Interviu – Ștefania Luca, manager regional: „Rutina este cea care îi ajută să crească pe cei din jurul tău. E cea pe care merită să o păstrezi mereu, pentru că reprezintă baza de la care pornim”

În urmă cu nouă ani, am devenit librar la Cărturești Mercy. Iubeam Cărtureștiul încă din liceu, de când descoperisem ceainăria de la Iulius Mall și mă grăbeam să-mi fac proiectele acolo, alături de colegele mele, printre ceaiuri și rafturi colorate. După terminarea liceului, când am văzut anunțul de angajare pentru librari, mi-am depus CV-ul fără să spun nimănui, în afară de prietenul meu de atunci. Era vară și mă pregăteam să intru la Facultatea de Filosofie, iar emoțiile erau mari – mai ales pentru că, atunci când am susținut prima probă, un test de cultură generală, am simțit că nu dau doar un test despre cultură, ci și despre mine însămi. Îmi amintesc foarte clar că una dintre întrebări era cine este autorul lucrării Ființă și timp. M-am panicat: dacă nu știam asta, ce căutam eu la Filosofie? Și totuși, astfel începeam un posibil parcurs atât la librărie, cât și la facultate.

În fine, nu aveam nici 19 ani, dar simțeam că ființa mea depinde de acel timp – sau poate că timpul însuși îi dădea consistență. Cred că am știut răspunsul, sau cel puțin am reușit să fac o figură bună, pentru că am fost chemată și la următoarea probă, adică la interviu. Pe atunci, tot ce știam despre interviuri era că sunt ținute de oameni mai în vârstă și că va trebui să demonstrez ceva. Mi-a picat fața când am aflat că interviul urma să aibă loc la Casa Artelor, în cafeneaua Klapka. De când se dau interviurile… într-o cafenea?

Și atunci am cunoscut-o pe ea: pe Ștef – un nume pe cât de scurt, pe atât de intens și evocator, care impune respect, dar emană și seninătate și onestitate. Ștef, care este în Cărturești de șaptesprezece ani și, fără să știe, mi-a inspirat mare parte dintre alegerile profesionale. (Nu am mai plecat din Cărturești după trei ani, cum mi-am zis inițial pentru o carieră academică; acum mă ocup de PR și mi se pare incitant să redactez acest interviu dintr-o postură pe care n-aș fi bănuit-o vreodată.) Ștef, ale cărei valori și rutine au reușit să țină aproape zeci de librari și să formeze echipe dornice să creioneze și să creadă, în continuare, în povestea aceasta fantezistă care este… Cărturești.

Așadar, acest interviu vreau să fie un fel de tribut dedicat ei, pentru că – adesea – regizorii merită mult mai mult decât un outro la final de film 🙂 sau o simplă mențiune, într-un mail, la deschiderea unei noi librării.

După luni de planificări și eliberat agende, am reușit în sfârșit să ne întâlnim a doua oară pentru interviu, la un nou local din Piața Traian. Prima dată când ne-am propus să-l facem, ne-am luat cu vorba – nimic ce ar fi putut fi, realmente, înregistrat. Așa că iată-ne acum, față în față, rememorând începuturile mele de la Mercy, dar și pe ale ei, (re)descoperindu-i iubirea pentru cărți și oameni, precum și determinarea și pasiunea care au ținut-o atâția ani aproape de brand și de noi.

Interviu de Isabella Andra Crețan, PR Cărturești Timișoara.

Ștef, țin minte și acum cât de clar aveam în minte faptul că ziua noastră de șters praful era marțea – pentru că așa stabilisei tu. Eu eram, într-adevăr, aia mai răzvrătită, că nu aveam chef să șterg praful fix marțea. O pândeam pe Mara și îi ziceam: „hai că-l ștergem sâmbăta”. Dar mi se părea important să existe ziua aceea din săptămână în care se șterge praful. Nu era că nu-l făceam deloc, doar că mai jonglam noi cu programul. Și mai sunt tot felul de momente din astea… Odată ai venit și te-ai luat de noi că nu am deschis o cutie – sau că am pus-o la loc fără să verificăm ceva, nu mai știu exact, dar știu că te-ai legat de noi pe bună dreptate. Sau, îmi atrăgeai atenția, că mereu vărsam ceai pe scări, că eram cam neîndemânatică… niște lucruri mici, dar pe care noi le luam în serios și ne făceau să ne mobilizăm.

