hotărât apoi să reduc mult numărul muzicienilor din cor, muzicieni cu voci specifice care corespundeau unui ideal muzical așa cum mi-l imaginam eu pe atunci pe baza practicii mele de a asculta clavecine, orgi vechi sau în urma lecturii tratatelor de muzică. M-am gândit atunci că, dacă Gustav Leonhardt și La Petite Bande [orchestră înființată de Sigiswald Kuijken în 1972] cântă muzică barocă în această manieră nouă, atunci ar trebui să existe și un cor care să cânte în aceeași manieră. Ca atare, am organizat audiții și am căutat interpreți care, după cum vedeam eu lucrurile, se potriveau pentru ce doream să fac. Astfel a început Collegium Vocale care la început a fost un cor vag amator, dar care a devenit foarte repede semiprofesionist, iar apoi profesionist și foarte cunoscut. Încă există după 50 de ani.

Ca foarte tânăr muzician, ați avut șansa de a fi invitat de către Gustav Leonhardt, maestrul absolut în epocă al interpretării informate istoric, să participați la înregistrarea integralei cantatelor lui Bach. Cum v-a influențat această colaborare?

Eram încă student la medicină și psihiatrie și dirijam Collegium Vocale ca un fel de hobby. Gustav Leonhardt a considerat că sună foarte frumos corul nostru – la nivelul vocilor și al sonorităților – și mi-a propus să participăm la această înregistrare Telefunken. De fapt, eu dirijam, Leonhardt era la orgă, iar mica orchestră cuprindea muzicieni fantastici: Frans Brüggen sau Anner Bylsma. Aveam onoarea să-i dirijez pe acești oameni, însă directorul artistic era Gustav Leonhardt, el venea cu ideile. Vreme de cinci ani am participat la aceste înregistrări și, într-un anume fel, în timpul ședințelor de înregistrare pot spune că am luat cursuri cu Gustav Leonhardt. Am învățat mult de la el.

Și dumneavoastră, începând din anii ’80, ați înregistrat o bună parte din cantatele lui Bach, inițial pentru Harmonia Mundi, apoi pentru casa de discuri Phi. Care e diferența cea mai importantă între interpretarea dumneavoastră și cea a lui Gustav Leonhardt?

Să zicem că am învățat de la el totul la nivelul articulării, al dansului care există în această muzică, în muzica franceză barocă, pe care am practicat-o multă vreme. Am locuit la Paris timp de 25 de ani. Revenind la Leonhardt, el nu era deloc cântăreț, era clavecinist, așadar tot ce a făcut el a fost salutar la nivelul articulării textului muzical ș.a.m.d. Ca să ajung aici am lucrat mult. Eu cânt puțin, am luat chiar cursuri de canto. Eram interesat mai ales de voci, deci și de text. Cred că am reintrodus un anumit legato, în mai mare măsură decât cel existent în înregistrările lui Leonhardt. Și prietenul meu René Jacobs, din Gant ca și mine, are această moștenire muzicală de la Gustav Leonhardt, dar el e mai degrabă interesat de operă. Să zicem că am reintrodus o linie. Și cred că lucrez mai mult decât el asupra textului. El nu lucra niciodată la nivelul tehnic al vocii, iar când lucra cu cântăreții, fluiera câte o arie. Mai mult sau mai puțin, eu pot să cânt, firește nu ca să dau concerte, dar pot lucra în detaliu cu cântăreții, iar asta e important. Iar apoi, experiența mea de acum este mult mai mare decât a lor de atunci, ei erau aproape niște debutanți, înregistrau câteva cantate. Eu le-am făcut pe toate și de mai multe ori în acești aproape 50 de ani. La un moment dat, o luăm pe un drum mai personal, iar acesta pleacă de la cânt și cred că asta e esențial.

Ați declarat că Bach compunea pentru Dumnezeu, iar Händel pentru public, pentru succes. Care vi se pare cea mai importantă diferență între muzica celor doi?

