Festivalul Enescu 2025 / Interviu cu Rafał Blechacz: „Noi, interpreții, slujim arta, și nu invers”

Câștigător al Concursului Chopin din 2005, Rafał Blechacz este astăzi unul dintre cei mai apreciați pianiști ai generației sale. Recunoscut pentru finețea și profunzimea interpretărilor, el a reușit să-și construiască o carieră internațională păstrând un echilibru între notorietate și modestie. În dialogul pe care l-am avut după concertul de la București din 31 august, în care a interpretat Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Chopin, ne-a vorbit despre întâlnirea sa timpurie cu muzica, despre presiunea succesului de la Varșovia și despre felul în care un interpret poate să fie fidel partiturii și să rămână, totuși, personal. A evocat figuri emblematice – de la Zimerman și Argerich la Pollini și Schnabel – și a subliniat că intuiția rămâne uneori mai puternică decât orice teorie. Dincolo de toate, mesajul său este limpede: artistul trebuie să fie un mesager al muzicii, nu protagonistul ei.

Traducere din poloneză de Ania Nicolau

Un interviu realizat cu sprijinul Institutului Polonez din București

Ați crescut departe de un mare centru cultural, dar ați avut norocul unor părinți atenți la talentul dumneavoastră, care v-au fost alături și, așa cum mărturiseați, v-au oferit numeroase discuri. Vă mai amintiți de câteva dintre ele?

Îmi amintesc că, atunci când au apărut CD-urile, tatăl meu mi-a cumpărat un disc intitulat Cronica Concursului Chopin, cu înregistrări făcute în anii ’70 și ’75 de doi câștigători ai acestui concurs, Garrick Ohlsson și Krystian Zimerman. Îmi amintesc și azi ordinea pieselor de pe acel disc; erau 12 lucrări: șase piese din programul lui Ohlsson din 1970 și șase din cel al lui Zimerman din 1975, printre ele și Balada nr. 4 în fa minor.

În 2005 ați câștigat Concursul Chopin, care v-a transformat peste noapte într-o celebritate. Cum ați suportat acest succes, care vine și cu o presiune uriașă? Maurizio Pollini nu a dat concerte aproape doi ani după ce a câștigat acest concurs, simțind că mai are multe de învățat.

Da, și eu am avut, desigur, același sentiment, însă erau vremuri puțin diferite și nu puteam să dispar complet. Așa că am ales atunci doar concerte în centre mari, precum Amsterdam, Viena, Londra, Paris, München, New York sau Tokyo. Totuși, nu am exagerat cu numărul concertelor, pentru că, după concurs, chiar simțeam nevoia de odihnă, apoi mi-am dat seama că trebuie să-mi elaborez o strategie repertorială: ce lucrări să studiez și să pregătesc pentru concerte și înregistrări.

Oamenii se așteaptă să cântați doar Chopin?

Nu, nu întotdeauna. La început poate mai mult, mai ales în Japonia, dar în Germania, de exemplu, nu. De obicei, o parte a recitalului cuprinde Chopin, iar cealaltă, alți compozitori. Cred că, în mare măsură, depinde de mine, eu fiind cel care decide. Dar primul disc a fost, firește, cu Chopin – Preludiile pentru Deutsche Grammophon.

Într-un interviu spuneați că nu doar interpretările extravertite pot convinge publicul. Și o interpretare introvertită poate fi tulburătoare. Ce exemplu vă vine în minte când vorbiți de interpretare introvertită? Dar extravertită?

Pe cele introvertite le-aș asocia cu Mazurcile lui Chopin, pentru că sunt foarte subtile și nu dezvăluie emoții la fel ca, de pildă, Rahmaninov sau sonatele și scherzourile lui Chopin. Sunt miniaturi în care emoțiile sunt oarecum ascunse.

Și dacă ne-am gândi la pianiști?

Mai degrabă extravertită mi se pare Martha Argerich. Horowitz, de asemenea, dar el punea mai mult accent pe virtuozitate. Mai introvertit este Arturo Benedetti Michelangeli, deși cred că el a găsit un echilibru admirabil între aspectele intelectuale și cele emoționale în muzică. Și Maurizio Pollini are interpretări mai introvertite și, să le spun așa, intelectuale.

În epoca noastră, fidelitatea față de partitură este extrem de importantă, dar cum mai poate astăzi un interpret să aducă ceva nou? Credeți că libertățile de interpretare ale lui Ivo Pogorelich ar mai fi „admise” astăzi la un tânăr pianist?

