Cătălin Ceaușoglu: „Pentru scrisul propriu-zis trebuie să fii singur, chiar dacă în mijlocul oamenilor”

Am discutat cu Cătălin Ceaușoglu, autorul volumului Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea, apărut în colecția n’autor anul trecut, la editura Nemira, despre scris, despre drumul pe care l-au parcurs textele sale din sertar la editură, dar și despre promovarea unei cărți și sursele de inspirație pentru proze.

Fără îndoială, într-o operă literară intră mult mai multă muncă decât talent sau inspirație, dar la fel de sigur este că, până la urmă, ele sunt cele care dau valoarea finală a produsului.

Cum a luat naștere volumul Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea? Ai lucrat continuu la el sau e făcut din bucăți care s-au conturat în timp?

Nu știu dacă a fost chiar o naștere. În 2019, făceam un exercițiu „terapeutic”: în fiecare dimineață, primul lucru după ce mă trezeam, îmi luam caietul și umpleam o pagină-două cu ce-mi trecea prin cap, fără nicio logică, fără nicio formă, asta era regula. Doar că, fiind perfecționist și, cumva, obsedat de trecerea timpului – ceea ce se vede și în textele mele, timpul e mai mereu personaj principal –, nu eram deloc mulțumit de rezultat; adică mă gândeam, dacă tot fac asta, măcar s-o fac cu folos, și atunci m-am apucat să scriu ceva cu cap și coadă, respectiv o povestire. Am dus-o până pe la jumătate, când mi-a venit o altă idee, pe care simțeam că trebuie s-o pun atunci, urgent, pe hârtie, așa că am întrerupt lucrul la prima și m-am apucat de a doua. Pe asta am și terminat-o, foarte repede, după care am și trimis-o, fără prea multe așteptări, redacției Iocan, iar vreo trei luni mai târziu am primit răspunsul lor pozitiv, ceea ce m-a surprins foarte tare, pentru că până atunci nu luasem deloc în serios scrisul și nici prin gând nu-mi trecea că aș putea fi publicat, mai ales într-o revistă de talia Iocan. Sigur că asta m-a încurajat și apoi am tot scris, nu neapărat cu vreo temă anume în cap, iar un an mai târziu aveam vreo zece povestiri gata, dar nu mai trimisesem niciuna nicăieri. Cineva, căruia îi sunt foarte recunoscător, m-a certat că stau așa, cu manuscrisul în sertar, și m-a îndrumat către Eli Bădică și Nemira, și nici nu puteam nimeri mai bine. Pe urmă, împreună cu Eli, am adus cele „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea” în forma în care au apărut anul trecut.

Ordinea în care apar în volum e cea în care au fost scrise sau a existat alt criteriu?

Nu, m-am gândit doar în ce ordine mi-ar plăcea mie să le citesc și am încercat să creez o sinusoidă, luând în considerare diverse criterii – întindere, dificultate de citire, gravitate. Începutul și sfârșitul sunt de asemenea foarte importante. Cred că mi-a ieșit – sau măcar n-am greșit foarte tare.

Care a fost cea mai grea parte în procesul de scriere? Există un text care a pus mai multe probleme decât toate celelalte la un loc?

Cea mai grea parte, cel puțin pentru mine ca debutant, a fost munca de redactare. Eli Bădică a făcut, ca întotdeauna, o treabă minunată, dar eu a trebuit să învăț să am încredere în observațiile primite, să reformulez, să parcurg de cine știe câte ori cele trei sute și ceva de pagini la vânătoare de repetiții sau cuvinte folosite prea des și, mai ales, să tai (fraze sau paragrafe întregi). Din fericire, n-a fost prea mult de tăiat.

Clubul S. N-aș zice că mi-a pus mai multe probleme decât toate celelalte la un loc, dar a fost ceva mai greu de scris, din cauză că aveam deja o temă a volumului, cea a dispariției voluntare, nu neapărat a sinuciderii, și m-am simțit pe undeva constrâns de această temă.

