Gellu Naum – Opere I şi II

on 29.10.2012 at 17:48

Editura Polirom a început din toamna trecută editarea întregii opere a lui Gellu Naum. Primul volum, Poezii, a fost urmat la finalul verii ăsteia de Proză, iar seria va continua cu un volum de teatru şi unul în care vor fi incluse “manifeste, corespondenţă, texte scrise împreună cu alţi autori”, toate îngrijite de Simona Popescu.

Universul lui Gellu Naum e-atât de candid-naiv la prima vedere şi-atât de complicat şi plin de simboluri la o privire mai atentă, încât dacă nu ai fost întâmplător sau voit fermecat de el, nu o să vrei să te apropii prea uşor. Recomand, de preferat înainte de a vă apuca de lectură, dar musai în timpul sau după, o vizită la casa memorială de la Comana, unde soţii Naum şi-au trăi verile şi ultimii ani din viaţă şi unde tanti Mărioara, doamna din casă, povesteşte despre iniţiatorul curentului suprarealist în România ca şi cum ar vorbi de vreo rudă dragă. Aici, de altfel, în camera cu vedere spre Delta Neajlovului, Naum a scris Zenobia, probabil cel mai cunoscut roman la său, dar cu siguranţă “un fel de homan neobişnuit, cum neobişnuite sunt, în general, romanele (adeseori unice) ale unor mari poeţi”. (Casa este momentan închisă pentru reparaţii, dar va putea fi vizitată din primăvară – date de contact.)

Dar poetica lui Naum nu apare numai în Zenobia, ci şi în celelalte bucăţi de proză prezente în volumul al doilea din Opere (Medium, Teribilul interzis, Castelul orbilor, Poetizaţi, poetizaţi). De fapt, Gellu Naum e poet şi în proză, de unde şi frumuseţea absolută a scrierilor sale: “Se vorbeşte de strângeri de inimă ca şi cum s-ar vorbi de strângeri de mâini. Să se strângă, să se strângă această inimă până la dispariţie.”; “Atunci pământul m-a acoperit cu o scoarţă temeinică, iarba şi florile m-au năpădit, creşteau din mine.” şi posibila teamă de neînţeles.

Numai că scrierile lui nu trebuie înţelese, trebuie lăsate în voie să vă învăluie, să vă ia pe sus şi să vă poarte într-o lume în care dragostea e personaj principal, fie că îi spune Ursula sau Zenobia sau nu are nume şi chip: “Făceam dragoste cu o nemaipomenit de frumoasă femeie. Nu i-am văzut faţa, ştiu că purta pantofi şi ciorapi verzi.”; “N-am uitat, o, prima mea dragoste, pentru că printre miile de lucruri pe care le uităm cu o sinistră uşurinţă sunt unele pe care nu le uităm niciodată, dar niciodată.”; …toţi murim şi nu rămâne de făcut decât dragostea şi libertatea şi dragostea, vino, iubitul meu, mi-e frică, la o vârstă oarecare mor.”

Poetul Gellu Naum ne avertizează printre paragrafe de ceea ce vom găsi în proza sa:

“Te vei înfiora găsindu-mă atât de poet.”; “Cel care deschide cu o singură mână această carte şi nu o citeşte cu un singur ochi nu o înţelege.”, dar aşa frumos spuse ameninţările nu au efectul scontat şi-o să continuaţi să daţi pagină după pagină, să vă miraţi de suprarealitatea întâmplărilor şi să priviţi totul ca într-o expoziţie de pictură: “În altă seară, după câţiva ani, drumurile ni s-au întâlnit din nou. Atunci a fost marea maladie a vieţii Noastre.”; “În plus, băieţii şi fetele obişnuiesc să facă dragoste. Câteodată (foarte rar) se mai şi iubesc.”

În loc de încheiere

“A face un poem înseamnă a sugruma.”, mai scrie Gellu Naum. El a sugrumat de peste 570 de ori şi poate cel mai frumos, dacă acceptăm că Zenobia e doar proză, a făcut-o aşa:

“Prin fiecare perete circulau două tăceri

şi eu ieşeam să mă ascult

cu două guri vorbeam şi mă ascultam singur

cu cîte două urechi pe fiecare parte a feţii

Şi era o iubire

în timp ce peste cubul ei abia vizibil

în fiecare dimineaţă răsăreau doi sori” (Iubire imensă, în Athanor, 1968)