Da, lucrurile astea nu se pot transmite de pe o zi pe alta. Chiar trebuie să stai acolo cu oamenii, să le explici, să înțeleagă și să creadă în povestea asta. Pentru că degeaba le impui anumite lucruri, dacă nu își dau seama care e esența și de ce facem toate astea. Fiecare zi ar trebui să fie diferită, în funcție de ce ni se întâmplă, dar rutina rămâne importantă. Trebuie să avem focus și pe ea. Ce putem noi să extragem, cu adevărat, din rutina asta pe care o avem stabilită de ani de zile? Ce e cel mai important din ea?

Exact. Și cred că asta ne-ai spus mereu: să fim conștiente de spațiu. Nu în sensul în care se folosește acum, cu toată cultura asta „toxic de grijulie”, ci pur și simplu în ideea în care librăria era locul în care veneam zi de zi. Uneori stăteam unsprezece ore, poate chiar mai mult. Era important să ne simțim bine acolo, nu? Și, așa cum spuneai, te loveau toate lucrurile – praful, haosul, dezordinea – nu aveai cum să te simți bine așa.

Da, evident, dar ca să faci asta, îți trebuie și o echipă în primul rând. Cu o echipă poți face anumite lucruri, cu altă echipă poți face altele. Dar rutina este cea care îi ajută, de fapt, să crească pe cei din jurul tău. E cea pe care merită să o păstrezi mereu, pentru că reprezintă baza de la care pornim. Și, cel puțin în anii în care eu m-am dezvoltat ca om în organizația asta, simțeam că aveam foarte multă libertate să mă organizez singură ca manager de librărie. Adică, tot ce era important pentru mine, puteam să stabilesc. Aveam libertate: nimeni nu mă certa, nimeni nu mă lua la rost. Știi? Și puteam să decid împreună cu echipa, pentru că nu luam deciziile doar eu.

Da, chiar am ajuns și eu să cred că asta setează tot.

Doar că e complicat. E complicat, și de fapt cel mai important în toate lucrurile astea este să fii acolo. Să fii prezentă. Tot timpul trebuie să ai timp pentru oameni, ca ei să înțeleagă de ce trebuie să facă anumite lucruri. Să le explici, să îi vezi când sunt frustrați, să ai grijă de ei când trec prin momente grele și să îți permiți să ai discuții foarte lungi atunci când situația o cere. Și, da, să ai și conversațiile dificile – pentru că asta nu prea are nimeni sau foarte rar, iar oamenii nu sunt obișnuiți cu ele.

… atât că oamenii nu prea sunt pregătiți să fie puși față în față cu ei înșiși.

Da, și din păcate, Cărturești nu e neapărat o organizație care să încurajeze feedback-ul dificil. Nu avem o aplecare naturală spre asta, iar cei care eu reușit să facă asta, sunt cei care s-au raportat foarte mult la sistemul lor de valori și, de fapt, ca în cazul meu, m-am raportat foarte mult la ideea de bază că trebuie să te axezi pe comunicarea cu oamenii și să dezvolți încredere și… am mai crezut foarte mult în puterea exemplului.

Adică chiar trebuie să-ți asumi până la capăt treaba asta…

Da, și nu toată lumea o face pentru că e foarte, foarte greu, iar în cazul meu, a fost… super greu.

Păi, și cum ai ajuns la „pacea” ta? Dacă îmi amintesc bine – mi-ai mai povestit – nu ai avut neapărat un mentor care să semene cu tine sau cum ai fi avut nevoie la 23 de ani.

