Flavius Ardelean: „Dispariția, în toate formele ei, e un laitmotiv al vieții mele”

Flavius Ardelean a publicat recent volumul de povestiri Câteva feluri de a dispărea, în colecția n`autor a editurii Nemira. Eli Bădică, coordonatoarea colecției n`autor, scrie despre acest volum: „Câteva feluri de a dispărea este un adevărat tur de forță. Unul în care, povestire după povestire, ți se vor infiltra în minte doze precise de uimire și de groază și te vor trece fiori pe șira spinării.“ În dialogul următor vom afla despre procesul de documentare care a stat la baza acestui volum, despre metode de circumambulare a dispariției și restabilirea echilibrului vieții.

Un interviu de Andra Rotaru.

Când erai mic, cum îți imaginai dispariția? Avea o componentă preponderent magică?

Da, întotdeauna am avut o predilecție pentru metafizic, supranatural, magic și e drept că dispariția, în toate formele ei, e un laitmotiv al vieții mele. Multă vreme am fost chinuit de frica de moarte, dar de care m-am mai lecuit în ultimii ani, însă disparițiile incerte și difuze au rămas un punct de interes – de la integrări în mineral, prin rătăciri în lumi paralele neprimitoare și până la dispariția în lumea interioară, uneori fără cale de întoarcere. Când eram mic aveam, fără să înțeleg pe atunci de ce, metodele mele de circumambulare a temei dispariției, imaginându-mi deseori un fermoar abia vizibil în țesătura lumii pe care numai eu puteam să îl văd – se manifesta oricând și peste tot și știam că nu trebuia decât să întind mâna, să desfac acel fermoar și să pășesc pentru totdeauna în lumea de dincolo de lumea aceasta. Gândul acesta mă speria atât de tare, încât niciodată nu am îndrăznit să ating fermoarul lumii.

La un moment dat, personajul principal din povestirea Cunoaște-te pe tine însuți! spune că nu e prea greu să ucidă, știe cum să o facă. Te-ai documentat, scriind volumul, despre metodele abordate de ucigași? Ce personaje din literatură ți s-au părut interesante din acest punct de vedere?

Din păcate trebuie să mă documentez pentru fiecare carte în parte; chiar și pentru povestiri fac de obicei documentare destul de serioasă. De-a lungul anilor am fost nevoit să cercetez o sumedenie de subiecte greu de suportat – crime, sadism, viol, dezmembrări, stări de descompunere, boli psihice și așa mai departe. Nu pretind că nu lasă urme, dar fac parte din munca de scriitor. Nu citesc în mod special literatură crime, dar se întâmplă; în schimb sunt un mare fan al documentarelor true crime, care ajută și ele la documentare. Din literatură i-aș menționa pe Raskolnikov din Crimă și pedeapsă și pe Lou Ford din Ucigașul din mine, două studii de caz fascinante.

Personajul principal din povestirea Cunoaște-te pe tine însuți! este un artist care pare să devină una cu sculpturile pe care le creează. Uneori se hrănește din praful de piatră, un gest aparent simbolic, dar care îi dă posibilitatea să devină ceea ce creează.

Când am scris povestirea nu m-am gândit la ce poate să însemne, a izvorât din instinctul scriitorului pentru adâncurile unei povești, dar acum că mă gândesc la asta parcă are ceva euharistic, nu-i așa? Devine ceea ce înghite și ceea ce înghite e plămădit de el din natură – e aproape gnostic. Cred că artistul are nevoie de putere pentru a nu deveni ceea ce creează; de obicei o operă literară puternică e ca un magnet teribil ce se hrănește cu energiile celui care i-a dat naștere. Să știi să pui punct, să te eliberezi acelei construcții și să mergi mai departe face parte din traseul pe care, cred eu, trebuie să-l învețe fiecare artist.

Când universul pare neprimitor și lumea rea, ce faci? Uneori, personajele tale mănâncă tort și banane în astfel de momente.

Cred că singurul lucru pe care îl poți face este să fii primitor și bun, să restabilești echilibrul, să devii lăcaș viu pentru enantiodromie; să fii părtaș la firesc și natural. Ăsta o fi motivul pentru care personajele mele fac acele lucruri de care zici, pentru a fi oameni, pentru a dovedi, prin acțiuni mici și firești, că viața merge mai departe, că, pe sub cruzime și răutate și urât, totul curge.

Cititorilor li se prezintă și scene dintr-o lume literară radicală, în care unii critici pot pune pe jar societățile literare din diverse spații, iar autorii despre care scriu pot ajunge fenomene peste noapte. Să întreb de unde te-ai inspirat?

Sigur că m-am inspirat din realitățile literare de la noi și nu e prima dată când o fac. Am scris un roman întreg despre asta, Noumenoir, compus mai degrabă în cheie satirică, dar tonul pe care subiectul îl ia în povestirea „Domnul Katabasis în orașul nostru” din Câteva feluri de a dispărea, la care cred că faci referire, e unul apăsător, înspăimântător și dezgustător. Am fost vrăjit de această idee – un critic literar mitic se ivește și oferă unui scriitor atât de multă greutate, încât acesta dispare pe vecie – și mă bucur că am putut să-i dau glas. Succesul pe care îl trăiesc acei scriitori e imens, dar în acealași timp, ordonat legilor naturii, zdrobitor și vine cu prețul dispariției individuale. Acele cărți rămân în istoria literară, dar unde sunt oamenii din spatele lor?

În fiecare dintre povestiri întâlnim feluri diferite de dispariție. Te-a speriat vreodată cât de departe ai putut duce atmosfera și modul în care înfățișezi personajele?

Da, de mai multe ori, chiar și în acest volum. Mai ales într-una dintre povestiri, cu care m-am luptat cel mai mult, pentru că vorbește despre un subiect cumplit – abuzul sexual asupra copilului și efectele sociale pe care le are. Mă refer la povestirea „Cel care dărâmi templul și-n trei zile îl zidești”. De-a lungul acestui deceniu în care am publicat cărți, m-am pus deseori în situații neplăcute în relația mea cu poveștile mele, dar parcă niciodată nu mi-a fost mai greu să scriu despre un subiect ca de data asta. Dificultatea a constat în fina acordare a elementelor narative pentru a izbuti să înfățișez un subiect atât de teribil cu mult respect, în același timp străduindu-mă să scriu un text plăcut din punct de vedere estetic. Însă niciodată nu m-a speriat faptul că am capacitatea de a mă pune în pielea acelor personaje cumplite – o văd ca pe o datorie.

Cui i-ai recomanda acest volum? Există un public deja format pentru genul acesta de literatură?

L-aș recomanda oricui. Nu insist pe genuri de literatură și nișe de public, consider că există literatură bună și literatură mai puțin bună. Cine e interesat de acele zone liminale ale naturii umane spre care încercăm de cele mai multe ori să nu privim e invitat să citească Câteva feluri de a dispărea. Sunt recunoscător oricărui cititor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.