Nimeni nu știe de unde vin ideile, dar să spunem că, dacă te cufunzi în ceva, fie că e vorba de muzică, de pictură sau de scris… îți vor veni idei despre acel lucru. Dar mai întâi trebuie să te cufunzi. Nu trebuie să stai acolo, așteptând ca fulgerul (inspirația) să lovească.

– Margaret Atwood.

Ești de acord cu afirmațiile acestea? Consideri că scrisul e mai mult muncă decât talent sau inspirație? La tine cum se petrec lucrurile?

Da, perfect de acord. Ideile vin când te aștepți mai puțin și în niciun caz n-or să se pogoare asupra ta doar pentru că ai deschis laptopul. Nici nu ajută la nimic să te oprești și să aștepți, ba dimpotrivă, asta duce la o paralizie și mai puternică. Nu-mi amintesc să fi auzit vreun scriitor care să fie de altă părere. Fără îndoială, într-o operă literară intră mult mai multă muncă decât talent sau inspirație, dar la fel de sigur este că, până la urmă, ele sunt cele care dau valoarea finală a produsului. La fel ca în cazul gastronomiei, dacă nu ai un simț al gustului deosebit și educat, mâncarea va fi comună și plictisitoare.

Eu tratez scrisul ca pe un job și încerc să-mi „fac” în fiecare zi numărul de ore, indiferent dacă am sau nu inspirație. Important e să nu stau pe loc, pentru că oricum voi mai trece prin textul respectiv de multe ori până la final.

De ce proză scurtă și nu roman? Care ar fi avantajele prozei scurte, din punctul tău de vedere? Ce reușește mai bine aici decât în roman?

Pentru că aveam impresia greșită că e mai ușor să scrii proză scurtă decât roman. Pe de altă parte, prozele din „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea” nu sunt chiar scurte, se încadrează mai repede în categoria povestirilor/nuvelelor, iar „Zece” cred că se califică lejer ca microroman.

După mine, vorbind din punctul de vedere al scriitorului, proza scurtă are un singur avantaj, dar unul important: ajungi mai repede și de mai multe ori la destinație, chiar dacă e una temporară, în cazul volumelor de autor. Adică, în cazul meu, sari în sus de bucurie și sărbătorești de șapte ori, nu doar o dată. Simt asta foarte intens acum, când lucrez la un roman și parcă rătăcesc așa, printr-un deșert, în lipsa acelor victorii de etapă. Altfel, sunt numai dezavantaje: se vinde mai greu, îți consumă mai multe teme/idei, e mult mai dificil de scris și e considerată de mulți, pe nedrept, frivolă.

Personaje complexe, stranii, locuri și registre diferite de acțiune, polifonie. Totul a fost intenționat, o diversitate cât mai mare? Există o legătură între texte și locurile pe care le-ai vizitat de-a lungul timpului?

Totul a fost intenționat, în primul rând pentru că mi-a făcut plăcere să scriu așa. Din nou, fiind la început de drum, am vrut să mă joc cu cât mai multe tehnici, abordări și chiar stiluri, sper să fi reușit să fac asta păstrând totuși o voce comună.

Cât despre a doua întrebare, să vedem. Există o legătură între texte și locurile în care am fost în cazul Pragăi, Valenciei, Madridului, deșertului Tabernas și, mai ales, Greciei. Nu există, însă, în cazul Americii, Japoniei sau a micii țări imaginare a doctorului L.

Plus experimente literare. Dacă ar fi să dau un exemplu, Clubul S., aici există doar inițiale pentru personaje (generalul M, doamna H, doctorul L). De ce ai apelat la artificiul acesta? Aici am simțit câteva asemănări de stil cu Viktor Pelevin, puțin Mihail Bulgakov, Arkadi și Boris Strugațki). Sunt întâmplătoare sau sunt autori de care te simți apropiat (mă refer la text, tip de scris, tematică etc.)?