Da, așa era la început, fără o „formare” anume. Eu doar ce terminam facultatea și m-am angajat la Cărturești. Bine, avusesem o experiență de job înainte, la Lectoratul Francez, în timpul facultății. La Cărturești am fost trei ani librar, și după au venit toate responsabilitățile la pachet, când am devenit librar șef, la Mercy. Și a fost foarte greu pentru mine. Trebuia să mă impun în fața unei echipe din care făcusem și eu parte cu ceva timp înainte. Nu m-am impus de la început și nici nu m-am impus în sensul că oamenii știau ce presupune treaba mea. Doar că, pe lângă faptul că îmi făceam treaba, mai trebuia să iau și decizii. Și atunci deciziile nu erau validate de nimeni…

…erau validate doar de tine.

Exact. Și asta a fost marea mea întrebare, ani de zile: fac bine ceea ce fac sau nu fac bine ceea ce fac? Și mi-am făcut din asta un scop și se pare că… scopul a dat roade.

Bine, dar ce te-a determinat să te angajezi la Cărturești? Adică, nu știu… acum mi se pare că brand-ul Cărturești e peste tot. Eu, de exemplu, visam să mă angajez aici, mergeam la ceainăria din mall, aveam contact cu locul, cu oamenii, cu evenimentele… Atunci, nu știu, cred că nici nu exista Social Media… Cum ai aflat, ce te-a atras?

Habar nu am, nu știu. Clar, nu era ca acum. Practic, CV-ul mi l-a depus o colegă de la facultate. Fratele ei lucra deja la Cărturești de la început – adică de când s-a deschis librăria în Timișoara (n. 2005) – și s-a dovedit ulterior un exemplu pentru mine: Luigi, arhetipul librarul profesionist. Primii mei pași în viața de librar au fost coordonați de el, chiar dacă inițial nu aveam nicio legătură cu el și nu simpatizam neapărat cu valorile lui. Dar ceea ce am învățat de la Luigi și cum am încercat și eu să transmit mai departe oamenilor a fost că, dacă ești librar, trebuie să îți imaginezi mereu locul cărții. Chiar dacă lucram într-o librărie mică, era esențial să vizualizezi cum fiecare carte își are locul ei la raft, orice ar fi.

Hah, da! Acum e și mai și…

Da, și asta a fost așa prima lecție pe care mi-a dat-o Luigi. Mi-a zis că este în puterea noastră să facem loc cărților la raft, chiar dacă pare că ele nu au loc la raft tot timpul. Și a fost prima lecție pe care am luat-o așa, ca atare, și chiar am dus-o mai departe, apropo de obsesia asta mea de a avea rafturi foarte bine aranjate, mobilier OK și tot ce a mai venit ulterior.

Deci așa ai aflat tu de Cărturești?

Păi, da, așa am aflat. Practic, terminam facultatea, nu voiam să plec din Timișoara și voiam să mă angajez. Lucrasem și la Lectoratul Francez, care, de fapt, era o bibliotecă ce deservea Facultatea de Limbi Străine. Oricum, am avut o afinitate pentru cărți. Nu știu, cumva mi-am dezvoltat-o mai tare în liceu, pentru că eram obsedată – chiar eram așa. De fiecare dată când aveam timp, mă duceam la Biblioteca Județeană; la început era tare frustrant: nu aveai voie să te plimbi printre rafturi. Cărțile le luam doar de la ghișeu. Îți căutai fișa, cereai cartea și o primeai de acolo. După aceea, au deschis și către public, și puteai să te duci să-ți cauți singur cărțile… cred că doar secțiunea de ficțiune era liberă pentru public.

Și te duceai singură să explorezi zona de ficțiune, să înțeleg…

Da, așa am avut atunci acces la autori cumva contemporani, despre care nu auzisem prea multe lucruri. Îmi plăcea să merg și să-i descopăr, mai ales că-mi făcusem o rutină. Sâmbăta mergeam la seara de lectură a bibliotecii, îmi pregăteam o carte și stăteam acolo să citesc câteva ore, completându-mi notițele în carnet. Am avut o afinitate pentru zona asta și visam că o să dau la biblioteconomie.

Chiar mă gândeam: nu te-ai gândit să fii bibliotecară?

