Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, de Rachel Joyce

Orice carte care ajunge cel puțin pe lista lungă la Man Booker Prize merită din start o mai mare atenție din partea noastră, cititori – doar o concluzie la care am ajuns în ultimii ani. Romanul de față nu face excepție – aclamat în 2012 și tradus la noi de Petru Iamandi pentru Editura Litera, Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry este fix ce denunță și titlul – o călătorie inițiatică a unui personaj ficțional oarecare. Dar tocmai pentru că nimic din ce a făcut sau face Harold Fry până la decizia de a străbate Anglia pe jos nu este extraordinar e ceea ce te apropie de el, de întâmplările prin care trece și de povestea pe care Rachel Joyce o construiește în jurul său.

Harold și Maureen Fry locuiesc pe strada Fossebridge nr. 13, în Kingsbridge, un orășel din sud-vestul Angliei. Ar putea fi chiar părinții tăi, dacă te-ai fi născut pe insulă, în anii ’70 – genul de părinți care au uitat de-a lungul anilor petrecuți împreună de ce au rămas o familie, cum era când se iubeau sau măcar le făcea plăcere să discute unul cu celălalt – “…de ani de zile trăiau ca și cum cuvintele dintre ei nu ar fi avut nici o semnificație. […] Se simțeau în siguranță numai dacă schimbau cuvinte banale, care pluteau peste ceea ce nu se putea rosti, fiindcă lucru acela era de nepătruns și imposibil de șters.” Pensionari, Harold își petrecere vremea tunzând gazonul și încercând să o irite cât mai puțin pe Maureen, care “în loc să trăiască pur și simplu, stătea tot timpul cu cârpa de curățat în mână.” Un final de viață monotonă care se curmă brusc când Harold primește o scrisoare.

Quennie Hennessy este internată într-un spital din Berwick-upon-Tweed, nord-estul Angliei, și este diagnosticată cu cancer în stadiu terminal. Quennie – “o femeie trupeșă, ștearsă, fără talie”, îi fusese colegă lui Harold în urmă cu 20 de ani, dar de când părăsise orașul cei doi pierduseră legătura. Numai că acum, la final de viață, se decide să îi scrie lui Harold o scrisoare, mulțumindu-i pentru prietenia pe care acesta i-a arătat-o în tinerețe.

Harold, însă, nu e în stare să îi scrie înapoi – “Se gândi la cuvintele pe care i le scrisese lui Queenie și se rușină de cât de artificial sunau. Se văzu întorcându-se în casă, văzu cum Maureen îi telefonează lui David și cum viața continuă exact în timp ce Queenie moare în Berwick, și se trezi copleșit de emoție.” Așa că decide să meargă pe jos până la Quennie (aproximativ 800 de kilometri), convins că atâta timp cât el va merge prietena sa va trăi, iar el îi va putea mulțumi la rându-i pentru anii de amiciție față în față: “Cerul de deasupra era același cu cerul de deasupra lui Queenie Hennessy, și Harold devenea din ce în ce mai sigur că femeia aflase ce face el și îl aștepta. Știa că va ajunge la Berwick și că pentru asta nu trebuia decât să pună un picior în fața celuilalt.”

Drumul lui Harold e și el un personaj în sine. Datorită acestuia (87 de zile pentru 1004 kilometri), Harold “…învăța să accepte și ciudățenile altora.” Întâlnește oameni și câini, pelerini și necredincioși, de parcă toată diversitatea lumii e concentrată pe teritoriul insulei (descrierile peisajelor îți fac instant poftă de o vacanță în countryside-ul englezesc, unde drumurile șerpuiesc printre case de cărămidă roșie, care au minuscule grădini în fața lor și largi pajiști în spate, unde totul rămâne verde pentru mai mult timp, pentru că plouă des și scurt, unde oamenii beau ale mănâncă pie în puburi vechi de când lumea). “În timpul mersului își elibera trecutul pe care douăzeci de ani încercase să îl evite: acum trecutul sporovăia și sărea jucăuș de colo colo, cu o energie nemăsurată. Harold nu mai vedea distanțele în kilometri. Acum le măsura cu amintirile lui.”

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry este genul ăla de roman-călătorie în care personajele curăță straturi-straturi de pe ele, numai ca să ajungă la esența a ceea ce au fost dintotdeauna, dar cu timpul au uitat. E despre fiecare dintre noi, într-un fel diferit, poate și de asta l-am citit cu zâmbetul pe buze, presimțind un happy-end deloc forțat. Rachel Joyce ne arată că în fiecare corp sălășluiește o călătorie, trebuie doar să ne decidem când să o facem.