Ca să fiu sincer, acest artificiu cu inițialele n-a fost intenționat, s-a întâmplat să mă apuc de scris având în cap scena introductivă, fără să fiu sigur unde voi plasa toată povestea, așa că am botezat personajele doar cu inițiale, urmând să revin când mă hotărăsc și să le înlocuiesc cu nume complete. La un moment dat, chiar am încercat diverse locații nordice – vedeam o țară baltică, mă gândisem la Estonia, sau una scandinavă, ca Finlanda, dar nu mi s-a părut că se potrivește nimic, plus că un loc real ar fi însemnat automat și o perioadă, un context istoric real, și atunci am realizat că, fără să știu, găsisem deja cea mai bună soluție.

Asemănările sunt întâmplătoare, adică sigur că am, ca toată lumea, autori preferați, care se rotesc în funcție de dispozițiile prin care trec, dar evit cât pot să intru într-o zonă dintr-asta mimetică. Ce fac, însă, este să-mi sincronizez scrisul cu cititul, adică într-o perioadă în care scriu un text cu un anumit ritm, stil, ton, subiect, caut să citesc ceva cât mai potrivit ca registru – de pildă, n-aș fi putut să scriu „Vietnam” citind Ilf și Petrov. Probabil cândva voi ajunge să le pot separa, dar acum încă funcționez așa.

Ca și fotografiile tale, prozele parcă au ascuns ceva dincolo de primul plan vizibil. Sub o aparentă liniște, narativă (de exemplu în Bizarul sfârșit al neobișnuitului domn Amada), ca să revin la text, ceva e pe cale să răbufnească sau așteaptă să fie descoperit, dacă vorbim despre fotografii. Este dificil să realizezi astfel de construcții?

N-ar trebui, acesta fiind modul natural în care descoperim totul în jurul nostru. Orice subiect pe care ne fixăm atenția poate fi comparat, într-un fel sau altul, cu o ceapă; cu cât dai la o parte mai multe foi, cu atât ajungi mai aproape de miez, de adevăr. Dar este (dificil), pentru că noi, ca povestitori, suntem sub presiunea timpului, supuși constant tentației de a ajunge mai repede la final, unde ne așteaptă și recompensa. Se vede cel mai bine în cazul bancurilor, cei mai slabi performeri sunt cei care se grăbesc să spună poanta.

Ne poți da câteva exemple de surse pe care le-ai folosit pentru documentare în acest volum? Există vreo proză care a solicitat mai multă atenție?

Încep cu răspunsul la cea de-a doua întrebare: nu, mă documentez la fel de mult și la fel de atent pentru orice scriu, pentru că îmi este foarte frică să nu greșesc și apoi să fiu prins. În nouăzeci la sută dintre cazuri, sursa este internetul, dar am și un exemplu diferit: special pentru „Vietnam”, din cauză că nu știam absolut nimic despre armele de foc, am cumpărat dintr-un anticariat un soi de atlas cu desene tehnice ale fiecărei componente din mai mult de o mie de pistoale și puști. Sigur că n-am stat să-l citesc pe tot, dar chiar mi-a folosit. Și pe urmă am mers la poligon și am tras cu diverse arme, pentru că voiam să știu cât de greu e să apeși trăgaciul, cât de ușor e să greșești, cât de repede poți trage etc. Și asta m-a ajutat.

Crezi că un scriitor are nevoie de singurătate sau trebuie să petreacă mai mult timp printre oameni, observându-i și culegând note pentru textele sale?

Are nevoie de ambele. Pentru scrisul propriu-zis trebuie să fii singur, chiar dacă în mijlocul oamenilor. Eu prefer să scriu în cafenele, unde e lume, clienții intră și ies, dar asta doar ca un fundal care-mi convine, altfel, tot singur sunt. Sigur că observația este și ea foarte utilă, culegând note, cum zici tu, sau în alte feluri, de pildă pentru a-ți antrena urechea pentru dialoguri. Nu prea poți scrie dialoguri bune dacă nu ești un ascultător bun. Dar sunt și limite ale observației de acest fel, uite, mie îmi vine greu să cred că se pot crea personaje complete și complexe din interacțiuni pasagere. De la doamna în vârstă, elegantă, care a făcut o scenă de prost gust în fața ta la coadă la Mega, poți fura câte ceva, în primul rând învelișul exterior, dar dacă vrei s-o transformi într-un personaj pe picioarele lui, ai nevoie de mult mai mult.

