În dialog cu scriitoarea Maria Orban: „Mi se pare foarte important să stabilești o legătură cu cei care te citesc.”

(…) nu scrii numai pentru tine, cel puțin eu nu vreau asta și nici nu mă interesează să fac terapie prin scris. Vreau să spun o poveste și, pentru ca povestea asta să meargă mai departe (vorba cântecului ), e nevoie de cititori. Am avut în minte tot timpul un cititor, vag spre aproape deloc conturat, ce-i drept, dar pe care mi-am propus să nu-l păcălesc nicicum.

Maria Orban trăiește și lucrează în Brașov, orașul ei natal. Cartea Oameni mari este debutul său în proză în volum individual și a apărut la finalul anului trecut în colecția n’autor a Editurii Nemira. În dialogul de mai jos aflăm cum a construit-o Maria pe Rucsandra Radu, protagonista romanului, care e ritualul ei de scris, cum vede relația cu cititorii, ce crede despre Bursele și rezidențele de creație literară Cărturești și ce scriitori români ne recomandă să citim toamna asta. 

Maria, ai publicat anul acesta cartea ta de debut, Oameni mari un roman fluid, dinamic și muzical, foarte iubit de cititori. „Un (posibil) refren al generației 30+”, așa cum se autointitulează, romanul e povestea unei femei care se confruntă cu diverse drame personale, nimic teatral, nimic exagerat, dimpotrivă, asistăm la o poveste foarte relatable. Mi-a plăcut mult romanul, am empatizat cu Rucsi, i-am ascultat muzica, am încercat să o înțeleg și i-am admirat vulnerabilitatea. Cum ai zidit-o pe Rucsi? Surprinde ea ceva și din experiențele tale proprii?

Mulțumesc mult pentru aprecieri. Două mici rectificări totuși, dacă îmi permiți: Oameni mari a fost publicat anul trecut, la sfârșitul lui noiembire, iar acel “Un posibil refren al generației 30+” este un tagline, nu un subtitlu, dat de Eli Bădică, editoarea cărții, care folosește acest instrument de marketing de pe coperta întâi (și) pentru promovarea volumelor românești. Am avut și am încredere în ideile ei, deși nu m-am simțit atunci pregătită pentru ambiții atât de mari; pentru mine, romanul este povestea unei femei în căutarea propriei voci. Partea bună e că mulți oameni s-au recunoscut oarecum în povestea asta. Ce m-a interesat pe mine mai mult a fost să vorbesc despre necesitatea de a fi autentic și, prin asta, și vulnerabil. Rucsandra are ceva din mine, din senzațiile și din experiențele mele, dar are și o viață doar a ei, toate cele pe care le face sunt într-un fel care mi s-a părut mie că ar fi adevărat pentru ea. Am fost rațională și atentă în construcția Rucsandrei și chiar am avut mereu în minte imaginea unei actrițe care mie îmi place foarte tare. Am apelat la trucul ăsta tocmai pentru a nu încurca lucrurile și pentru a gândi cât mai detașat felul în care evoluează personajul.

Ți-ai imaginat-o pe Rucsandra ca vocea unei generații? Care sunt, după părerea ta, provocările sau traumele generației 30+ pe care le reflectă și povestea Rucsandrei? 

Așa cum am spus deja puțin mai devreme, nu, nu mi-am imaginat-o drept voce a unei generații, dar m-aș bucura să fie așa. Rucsandra se confruntă cu ce ne confruntăm toți mai devreme sau mai târziu: relația cu părinții, o anumită poziționare față de orice formă de autoritate, sentimente de vină și rușine pe care le cară după ea din copilărie și care îi afectează și relațiile amoroase din perioada adultă. Toți trecem prin experiențe mai mult sau mai puțin asemănătoare pentru că ele țin de maturizare. Mi s-a părut interesant să creez un personaj adolescentin în corpul unui adult, să arăt un fel de inadecvare la viața asta de oameni mari, oameni pe care îi percepe deformat printr-un fel de grilă idealizată. Și asta, da, am trăit și eu multă vreme, și era un sentiment plăcut uneori, acela că nu ești încă înregimentat, că nu aparții celor care ar trebui să știe, că îți permiți să bâjbâi, să mai fii un outsider.

Cât timp ți-a luat să scrii romanul și care a fost cea mai frumoasă parte din proces?

Am scris vreun an, apoi am rescris și am adăugat; în mare, cred că un an jumătate – asta în weekenduri sau când reușeam să prind puțin timp. M-am bucurat de tot procesul. Singurele rețineri pe care le-am avut au fost cele de la început, pentru că știu că scrisul mă fură și trăiesc o vreme în două lumi, o chestie ușor schizofrenică și mai greu de gestionat de când am și copii.

Mie mi-a plăcut foarte mult și coperta cărții, ilustrată de Andreea Moise. Ție ce îți place cel mai mult la cartea ta? Cum ai recomanda-o unui cititor rătăcit în zona de literatură română din librărie, care nu a citit nimic din ce se scrie astăzi la noi?