Ba da, dar nu am luat decizia asta. Practic, cam ăsta era job-ul meu la Lectoratul Francez: ajutam studenții – colegii mai mari – și totodată împrumutam multe cărți pentru acasă din biblioteca lectoratului. După terminarea facultății, am luat decizia să rămân aici, să-mi caut locul, am aplicat și la un master, am dat examenul și am primit răspuns pozitiv. Mă bucuram și, cumva, îmi făceam loc în povestea mea de la Cărturești.

Ai zis că prima lecție sau, mă rog, printre primele lecții de la Luigi a fost că fiecare carte își găsește locul la raft. Mă gândesc că, pe lângă asta, o altă lecție a fost că fiecare carte își găsește și cititorul ei. Ți-amintești vreo experiență care te-a încântat în mod special? Mă gândesc că și atunci aveai multe interacțiuni cu oamenii, dar poate a fost una care chiar să te convingă că „da, asta e menirea mea, vreau să recomand” sau ceva de suflet.

La început a fost super complicat, pentru că întrebarea asta mi-a adus aminte de primii ani. Mă gândesc acum și la Lectoratul Francez când, o dată pe an, la începutul școlii, trebuia să cataloghez cărți, să le introduc în sistem și să știu ce și unde e.

Așa îmi imaginam că la Cărturești o să vină marfa zilnic, dar nu venea chiar așa; probabil de 3-4 ori pe săptămână. Și îmi imaginam că, atunci când ajunge, eu voi pune toate cărțile la raft și o să pot să le recomand clienților. Sau atunci când clienții descopereau titluri noi, trebuia să le ofer imediat. Nu era ușor, chiar dacă librăria era destul de mică.

Prima mea zi… uitați-vă la toate cărțile care erau înghesuite peste tot. Nu erau așezate frumos la raft (iată, obsesia!), dar erau atât de multe încât mi se părea copleșitor. Și mă gândeam cum o să fac față dacă cineva mă întreabă de un anumit titlu, pentru că atunci nu aveam internet și nu puteam verifica stocurile sau colecțiile.

Încă nu le cunoșteam, era destul de rudimentar. Am trăit această apăsare mult timp. Bine, mă ajutau colegii mai experimentați: veneau în spatele meu și îmi scoteau cartea. De fapt, de atunci am învățat ceva ce simt și acum, când trebuie să caut o carte la raft: experiența și atenția la detalii fac diferența.

Dar, așa, o interacțiune, un „personaj”…

Interacțiunea care m-a dat pe spate… îmi aduc aminte prima mea interacțiune cu Vadim*.

*Nu, nu Vadim Tudor; Vadim este unul dintre cei mai vechi clienți Cărturești din Timișoara, pasionat de cultura asiatică, de artă și arhitectură, cu mici obsesii și fixuri, care uneori se întrepătrund cu micile noastre obsesii și fixuri. Și care cunoaște și câteva mișcări din artele marțiale.

Nu cred!

Da, cred că venise să întrebe de Harry Potter, nu mai țin minte. Și știam câteva lucruri despre Harry Potter, care abia începea să devină popular, iar Vadim mi-a făcut niște demonstrații care m-au lăsat… mască. Mă și gândeam dacă toți clienții vor fi așa… ce-o să fac…

M-am amuzat că e același „personaj”, indiferent de generație. Dar, fiindcă sunt mai tânără decât tine, uneori uit că tu nu ai crescut sau trăit cu Internetul de la începuturile librăriei. Când m-am angajat eu, în 2016, exista, bineînțeles Internet, aveam Charisma, chiar dacă era un sistem mai rudimentar. Acum sunt o mulțime de schimbări: livrăm prin Glovo, Wolt, facem livrări internaționale și tot felul de lucruri noi. Cum ți se par toate aceste transformări prin care a trecut Cărtureștiul și cum ți-a fost să te adaptezi sau să le înțelegi?

Prima reacție, ca indivizi, e de a fi reticenți la schimbare. Dar am simțit că e o calitate a mea să țin pasul. Practic, ca să faci parte din poveste, trebuie să fii tot timpul la curent și să ții pasul. Plus, toate dezvoltările astea ne ajută să funcționăm și să ajutăm mai bine.