Să zicem că-mi plac compozitori precum Bach, Bruckner, Webern, Kurtag, pe scurt, compozitori care nu sunt de efect. Händel este un mare compozitor, foarte axat pe efect. Nu dirijez muzica lui pentru că alții o fac mai bine decât aș face-o eu. Dacă Händel e axat pe efect, Bach, în schimb, era un om profund religios care voia ca prin muzica lui să-și exprime credința. Cred cu tărie acest lucru. Nu cred că Bach nu voia să aibă succes, avea și el ambiția de a avea o carieră, de a lucra cu cei mai buni muzicieni posibili. De exemplu, a compus Misa în si minor pentru că voia să obțină postul de director muzical la Dresda, întrucât se săturase de Leipzig. Avea deci această ambiție. Și firește că dorea ca muzica lui să fie apreciată, dar muzica lui, în ea însăși, nu are ca prim scop să aibă succes în rândul publicului. Pe de altă parte, în acele vremuri, economia era diferită. În ce-l privește pe Händel, dacă operele lui nu mergeau, el nu câștiga bani. În schimb, Bach avea un salariu pentru a compune muzică religioasă. Revenind la diferențele dintre Bach și Händel, să zicem că muzica lui Händel e poate mai puțin complexă, are o arhitectură mai simplă. Lucru ciudat, Beethoven îl considera pe Händel un compozitor mai mare decât Bach. În același timp, e adevărat că Händel, pornind de la o celulă muzicală, de la un motiv, poate să compună o operă care durează o oră și jumătate.

Melomanii au rămas cu impresia că vă place în mod deosebit să înființați ansambluri. La început a fost Collegium Vocale, apoi La Chapelle Royale, apoi L’Orchestre des Champs-Élysées, toate create pentru proiecte care vă interesau la un moment dat în carieră.

Mă interesează, firește, toate proiectele în care mă implic. Altădată, existau ansambluri baroce de amatori, ceea ce e foarte bine, dar ca ansambluri profesioniste. În anii ’60, nu existau decât orchestrele simfonice care interpretau întreg repertoriul: Bach, dar mai ales Mozart, apoi Beethoven, Schumann, Brahms, Debussy, interpretau tot. Dar o făceau cu aceiași muzicieni, cu aceleași instrumente și cu aceeași lipsă de cultură și de cunoștințe pe care o întâlnești atât de des la muzicieni. În epoca lui Gustav Leonhardt, adică anii ’60 și ’70, ce îi era specific ansamblului său era faptul că muzicienii citeau tot ce se putea citi despre Bach, citeau toate tratatele de muzică, toate lucrările de pedagogie din epoca lui Bach. Se concentrau asupra lui Bach și-l știau foarte bine. La început, rezultatul tehnic, de exemplu pentru cantate, poate că nu era perfect, a fost chiar criticat de presă și chiar de o parte din public. Dar a urmat o a doua fază, în care muzicienii cântau din ce în ce mai bine și au avut rezultate mult mai convingătoare decât orchestrele care cântă de toate. Aceste orchestre cântă și ele Bach, dar e un Bach mult mai greoi și mai puțin interesant. Revenind, în prima fază au existat critici, așa cum am mai spus, dar apoi presa și publicul au spus „ah, dar într-adevăr, e mult mai frumos așa”. S-a ajuns ca în prezent marile orchestre simfonice să nu mai cânte aproape deloc Bach.

Dar acela a fost punctul de plecare al acestei filozofii chiar printre dirijorii tradiționali, să le zicem așa – de a se concentra asupra unui compozitor, de a citi despre el și de a-i studia profund opera. Günter Wand cunoaște în profunzime opera lui Bruckner, Herbert Blomstedt cunoaște în profunzime opera lui Schubert. Dar în general dirijorii obișnuiți știu puțin din toate, dar nu prea știu nimic cu adevărat. Abia odată cu mișcarea aceasta a muzicii vechi s-a schimbat și mentalitatea, iar muzicienii au început să învețe ce înseamnă o ediție bună, să se întrebe cum se cânta în epoca lui Beethoven, Schumann sau chiar Mahler, pe ce instrumente etc. Chiar orchestra lui Mahler de la Viena era foarte diferită de orchestra din Paris. Eu fac parte din această vastă mișcare – interpretarea informată istoric.

