În dialog cu Bogdan Răileanu: „Cititorii sunt ca niște licurici, apar acolo unde aerul e mai curat.”

Norocul scrisului este că e o acțiune profund egoistă și din acest motiv rezistă în interiorul scriitorului. Dacă scrisul era un act altruist, aveam mult mai puțini scriitori. 

Bogdan Răileanu este scriitor și om de publicitate. Absolvent de Jurnalism și pasionat de gastronomie. Scrie „din nevoia de a scrie și de a zgândări lumea”, hrănind „fantasticul binefăcător” și înlesnind o cale de a nu lăsa moartea să te găsească. 
A debutat în 2017 cu volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele, au urmat romanele Dinții ascuțiți ai binelui (2018) și Teoria apropierii (2019), iar la sfârșitul lui 2020 a publicat microromanul Să nu lași moartea să te găsească. 

Am vorbit cu Bogdan Răileanu despre cum au luat naștere cărțile sale, despre nevoia de a scrie și de a fi citit, despre inițiative mai mari sau mai mici care pot ajuta scriitorii și pot stimula cititorii și am ajuns la superputeri, influențe literare și recomandări de lectură pentru interlopi.

💬

Când ai debutat cu Tot spațiul dintre gândurile mele, la Cărturești pregăteam a doua ediție a Raftului de debut și făceam selecția titlurilor care urmau să fie prezente la raft.
Atunci am citit volumul tău și mi-a plăcut mult să descopăr lumea pe care ai creat-o în acele proze, prospețimea, umorul, vioiciunea dialogurilor… Rămâne cartea mea preferată dintre cele scrise de tine (fără să fi citit încă, mărturisesc, Teoria apropierii) și aș vrea să te întreb cum a fost trecerea de la debut spre următoarea carte și, în general, trecerea de la o carte la alta? 

Fiecare nouă carte pe care mă apuc să o scriu are un început dificil. De fiecare dată m-am confruntat cu senzația că am uitat să scriu, că nu am niciun fel de legătură cu scrisul și practic reînvăț răbdarea și încet-încet intru într-o voce care se aude în minte din ce în ce mai clar spre finalul muncii, de obicei la început e greu de identificat vocea asta și cred că de aici se trage toată greutatea începerii următoarei cărți. 

Ai publicat la sfârșitul anului trecut microromanul Să nu lași moartea să te găsească, un volum care pe mine m-a surprins, atât prin povestea pe care ai căutat-o, apropierea de Miorița, cât și prin ritmul ei, la sfârșitul unui an care a perturbat și ritmul de lectură, și ritmul multor aspecte din viețile noastre. Preiau aici un scurt citat care rezumă impresia pe care mi-a lăsat-o lectura cărții – aceea de încetinire a ritmului:
„Eram trist că lumea nu se oprea oleacă din mersul ei, ce-o însemna oleacă, nu o zi, nu un ceas, dar măcar cât bate o pasăre din aripi să simți că nu a trăit omul degeaba, că lumea l-a simțit când a plecat și amintirea lui rămâne.”
Pentru tine ce a însemnat să scrii cartea asta? 

Scrisul la această carte a început cu poticneli. Aveam un text de vreo câteva pagini pe care îl scrisesem dintr-o suflare și mi s-a părut că gata, asta era vocea, că găsisem începutul, dar pe urmă ceva s-a diminuat, pandemia s-a întețit, am ajuns și pe la spital și abia după vreo două luni am reluat munca la nuvelă. Aveam și experiența izolării din spital unde am avut câteva dialoguri cu o insectă prinsă în plasa de țânțari a geamului de la cameră. Iar când începi să îți imaginezi dialoguri cu insecte cred că timpul chiar trece mai încet și tot ce ni se întâmplă se raportează la altfel de unități de măsură ale timpului. Dar revenind la întrebare, cred că această carte a fost un mic experiment. O poveste întinsă pe un număr mai mic de pagini e mai ușor de întreținut și de construit. Mi-am dorit să scriu o nuvelă, să văd ce se întâmplă când lumea e pusă în fața unei cărți subțiri, oare acest micro-roman va avea mai mult succes de public față de celelalte cărți ale mele? Oare cantitatea este piedica cea mare din calea cititorului de literatură contemporană? Nu știu, nu îmi dau seama încă. Cert e că a reușit totuși într-o perioadă în care lumea numai de citit apocrife despre Miorița nu avea chef.

Volumele tale sunt foarte diferite, atât ca realitate pe care o caută, cât și ca discurs. Cum îți cauți ideile pentru romane? De la ce pornești atunci când te apuci de scris – de la explorarea unei realități care te atrage sau de la instrumentele literare care îți permit să te apropii de ea?