Daa, e foarte frumoasă ilustrația Andreei Moise, căreia îi mulțumesc și aici. Ce-mi place cel mai mult la cartea mea? Are ritm – zic eu – și îmi mai place personajul principal pentru că nu se ia foarte tare în serios. Cât despre felul în care aș recomanda romanul ăsta… nu știu. Nu aș zice nimic de fapt, mai degrabă aș lăsa cititorul să citească prima pagină sau una la întâmplare și dacă lucrurile de acolo i-ar spune ceva, perfect, dacă nu, poate că e cel mai ok să meargă mai departe. E bine ca fiecare să găsească ceva pentru el/ea.

Romanul conține foarte multe trimiteri muzicale, purtându-ne prin piesele lui Moby, Guano Apes, Thom Yorke sau Leonard Cohen. Ai scris romanul ascultând piesele la care faci referire? Ce alte arte se îmbină armonios cu scrisul, în cazul tău?

Nu, am scris în cea mai mare liniște. Nu pot să ascult muzică atunci când scriu; în cel mai bun caz, o fac atunci când caut soluții. Însă da, îi iubesc pe cei menționați mai sus, dar și pe alții. Îmi place să cred că fotografia îmi e foarte apropiată de scris, mă inspiră ceea ce văd și ceea ce decupez din realitatea din jur. Privesc mult, ascult mult, tac și mai mult.

De ce are nevoie o scriitoare ca să scrie? Masă, scaun, laptop și… 

Depinde, de la caz la caz. Eu am nevoie de liniște, de-asta scriu dimineața, când cei din casă dorm. Și mai am nevoie de o rupere totală de ritm, adică de o realitate concretă la care să mă întorc ca să nu mă pierd în ce încerc să construiesc.

Așa cum știm, majoritatea scriitorilor români nu își permit să trăiască doar din scris. Unii sunt și traducători, alții lucrează în domenii care nu au nimic în comun cu literatura și sunt scriitori care au și două job-uri pe lângă faptul că scriu. Tu ce faci când nu scrii?

Eu sunt profesoară de română, încă fac cu plăcere meseria asta deși sunt deja 20 de ani de când am terminat facultatea. Cert e că nu am cum să mă plictisesc, și asta e bine, e foarte interesant să îi ascult pe elevii mei adolescenți, mi se pare că sunt multe de învățat de ambele părți.

Ce schimbări crezi că ar trebui să aibă loc în felul în care funcționează piața de carte din România, astfel încât autorii români să aibă parte de un sprijin mai mare și literatura română să câștige mai mult teren în rândul cititorilor? Ce inițiativă sau demers simți că te-ar ajuta pe tine personal ca scriitoare? 

Trăim în plină pandemie, regulile se tot modifică, e greu să gândești planuri pe termen lung. Cred că ce faceți voi, cei de la Cărturești, e foarte fain pentru că aduce vizibiliate și, poate, chiar și câștig financiar – în urma vânzărilor.

Cred că e faină și ideea de târg de carte, dar organizat fără senzația aia de mică sărbătoare locală încropită. Mi-a placut mult ce au făcut cei de la Amural în Brașov anul ăsta, in colaborare cu Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets. Cât despre sprijin, financiar. în special, nu știu ce să zic. Mai multe burse, poate, mai multe rezidențe de creație.

Anul trecut am inițiat un program de burse și rezidențe de creație dedicat scriitorilor români și odată cu el și o campanie numită #CititoriPentruScriitori, în cadrul căreia, din vânzările cărților scriitorilor români un procent de 10% este direcționat spre Fundația Cărturești pentru sprijinirea acestor burse. Ne-am dorit în felul ăsta să-i implicăm cât mai mult pe cititori, să arătăm că citind literatură română, cumpărând cărțile scriitorilor români îi pot ajuta direct și pot contribui chiar la procesul de scriere a unei cărți, prin intermediul acestor burse. Tu cum privești relația scriitorului cu cititorii? Te raportezi la un cititor fictiv atunci când scrii? Dacă da, cum arată el?

Am avut o singură întâlnire pe viu cu cititori până acum, la Sf. Gheorghe. A fost frumos pentru că m-am dus cu oamenii potriviți la locul potrivit. Mi se pare foarte important să stabilești o legătură cu cei care te citesc. Nu sunt eu chiar atât de vorbăreață, dar de câte ori cineva mi-a scris, am răspuns cu drag. Multe reacții au fost foarte faine, felul în care cineva e atins într-un fel sau altul de ceva ce am scris, mă bucură mult. Pentru că și despre asta este vorba, nu scrii numai pentru tine, cel puțin eu nu vreau asta și nici nu mă interesează să fac terapie prin scris. Vreau să spun o poveste și, pentru ca povestea asta să meargă mai departe (vorba cântecului ), e nevoie de cititori. Am avut în minte tot timpul un cititor, vag spre aproape deloc conturat, ce-i drept, dar pe care mi-am propus să nu-l păcălesc nicicum.