Problema este că 80% din bugetul de stat se duce la aceste orchestre-mamut, iar noi primim firimiturile. Cred că un nou echilibru e pe punctul de a se naște. S-au creat orchestre pentru Bach, apoi s-a creat orchestre pentru Buxtehude, de exemplu, și pentru alții, dar problema e că nu poți crea o orchestră pentru fiecare compozitor în parte, una pentru Bach, alta pentru Schumann. E imposibil.

De câteva decenii vă numărați printre maeștrii interpretării informate istoric. Mai puteți asculta Bach interpretat de Pablo Casals, Otto Klemperer, Edwin Fischer, Glenn Gould sau Sviatoslav Richter?

Să zicem că instrumentele sunt importante, pentru că ele luminează muzica, dar până la urmă ceea ce contează e talentul interpretului. Vă dau un exemplu: Scarlatti cântat de Ivo Pogorelich e un disc minunat. Am colaborat de multe ori cu Pogorelich, care poate e puțin nebun, dar, muzical vorbind, e un om interesant. Apoi, în ce mă privește, nu mă înnebunesc după Valery Gergiev, să zicem că nu e pe gustul meu felul în care dirijează Beethoven, dar în muzica rusă are un talent incredibil. Prefer, de departe, să ascult Clavecinul bine temperat de Bach interpretat de Maurizio Pollini pe un Steinway decât interpretat de un clavecinist mediocru pe un clavecin minunat din epoca lui Bach. Dar idealul, evident, ar fi să ascult Clavecinul bine temperat cu Pierre Hantaï – el are tot, are talentul, cântă pe instrumente foarte bune. Un alt interpret pe care îl admir și care este mai puțin cunoscut este Maude Gratton, care a cântat la orgă în seara aceasta.

Ca spectator, care a fost cea mai importantă experiență muzicală a dumneavoastră?

Mai întâi, trebuie să vă spun că, din păcate, am repetiții aproape în fiecare zi a anului, așadar merg rar la concerte. Dar am o casă în Italia și aici am înființat un mic festival – nu pierd ocazia de a-i face și puțină publicitate –, Collegium Vocale Crete Senesi, în Toscana, lângă Siena, unde invit prieteni. Iar în timpul acestui festival merg la toate concertele. O experiență incredibilă, recentă, a fost un recital al lui Pierre-Laurent Aimard care a cântat studii de Ligeti și bagatele de Beethoven. A fost o experiență fantastică. Apoi a fost violoncelista Marie-Elisabeth Hecker, care e un geniu, e făcută pentru muzica romantică. Pe ea am ascultat-o cântând Schnitzler. Apoi soțul ei, Martin Helmchen, care e un foarte bun pianist și pe care l-am ascultat în Vingt regards sur l’Enfant-Jésus de Messiaen sau în Variațiunile Diabelli de Beethoven. Orchestre ascult foarte rar, pentru că nu am ocazia, dar din când în când ascult, firește, înregistrări, mai ales cu repertoriul pe care îl fac și eu, ca să mă instruiesc. De exemplu, recent am descoperit un dirijor al cărui nume îl știam, evident. E vorba de Herbert Blomstedt care, după părerea mea, e un foarte mare dirijor, iar acum ascult multe din înregistrările lui. Deci ascult mereu în funcție de ce anume dirijez și nu mai ascult muzica clasică pentru plăcerea de a o asculta, ci întotdeauna mă întreb ce anume face dirijorul, de ce face anumite lucruri. Pe timpuri, îmi făcea o mare plăcere să ascult Cântecul Pământului de Mahler, când eram tânăr, alături de o fată, sub cerul plin de stele… Acum, pentru că am dirijat de multe ori Cântecul Pământului, nu mai simt același lucru și, într-un fel, îmi pare puțin rău. Pentru plăcerea mea, ascult muzică foarte diferită, muzică indiană, de exemplu.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.