Dacă ar fi să enumăr instrumentele literare pe care le cunosc cu adevărat m-aș trezi cu mâinile goale. Nu sunt un expert în teorie literară. Nu pot să spun că mă comport ca un chirurg care își cunoaște instrumentarul și cere întotdeauna sigur pe el bisturiul potrivit pentru incizia perfectă. Eu scriu din nevoia de a scrie și de a zgândări lumea. Mă abțin să nu practic cinismul ca acum vreo 10-15 ani. Între timp m-am mai maturizat, dar nevoia asta de a zgândări, de a nu fi politic corect, de a fluiera în biserică și de a vorbi despre subiecte care par tabu încă nu mi s-a potolit, deși am observat că nu prinde neapărat și la public. Ideile pentru romane, cel puțin până acum, au venit spontan. Am în aplicația keep de la Google multe însemnări despre potențiale subiecte de roman, dar din ele doar de câteva îmi aduc aminte cu ușurință, ceea ce înseamnă că sunt doar câteva cu pontețial. În general alegerile au de-a face cu explorarea realității, dar și cu suprapunerea peste această realitate a unui fantastic binefăcător. Unde să evadăm dacă nu în acest fantastic?

Mi se pare că aș vrea să fiu de fapt un întreținut uneori care să lenevească urmărind splendorile și ororile lumii și să mai scrie din când în când, dar nu am această soartă.

Știm despre tine că ești scriitor și om de publicitate. Ca majoritatea scriitorilor români. Adică nu musai publicitari, dar nu doar scriitori. Ți-ai dori ca scrisul (de literatură) să fie singura ta ocupație? 

Da. Nici nu știu cum să mai vorbesc despre această dualitate. Mi se pare că aș vrea să fiu de fapt un întreținut uneori care să lenevească urmărind splendorile și ororile lumii și să mai scrie din când în când, dar nu am această soartă. Trebuie să muncesc. Uneori mă gândesc că dacă voi renunța la publicitate, voi strica un echilibru care de fapt îmi dă de nu știu unde această energie de a scrie în timpul liber. Sau nu e vorba de un dezechilibru, ci doar de o condiționare de un obstacol care avantajează partea scriitorului din mine.

De ce are nevoie un scriitor ca să scrie? Masă, scaun, laptop și…

Timp și bani. E frumos să îți dorești și alte lucruri. Dar cred că timpul și banii sunt destul de importante. Undeva e posibil să fie și o legătură cu teoria relativității între timp și bani, nu doar între viteza luminii și timp. De vreo două săptămâni încoace, mă tot întreabă băiatul meu care aș vrea să fie puterea mea de supererou și, pe lângă invizibilitate, spun mereu și despre puterea de a face timpul să se scurgă mai încet sau mai repede după cum îmi convine.

Ce schimbări crezi că ar trebui să aibă loc în felul în care funcționează piața de carte din România, astfel încât autorii români să aibă parte de un sprijin mai mare și literatura română să câștige mai mult teren în rândul cititorilor? Ce inițiativă anume sau demers simți că te-ar ajuta pe tine personal ca scriitor? 

O promovare mai activă a cărților contemporane românești. În fiecare zi, 10 minute, înainte de știrile de la ora 19:00 sau după, să se discute despre o carte. 10 minute nu mai mult. Zilnic. Și o altă măsură bună ar fi cronometrarea cărților și obținerea unui timp mediu de lectură care să fie lipit mare pe coperta-față a cărții, să știe cumpărătorul că De veghe în lanul de secară îți ia cam 2-3 ore de citit, iar Război și pace – 80 de ore (zic și eu la întâmplare).

Anul trecut am inițiat un program de burse și rezidențe de creație dedicat scriitorilor români și odată cu el și o campanie numită #CititoriPentruScriitori, în cadrul căreia, din vânzările cărților scriitorilor români un procent de 10% este direcționat spre Fundația Cărturești pentru sprijinirea acestor burse. Ne-am dorit în felul ăsta să-i implicăm cât mai mult pe cititori, să arătăm că citind literatură română, cumpărând cărțile scriitorilor români îi pot ajuta direct și pot contribui chiar la procesul de scriere a unei cărți. Tu cum te raportezi la cititorii tăi? Cât de mult ai acces la reacțiile și impresiile lor și în ce fel te influențează?

Cititorii sunt ca niște licurici, apar acolo unde aerul e mai curat. Încerc să ofer cât mai mult oxigen prin ceea ce scriu. Nu știu cât reușesc, nu știu câți cititori am în realitate. Cu siguranță am câțiva pe care îi văd și pe goodreads și unii pe rețelele sociale, care mă flatează cu aprecierile lor și le mulțumesc. Ce pot să remarc e că majoritatea covârșitoare este formată din femei. Femeile au mai mult altruism în ele și dau mai mult share lucrurilor care le plac. 

Cred că nu îmi place să aud despre cărțile mele că sunt proaste, pentru că asta înseamnă că trebuie să încetez. Nu poți să crezi într-o chestie proastă la nesfârșit și s-o și practici spre exasperarea celorlalți. Doar nebunii pot.

Ce te-ar bucura cel mai tare să auzi spunându-se despre cărțile tale? Care au fost lucrurile pe care nu ți-a plăcut să le auzi despre cărțile tale? 