Dacă un tânăr ca Pogorelich ar apărea astăzi, cred că l-am privi altfel. Atunci a fost un șoc, dar acum văd o tendință mai mare spre interpretări curajoase. Desigur, respectul pentru text, pentru intențiile compozitorului este esențial. Pentru mine, cheia este să te gândești cum să umpli cu propria individualitate acele locuri cu mai puține indicații în partitură – există spațiu pentru asta, dar nu trebuie exagerat. Până la urmă, interpretăm o lucrare străină, nu una proprie, deci nu avem libertate totală. Eu însă nu am privit niciodată asta ca pe o limitare, ci ca pe o posibilitate de a transmite stilul chopinian, cu care mă identific.

Credeți că Clara Haskil ar mai avea astăzi șanse să se afirme, într-o epocă în care pianiștii trebuie să fie activi pe rețele sociale și pianistele de multe ori încearcă să atragă atenția prin imagine?

Cred că da, și-ar găsi un public numeros, iubitori de artă autentică. Nu e adevărat că doar ceea ce e gălăgios și popular atrage mulțimile. Există diferite tipuri de public și de artiști, și fiecare are publicul său.

Vedem numeroși artiști care au fost promovați – într-un fel, poate, artificial – mai mult decât meritau.

Nu știu, eu nu privesc asta în sens evaluativ, nu judec dacă cineva merită o carieră sau nu. Dacă are publicul său și acesta e mulțumit, merge la concerte, atunci există interes. Un exemplu bun e Lang Lang; a atras spre muzica clasică oameni care înainte nu erau deloc interesați de ea. S-au apropiat mai întâi de persoana lui, apoi au intrat mai adânc în muzica clasică și acum merg și la concertele altor artiști.

În declarațiile pe care le-ați dat în ultimele două decenii revin formulări asemănătoare cu o afirmație a lui Dinu Lipatti, care, în România, este citată extrem de des: „Nu vă serviți de muzică, ci serviți-o!” Care e responsabilitatea artistului astăzi, ținând cont că dorește să aibă succes?

Aș subscrie oricând la aceste cuvinte, sunt foarte apropiate de ceea ce îmi spunea primul meu profesor. El repeta că noi, interpreții, slujim arta și suntem mesageri – datorită nouă lucrarea ajunge la public. Nu sunt doar note pe o pagină, ele trebuie să fie interpretate, dar nu ne punem pe noi în fața compozitorului, ci suntem doar mediul prin care ideea operei poate prinde viață. Cu siguranță e nevoie de modestie la un interpret.

Acum aproape zece ani ați susținut o teză de doctorat în filozofie, despre filozofia muzicii. Ce întrebări fundamentale v-au ghidat cercetarea? V-a influențat felul în care cântați?

Nu pot spune că mi-a influențat direct modul de a cânta, însă m-a îmbogățit în mod esențial în ce privește atât formarea intelectuală, cât și personalitatea. Sunt mai conștient de anumite lucruri, pentru că abordarea muzicii din perspectivă filozofică oferă un suport teoretic. De exemplu, sunt mai conștient de ce înseamnă cu adevărat un concert public, care e rolul publicului în crearea interpretării. Aici Roman Ingarden joacă un rol important, pentru că m-am bazat pe lucrarea lui despre identitatea operei muzicale.

George Enescu spunea undeva că nu vede rostul să-l citească pe Victor Hugo, dacă găsește același lucru la Berlioz. Cât de important vi se pare pentru un artist să se cultive, să-și lărgească orizonturile?

În mod evident, e foarte important să citești despre compozitorul pe care îl cânți, despre stilul lui. De pildă, mie mi-au fost de mare folos scrisorile lui Chopin către elevii săi. Găsești acolo exemple foarte concrete despre cum să cânți și să interpretezi. Dar nu întotdeauna această cunoaștere decide calitatea interpretării. Chiar în cazul Mazurcilor lui Chopin, pe care le înregistrez acum, în cele mai multe cazuri interpretarea ține de intuiție. Nu pot explica teoretic de ce frazez așa, cu acel rubato, cu acea încetinire, cu acel „modelaj” al frazei. Pur și simplu așa simt, nu se poate explica totul.

În mai multe rânduri ați declarat că doriți să înregistrați la un moment dat cele 32 de sonate de Beethoven. Cu ce pianiști le ascultați cel mai des?

Sonatele lui Beethoven reprezintă o operă minunată, întregul ciclu e o realizare cu totul extraordinară. Mai întâi voi înregistra însă Mazurcile lui Chopin, apoi concertele pentru pian de Beethoven. Iar în ce privește sonatele, e un proces lung, mai e până atunci. În sonatele lui Beethoven îmi plac mult înregistrările lui András Schiff, dar și ale lui Artur Schnabel, Wilhelm Kempff, Annie Fischer. Unele sonate interpretate de Rubinstein sunt foarte personale, dar își au farmecul lor. Le-am ascultat și cu Ashkenazy și mi-au plăcut.