SF-ul românesc este aproape în moarte clinică. Cred că există totuși posibilitatea unei schimbări în bine, sunt câțiva scriitori care ar putea contribui. Te tentează să scrii în zona aceasta?

Foarte mult, chiar am o idee pusă bine pentru momentul potrivit. Ce mă sperie este partea aceea de world building, care mi se pare foarte grea. Într-un fel, am încercat marea cu degetul în „Mântuiri de iarmaroc” și mi-a plăcut.

Ce relație ai acum cu volumul pe care l-ai scris? Mai ții legătura cu el, odată finalizat, sau, deși v-ați ținut tovărășie o vreme, acum îți dorești să stea pe propriile picioare, cum spunea undeva în Alte culori Orhan Pamuk?

Emoțional, am rupt cordonul ombilical, în sensul că nu mă mai gândesc cum aș fi putut să rezolv mai bine o anume situație sau la mai știu eu ce alte îmbunătățiri. Cum spunea Margaret Atwood, nu mai sunt „cufundat” în el. Am făcut pace, sunt foarte mulțumit de cum a ieșit, ceea ce mi se întâmplă extrem de rar, iar dacă altcineva e de altă părere sunt perfect OK cu asta, până la urmă, e un volum de debut.

Fizic, în noiembrie am umblat prin țară și am vorbit despre el, 1 decembrie m-a prins la voi, la Cărturești, la Ziua Națională a Prozei Scurte, acum e ianuarie și, uite, îmi petrec duminica tot cu el, răspunzând la întrebările tale. Ce vreau să spun e că i-am fost și o să-i fiu alături ori de câte ori va avea nevoie de mine. Și, oricum, o să-l mai ajut o dată, sper, când voi termina proiectul la care lucrez acum.

Care crezi că este importanța comunității în promovarea unei cărți?

Depinde de carte. Mă îndoiesc, de pildă, că volumul prințului Harry nu s-ar descurca la fel de bine și fără promovarea în diverse comunități, sau „bule”, cum le spunem acum, pe când pentru un autor local, lipsit de o astfel de notorietate, acest tip de promovare este cel mai important.

Câteva exerciții de imaginație: Librar pentru o zi. Cineva cere o recomandare, ficțiune, volum publicat în anul 2022, autori străini. Care ar fi primele trei cărți la care te-ai gândi?

„A fost odată la Hollywood” – Tarantino

„Serotonina” – Houellebecq

„Foc și sânge” – George R.R. Martin

Dacă ai avea posibilitatea să stai de vorbă cu un personaj dintr-o carte, cine ar fi și ce l-ai întreba?

L-aș ruga pe personajul meu, Guzman Ribera, să-mi spună ce i s-a întâmplat după ce a luat pastila roșie. Chiar sunt foarte curios. Și m-ar ajuta să scriu o continuare la „Mântuiri de iarmaroc”.

Un final nereușit al unei cărți. Care este cartea și ce ai schimba?

„Războiul care a pus capăt păcii”, de Margaret McMillan – mi-ar plăcea să nu se ajungă totuși la război. Sau un „Romeo și Julieta” în care cei doi îndrăgostiți trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Lăsând gluma la o parte, începutul și finalul sunt părțile cele mai muncite ale unei cărți, cred că e greu să vii tu din afară cu unele mai bune.

Interviu realizat de Karmen Florea.

Despre Karmen
Ce fac: caut ineditul în lucrurile mărunte. Visul meu a fost să am o librărie, însă pentru că am navigat cu sau fără voie către alte domenii, am adunat în schimb o biblioteca frumoasă acasă și am adoptat una la Cărturești.   
Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.