Mă gândesc că te referi la oameni, adică să reușim să-i ajutăm pe oameni mai bine…

Da. Pentru mine a fost mereu un lucru bun, pentru că toate schimbările astea cresc eficiența – atât în gestionarea stocurilor, cât și în relația cu clienții. Ne ajută să fim mai atenți, să îi sprijinim, să le oferim titluri conexe dacă nu avem exact ceea ce caută. Deci sunt… pro-tehnologie.

Fresh blood! Faptul că lucrezi de 18 ani – un număr care pentru tineri poate părea impresionant (și chiar este)… Eu lucrez doar de nouă ani, și mi se pare mult – aproape un deceniu – iar asta pentru că m-ai angajat tu, deși eram proaspăt ieșită de pe băncile liceului. Așa că vreau să te întreb: cât de aproape te simți de tineri, de echipele noi pe care le-ai angajat și le-ai format, dar și de clienții într-o continuă schimbare, mai ales că încercăm să atingem tot felul de publicuri? Te simți ca la 18 ani… cu cei 18 ani de experiență?

Eu am asociat mereu arta librăritului cu pasiunea. Și cred că, deși diferențele dintre generații există – clar există – atâta timp cât există pasiune pentru meseria asta, diferențele se estompează. Pasiunea unifică. Deși generația de azi e diferită, sunt oameni care cred cu adevărat în demersul ăsta nobil la care s-au gândit cei de la Cărturești când au decis să creeze spații frumoase. Adică, din niște încăperi mici, uneori improvizate, s-a pornit ideea de a construi locuri care să adune comunități. Iar spațiile astea frumoase trebuie să fie frumoase nu doar pentru cei care vin ca oaspeți, ci și pentru cei care lucrează aici. Și cred că, dincolo de toate – dincolo de susținerea acestei idei nobile – a contat pasiunea. Pasiunea pe care au avut-o și încă o au oamenii care au ținut vie toată povestea asta.

M-am emoționat. Chiar mă bucur, sincer… Parcă uit uneori. Știi, când te văd vorbind cu emoție, mă emoționez și eu. Vorbeam și mai devreme despre mentorat… și simt că ai plantat ceva în mine. Ca un copăcel. Și acum a crescut, dar tu încă mai vii din când în când și îl scuturi, și se mișcă ceva în mine – emoția asta pe care ai pus-o acolo. Și cred că și eu… chiar dacă nu se compară cu anii tăi, cumva… și eu simt emoția asta și dorința de a participa la frumos, dar și de a avea grijă de el, pentru că mi se pare că ești unul dintre oamenii care apreciază frumosul în general, în toate formele sale, dar îl și respectă. Mă gândesc că asta se reflectă și în modul în care te-ai implicat în deschiderile de librării, fiind inclusiv pe șantiere, pentru că înțelegi foarte bine ce implică asta, de la A-Z, dar și importanța lucrului „bine făcut”. Simți că ești un promotor al frumosului, nu?

Da, în toți acești ani, am vrut ca rafturile pe care expunem produsele și cărțile să fie funcționale și frumoase. Tot timpul am avut grijă de asta, și cred că am încercat să fac lucrurile să impacteze oamenii.

De fapt, despre asta vorbim tot timpul: fără această grijă pentru estetică, fără dorința de a crește și de a îmbunătăți povestea în care am crezut cu toții, mai ales cei care au fost aici din primii ani, povestea asta nu ar fi fost la fel. Mi-am asumat această dorință de a face lucrurile din ce în ce mai frumoase și să transmit mai departe această grijă. În primii ani, cred că tema principală a fost să consolidez încrederea – în ideea că vrem să oferim spații frumoase pentru comunități și servicii de calitate pentru clienți. A fost o temă constantă pentru mine: să duc povestea mai departe și să rămânem relevanți în piața cărții, a ideilor și a frumosului.

Și simți că ai reușit să transmiți asta și colegilor tăi?