Simți că ai reușit să ajungi la cititori după publicarea romanului? Dacă da, care au fost reacțiile lor?

Da, la unii am ajuns și am simțit asta din reacții, din ceea ce mi-au spus, scris, oameni pe care îi cunoșteam sau unii complet necunoscuți. Mulți s-au recunoscut în relația Rucsandrei cu părinții, unii în felul în care se teme să spună ceva în apărarea ei, alții au spus că e naivă și superficială și că i-a enervat. Cert e că nu i-a lăsat indiferenți, iar pe mine asta mă bucură cel mai mult. Că nu e un personaj “uitabil”.

Cum îți imaginezi traiectoria ta ca scriitoare după debut? Ce inițiative crezi că ar fi utile pentru tine, pentru a te sprijini să continui să scrii?

Nu prea cred în inițiativele altora (deși contează și ele), cred în dorința proprie de a scrie atunci când simt că am ceva de spus. Dacă există asta, mai am nevoie de timp și de răbdare, dar ele vin sau le fac să vină cumva. Am trecut printr-o experiență care m-a marcat în feluri pe care nici nu le pot numi clar încă (moartea mamei) și am nevoie ca lucrurile să se mai așeze, nu îmi pot imagina nicio traiectorie acum. Nu am mai scris proză de mult timp, mi-e dor, dar n-am stare, deocamdată scriu un scenariu pentru Write a Screenplay For, e o provocare pentru mine, habar nu am unde o să mă ducă. Altfel, cititorii (care sunt alături de mine și cei care vor veni, poate, pe parcurs) și cei din jurul meu sunt un sprijin.

(…) Cred că starea asta de creativitate este un dat al tuturor, e nevoie doar de antrenament.

Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte de publicare? Ai vreun sfat pentru scriitorii aspiranți?

Cred că am știut ce era nevoie să știu. Cât despre sfaturi pentru scriitorii aspiranți (ce ciudat sună, anul trecut pe vremea asta și eu eram la fel), nu știu ce aș putea spune. Să citească mult, să asculte muzică, să se uite la filme și să experimenteze tot ce le oferă viața. Dar asta ar fi valabil pentru oricine, de fapt.

În roman, am avut ocazia să aflăm preferințele literare ale Rucsandrei. Dar ce citești tu în perioada asta, Maria? 

Am început să citesc cartea Ralucăi Nagy, Teo de la 16 la 18, mai fac pauze pentru poezie, Florentin Popa, Doina Ioanid, Louise Glück, pe-astea le am acum pe lângă mine. Ultima carte care mi-a mers la suflet a fost Luminile Nordului de Amy Liptrop, dar asta s-a întâmplat acum ceva vreme deja.

Care sunt scriitorii care te-au influențat cel mai mult sau la care te întorci cu drag?

Sunt fan Richard Ford- proza scurtă, fan Aleksandar Hemon, fan Ruxandra Novac, fan Salinger, Blecher, Cehov, Ferrante, Junot Diaz, și mai sunt și alții. Dar la fel de bine îmi influentează felul în care percep realitatea și implicit felul în care scriu și niște fotografi foarte faini: Hajdu Tamás, Ioana Cîrlig, Cosmin Bumbuț; Andrea Gavriliu, care e coregraf, Irina Moscu, scenograf, recent mi-a plăcut mult un proiect al unui artist vizual din Timișoara, Marius Jurcă. Sunt mulți oameni care mă inspiră prin ceea ce fac și cărora le sunt recunoscătoare.

Recomandă-ne trei scriitori români contemporani pe care să îi citim toamna asta.

Bogdan Coșa – Cât de aproape sunt ploile reci, Andrei Dósa – Multă forță și un dram de gingășie, Vlad Drăgoi – Mica mea inimă de om singuratic. Dar mai sunt și mulți alții care merită citiți. Dacă urmăriți colecțiile de literatură română contemporană de la Nemira, Polirom, Humanitas, Casa de Pariuri Literare, OMG Poetry, Casa de Editură Max Blecher, nu aveti cum să nu găsiți ceva care să vă placă.

Iar pe final, te întreb unde îți găsești resursele pentru creativitate și motivația de a scrie?

Cred că starea asta de creativitate este un dat al tuturor, e nevoie doar de antrenament. Strict personal, mai cred acum că se poate manifesta în multe feluri, trebuie să fiu deschisă ocaziilor. Cât despre motivație, nici cu ea nu e greu, devin un om extrem de motivat atunci când simt că am ceva de spus. E o afirmare a ceea ce sunt în acel moment.

Dialogul cu Maria Orban face parte din seria de interviuri cu scriitori români contemporani prilejuite de Bursele și rezidențelor de creație literară Cărturești, ediția a doua.

Interviul a fost realizat de Denisia Susanu.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.