Ce vă fascinează la Artur Schnabel atunci când cântă Beethoven? S-au împlinit 100 de ani de la înregistrarea lor.

Nu pot explica foarte clar, dar am senzația că acesta este adevăratul Beethoven, că așa trebuie să sune stilul beethovenian. Schnabel l-a înțeles și îl redă într-un mod autentic. În interpretarea lui găsești fermitate, un spirit german, dar și multă libertate. Se simte polifonia, dar și o respirație interioară. Nu e adevărat că la Beethoven sau Mozart nu se poate folosi rubato. Desigur, e altfel decât la Chopin, însă o modulație armonică într-o sonată beethoveniană te poate invita să încetinești, să evidențiezi o rezolvare neașteptată sau să insiști pe armonie. Nu totul e mecanic, la metronom – asta e o concepție greșită. Chiar vorbeam despre asta cu Zimerman: rubatoul este uneori necesar și la Beethoven, mai ales în sonatele târzii, care sunt aproape romantice.

După discul cu Sonatele nr. 2 și 3 de Chopin ce urmează?

Am înregistrat primele 25 de mazurci de Chopin, dar vor fi disponibile deocamdată doar online. Apoi, la mijlocul lui 2026, va apărea discul pe care îl înregistrez acum la Dresda: concerte pentru pian de Mozart și Beethoven. Iar în 2027 va apărea întregul ciclu de Mazurci, pe un album dublu, lansat și pe CD.

Am impresia că nu vă place foarte mult să înregistrați discuri, fiindcă uneori sunt pauze de chiar patru ani între ele.

Așa este, cred că înainte de discul Bach am făcut o pauză destul de mare. Mi-aș putea imagina viața de artist fără înregistrări de studio, dar nu fără concerte. Iar pandemia mi-a confirmat dureros acest lucru. Înregistrările au o anumită artificialitate: cânt pentru pereți goi, pentru microfoane și e greu să creez atmosfera pe care o am la concert. M-am mai gândit la asta și acum îmi imaginez publicul care va asculta în viitor. Cânt și pentru regizorii de sunet, ceea ce mă ajută să păstrez o anumită naturalețe. Dar coșmarul rămâne montajul discului – când am mai multe versiuni ale aceleiași lucrări și trebuie să o aleg pe cea finală. Asta chiar e greu.

Cu ce pianist din prima jumătate a secolului XX v-ar fi plăcut să studiați? [Poate Mieczysław Horszowski, Raoul Koczalski, Ignaz Friedman?]

Pot spune că, într-un fel, am „studiat” puțin cu Koczalski, pentru că i-am citit atent cartea despre cum trebuie interpretat Chopin, iar volumul era însoțit de un CD cu interpretările lui – foarte interesante. De pildă, Studiile erau cântate de el nu ca exerciții tehnice, ci pur muzical. Koczalski poate fi considerat un fel de „nepot” al lui Chopin, pentru că fusese elevul lui Karol Mikuli, iar acesta la rândul lui fusese elevul lui Chopin. Dar cel mai mult mi-aș fi dorit să-l cunosc pe Josef Hofmann. Mă fascinează pianistica lui, dar și faptul că era un om cu preocupări diverse [a fost și un inventator prolific, cu peste 70 de brevete înregistrate – n. P.C.]. Sunt convins că o întâlnire cu el m-ar fi îmbogățit enorm.

Dintre pianiștii de azi cine vă fascinează în mod deosebit?

În Polonia, idolul meu a fost dintotdeauna Krystian Zimerman. Îi știam toate înregistrările și m-am bucurat că l-am întâlnit chiar înainte de Concursul Chopin, când i s-a acordat titlul de doctor honoris causa la Katowice. După concurs mi-a trimis o frumoasă scrisoare de felicitare și păstrăm și acum legătura. Este o personalitate fascinantă, cu un repertoriu foarte bogat. Mă fascinează și Martha Argerich, complet diferită, dar un artist la fel de mare. L-am ascultat și pe Pollini la Edinburgh, iar recent am cântat la Scala, într-un concert dedicat lui – trebuia să fie el pe scenă, dar moartea a vrut altfel. Era un artist foarte onest, cu mare respect față de intențiile compozitorului.

Și din tânăra generație de pianiști?

Îmi place Danil Trifonov. Am mare respect și pentru Lang Lang – se poate discuta dacă interpretările lui sunt întotdeauna stilistice, dar ce a făcut pentru răspândirea muzicii clasice e imens. Admir repertoriul uriaș și viteza de învățare a Yujei Wang, care cântă toate concertele lui Rahmaninov și mult Prokofiev. Are o foarte mare putere de muncă.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.