Da, simt, chiar simt. Cel puțin în Timișoara, unde am crescut odată cu Cărturești. Așa cum ai zis mai devreme, aveam vreo 23 de ani atunci, și acum am peste 40. Da, am transmis „microbul” ăsta multor oameni din jurul meu și acum ei continuă misiunea. Am multă încredere că vor face treaba asta bine.

Dar relația cu colegii cum simți că e? Vorbesc aici nu doar despre faptul că ai reușit să le transmiți aceste valori, dar la nivel interuman, cum e relația cu ei?

Relația mea cu colegii este… tumultoasă uneori (râde). Dar mă întrebi în general sau, strict, cu colegii din Timișoara?

În general.

Sincer, nici nu mai pot să fac separarea asta foarte clară. Când lucrezi atâția ani într-un loc și simți că ai contribuit cu tot ce ai putut la dezvoltarea lui, nu mai poți să tragi o linie între viața personală și viața de la job. Cel puțin în primii ani, pentru mine nu exista nicio barieră. Cele două vieți ale mele se intersectau mereu. Și cred că, în timp, am reușit să am, cel puțin cu colegii din Timișoara, o relație foarte deschisă și bazată pe multă încredere. Încrederea dintre noi – partenerii din relația asta – și aprecierea oamenilor care au înțeles ce trebuie să facem aici și cât putem să contribuim fiecare… Asta definește relația mea cu colegii. E o relație bazată pe încredere, respect și, de ce nu, empatie. Toate emoțiile astea benefice care te ajută și în situații de criză, și în momentele de bucurie când ne ies proiectele. Sunt ingrediente esențiale.

Și, fiindcă ai vorbit despre încredere… mă gândeam că încrederea se construiește în timp și cere răbdare – ceva ce ai mai menționat. Crezi că asta te face mai degrabă o persoană orientată spre viitor? Sau, poate, ești nostalgică după cum era Cărturești la început și ți-ai dori să te întorci în acel trecut? Sau, dimpotrivă, faptul că ești motivată și determinată să construiești relații bazate pe încredere te ajută să-ți imaginezi Cărturești în continuare și să-i proiectezi viitorul?

În general, mă raportez cel mai mult la prezent. N-am fost genul care să proiecteze scenarii pentru viitor. Dar cred că prezentul contribuie foarte mult la ce va fi. Sigur, ne gândim împreună și la proiecte din viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Dar, de obicei, deciziile pe care le-am luat cu colegii erau ancorate în prezent, chiar dacă le proiectam în viitor. Chiar dacă prezentul, uneori, nu era foarte strălucit, răbdarea și perseverența – pe care le-ai subliniat și tu – sunt lucruri pe care nu le știam de la început, dar le-am învățat pe parcurs. Și m-au ajutat enorm să am încredere și în viitor. Pas cu pas, putem ajunge departe. Dar avem nevoie de ingredientele astea esențiale.

Și, pentru că te cunosc, dar clar reiese și din ce ai spus: ești un om al oamenilor, dar și al cărților. Cred, de altfel, că pasiunea ta, mai ales pentru oameni, te-a făcut să rămâi aici. Mă întrebam dacă poți recomanda și câteva cărți colegilor sau cititorilor – poate două cărți care te-au format ca om și pe care crezi că merită să le regăsească cineva pasionat de cărți și de oameni.

Hmmm, nu știu. Nu pot să spun că există o carte care să fi contribuit esențial la formarea mea. Cred că, de fapt, oamenii din jurul meu au avut cel mai mare impact. Sunt câteva cărți care mi-au rămas în minte „pentru totdeauna”: Lolita – (surprinzător, știu!); mi-a plăcut foarte mult. E una dintre cărțile care m-au marcat în perioada în care am citit-o. Ulterior am vrut să o recitesc, dar am simțit că nu mai are același impact, așa că am vrut să păstrez amintirea acelei prime lecturi.

Îmi vin tot felul de autori dubioși, obscuri…

Păi, hai, zi! Că nu mai avem acces la autori obscuri…

Mă gândeam la Baronul din copaci, de Italo Calvino; e o poveste despre un baron care stătea chiar în copaci și observa comportamentul oamenilor. Mă mai gândesc… Aaa, știi că am scris și în 24fun?