Nu știu cum să răspund la această întrebare. Nu m-am gândit niciodată. Pentru mine lucrurile în ceea ce mă privește se rezumă la: cartea e bună sau e slabă. Adică în coordonatele astea se poate funcționa. Mă ia un fel de vertij când citesc uneori recenzii în care se folosesc cuvinte mari la adresa mea sau a cărții, pentru că mi-e teamă de exagerări, iar paranoia mea nu mă lasă niciodată să cred în sinceritatea lor. Cred mai degrabă într-o formă exagerată de apreciere, iar uneori cred, paranoic fiind, că de fapt la mijloc este ironia. Am cărți care din punctul meu de vedere au fost supra-apreciate și am romanul Teoria apropierii care cred că merita mult mai multă atenție și vizibilitate în piața de carte. A trecut tăcut ca un asteroid prin spațiul cosmic. Acum parcă și pot vedea acest roman lansat la București la Humanitas, cât de micuț și de scurt a fost zborul său în comparație cu corpurile cerești, dar cumva la fel de necunoscute ambele.

Cred că nu îmi place să aud despre cărțile mele că sunt proaste, pentru că asta înseamnă că trebuie să încetez. Nu poți să crezi într-o chestie proastă la nesfârșit și s-o și practici spre exasperarea celorlalți. Doar nebunii pot.

Există câteva forme de recunoaștere(?), validare(?), confirmare(?) ale unui scriitor. Sunt premiile, mai sunt și traducerile în străinătate, punerea în scenă sau ecranizarea, bursele de creație, receptarea critică, entuziasmul cititorilor, cifra de vânzări… Îți cauți curajul și încrederea în vreuna sau mai multe dintre aceste „măsurători”?  Există una care cântărește mai mult sau care să fie o țintă, nu neapărat ca măsură a succesului, ci ca dorință, aspirație personală? 

Cu trecerea timpului lucrurile devin din ce în ce mai complicate și susținerea unui vis cum e scrisul are nevoie de adjuvante. Bineînțeles că receptarea critică și entuziasmul cititorilor sunt cele cu care mă hrănesc cel mai mult. Atunci când te uiți în jurul tău și nu vezi niciun scriitor român care să trăiască din scris cu adevărat, ai nevoie de niște încurajări de pe margine ca să duci treaba asta mai departe, să îți iei din timpul în care poți să te plictisești magistral privind pe geam și visând cu ochii deschiși, din vacanțe, din timpul personal care se micșorează tot mai mult cu anii. Norocul scrisului este că e o acțiune profund egoistă și din acest motiv rezistă în interiorul scriitorului. Dacă scrisul era un act altruist, aveam mult mai puțini scriitori. 

Care sunt scriitorii care te-au influențat cel mai mult? Și în scris, și în viață :)? 

În scris cred că îmi plac și m-au influențat în anumite perioade scriitorii americani și ruși, deopotrivă. Cred că e ceva în legătură cu teritoriile vaste ale acestor țări din care izvorăsc acești scriitori mari (Fitzgerald, Cheever, Berlin, Ford, Hemingway, Davis, Franzen, Roth sau Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov, Sorokin). Mai sunt și scriitorii europeni sau sud-americani care au avut contribuția lor la formarea mea (Saramago, Buzatti, Marquez, Llossa, Cortazar), dar cred că de fapt scriitorul care mi-a influențat cel mai mult  starea de spirit și felul în care am perceput o carte a fost Mircea Eliade. În clasa a VI-a am primit un volum de povestiri fanstastice scrise de Eliade. În momentul în care am citit acea carte s-a produs un salt al percepției, o desprindere care m-a ridicat brusc deasupra celorlalte cărți pe care le citisem până la vârsta aia și deodată mi-am dat seama că literatura este mult mai mult decât credeam. 

Dacă ai fi librar pentru o zi, ce scriitoare și scriitori români contemporani i-ai recomanda personajului tău, Maldini?

I-aș recomanda Marin Mălaicu-Hondrari pentru felul în care reușește să se pună în pielea personajelor feminine și masculine deopotrivă, Tudor Ganea (ca să vadă că mai sunt și alți interlopi pe moarte pe lumea asta) și poate niște Elena Vlădăreanu (ca să se acomodeze cu feminismul, un interlop conectat la temele contemporane e un interlop mai relevant, nu?).

Dialogul cu Bogdan Răileanu face parte din seria de interviuri cu scriitori români contemporani prilejuite de Bursele și rezidențelor de creație literară Cărturești, ediția a doua.
Poți ajuta autorii români să scrie mai mult cu fiecare carte pe care o cumperi până la 30 septembrie în cadrul campaniei #CititoriPentruScriitori. Descoperă raftul în librării și pe cărturesti.ro și cere-ne recomandări dacă nu știi cu ce să începi sau cu ce să continui 📚
Citește și dialogurile cu Maria Orban și Bogdan Coșa.

Interviu realizat de Alina Aviana

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.