Nu știam asta despre tine!

Da, am scris într-o perioadă, și am avut parteneriat și scriam și eu recenzii și am ales o carte de Amélie Nothomb, care-mi plăcea foarte mult într-o perioadă, dar Luigi a făcut foarte mult mișto de mine legat de asta. Și m-a afectat foarte tare, mai ales că-i sunase și pe colegii de la Mall ca să arunce revistuțele cu recenzia mea. Deși recenzia chiar era bună!

Știu că mie mi-ai recomandat la un moment dat Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé, și atunci mi s-a părut interesant că nu știam de titlul ăsta și parcă ești o persoană care nu citește non-stop, dar și când oferă o recomandare, vine cu câte obscuritate din-asta…

Da, descopeream tot felul de titluri care nu erau foarte mediatizate. Cred că asta ține și de personalitatea mea – nu-mi place să mă duc după hype, să merg la „pomul lăudat cu sacul”. Cum a fost nebunia și cu Quo Vadis, bleh…
Dar, n-o să-ți vină să crezi: cartea care m-a ținut cel mai mult captivă, și o să râzi acum, a fost Pe aripile vântului. Pur și simplu două zile nu am ieșit din casă până nu am terminat volumul trei, pentru că așa era ediția integrală. M-a prins complet, cu sufletul la gură. Dar… hai să trecem puțin la contemporaneitate.

Să trăim în prezent!

O carte pe care nici n-am citit-o efectiv, ci am ascultat-o, dar care mi-a plăcut foarte mult anul acesta și care chiar a devenit preferata mea este Anii, de Annie Ernaux. M-am uitat în biblioteca mea audio și am realizat că, într-un an, am ajuns la 12 titluri ascultate (pentru mine, acum, e super!)

Da, păi, până acum e mai mult de o carte pe lună.

Așa, mi-a plăcut foarte mult Anii, de Annie Ernaux. Cred că am ascultat-o exact într-o perioadă în care aveam nevoie de genul acesta de lectură.

E și pe lista mea de mult timp. Am auzit păreri diverse, unii spun că e foarte bună, alții că e slabă, dar eu încă n-am citit-o.

Nu, chiar nu cred că e slabă sau bună în termeni absoluți, dar are un impact puternic. E o reflecție profundă asupra condiției femeii și m-a marcat foarte mult. Chiar dacă nu toate lucrurile le-am trăit direct, contextul și modul în care sunt prezentate au fost impresionante. Ah, și mi-a mai plăcut și Astfel de lucruri mărunte… și mi-am amintit acum că-mi plăcea foarte mult în facultate David Lodge.

Daaa, David Lodge, îl iubesc!

Îmi plăcea foarte mult sarcasmul lui.

Da, și mie. Hai, gata, că ești faină, nu că n-aș fi știut, și deja te-am ținut la vorbă 40 de minute! Îți mulțumesc.

P.S: Întâlnirea noastră s-a întins pe câteva ore și doar abia la un moment dat am avut inspirația să pornesc înregistrarea, ca să-ncerc s-o fac pe Ștef să-și amintească de „primul său capitol” din această poveste.
Ștef lucrează în Cărturești de optsprezece ani – a început ca librar, a devenit librar șef și, de aproape șase ani, este manager regional pentru librăriile din Vestul țării. Dacă nu era clar, titlul și responsabilitățile nu i-au răpit nicio clipă energia: continuă să observe fiecare detaliu, să se emoționeze până la lacrimi pentru lucrurile mărunte și importante deopotrivă, să ne ducă cu mașina la standurile de carte pentru care avem angajamente ori la Metro pentru cumpărături aparent nesemnificative și, în momentele de răgaz, să se joace cu Bubi pe terasa căsuței sale, cu un pahar de vin alb alături. Ștef face toate acestea cu aceeași pasiune și bucurie cu care începea odinioară, ca și cum fiecare zi ar fi este un un nou capitol dintr-o poveste pe care încă o scrie, împreună cu noi. Mulțumim, Ștef, pentru tot. Și da, e foarte probabil ca în câteva ore să te enervăm noi cu ceva 🙂

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.