Ioana Pârvulescu | „Copiii își doresc metamorfoza, adulții mai degrabă se tem de ea”

on 26.04.2024 at 15:35

Recent, la editura Humanitas, în colecția Humanitas Junior, a apărut volumul pentru copii Trei zile nemaipomenite, de Ioana Pârvulescu, cu ilustrații de Anca Smărăndache. Cititorii vor descoperi o lume cu iz vrăjitoresc, în care viețuitoarele de la marginea unei păduri vorbesc limba prieteniei și conviețuiesc într-un spațiu animat de copii și de aventuri. Despre pățaniile veveriței Vevi și ale fetiței Emi, dar și despre cum să privești lumea prin ochii celui de lângă tine, aflați citind cartea și acest interviu cu autoarea:

Vă mai amintiți primele întâlniri cu veverițele din copilărie? Ce regăsim în personajul de peste ani, Vevi?

Alături de mangusta din Cartea junglei, Riki-Tiki-Tavi, și de pinguini, pe care le-am întâlnit doar în cărți și filme documentare, veverițele sunt animalele mele favorite. Iar pe ele le-am tot întâlnit în excursiile copilăriei. Îți apăreau deodată în față, de obicei pe un trunchi de brad, silențioase, apoi într-o fracțiune de secundă, dispăreau dintr-un salt pe partea cealaltă a trunchiului și reapăreau pe o creangă în mișcare, privindu-te o clipă cu ochii lor mari. Mă binedispuneau de fiecare dată, păreau întruparea spiritului ludic al pădurii, erau pentru mine jocul în esența lui cea mai grațioasă.
Dar Vevi, așa cum povestesc pe coperta a 4-a a cărții, a fost, până la un punct, reală, pentru că e singura veveriță care a venit în vizită, din proprie inițiativă, chiar pe minuscula terasă a casei mele din inima Brașovului.

În Trei zile nemaipomenite întâlnim personaje triste și personaje vesele, bogate și sărace, fiecare cu o poveste care se întrețese în firul care leagă viețile unei comunități de viețuitoare de la marginea pădurii. Iar atunci când apare și doamna Atena cu vorbele ei înțelepte, micii cititori pot începe să ia notițe!

Ba n-aș vrea deloc să ia notițe! A citi literatură e un lucru complex, în care intră neapărat și componenta de bucurie. Sigur, e mai mult de atât, e și cunoaștere a lumii, și înțelegere a celor de lângă tine, și trăirea unor vieți alternative, și dezvoltarea imaginației, dar și bucurie. Dacă bucuria lipsește din cititul cărților, mai bine renunți.
Desigur, înțeleg că ați spus „pot să ia notițe” în glumă și ca metaforă. În sensul ăsta, da, din orice carte poți lua notițe care te reprezintă pe tine, mai mult decât pe autor. Cât despre doamna Atena, cucuveaua – cuvântul însuși e jucăuș și seamăna cu „cucubau” –, ea se joacă așa cum numai bunicii știu uneori să se joace cu nepoții. Este, dacă vreți, întruchiparea ideii de bunică, care pentru copii este un personaj blând, cu puteri ieșite din comun. Și care poate uneori să dea greș, în vrăjile ei, cum se întâmplă și aici, dar apoi știe să repare lucrurile.

Puterea prieteniei dintre personaje face posibilă o mică minune: veverițele și fetițele se pot înțelege folosind „limba prieteniei”. Cum este (ca autor) să aveți puterea de a fluidiza granițele?

Asta o simți cel mai bine în cărțile pentru copii, care îți permit mai multe decât proza obișnuită. În romanele mele nu-mi permit să fac ce vreau, pentru că sunt prinsă în chingile vieții, cu regulile ei de neocolit. Dacă le-aș schimba după plac, romanul nu ar mai fi convingător. Dar lumea copiilor chiar are alte limite, mult mai largi. În ambele cărți dedicate copiilor, atât în Invizibilii, cât și în Trei zile…, copiii sunt prinși între regulile din lumea adulților, destul de apăsătoare, și cele din lumea lor, mult mai simpatice. Cam asta este copilăria.
Iar prietenia este o valoare comună, atât în lumea copiilor, cât și în cea a adulților. Ea dă sens vieții, la fel ca dragostea, dar într-un mod mai blând, mai durabil și mai consolator.

Când veverița Vevi și fetița Emi își doresc cu ardoare ceva, dorințele devin realitate și fiecare se trezește în pielea celeilalte. Acomodarea se petrece gradual, ele descoperind cu uimire cum e să aibă un alt trup și o altă familie. Dorința de a fi în pielea altcuiva e una dintre fanteziile universale ale copiilor! Sunt personajele pregătite pentru aventurile care se nasc odată cu împlinirea fanteziilor?

Da și nu. Un copil e mai pregătit și mai dornic de schimbări miraculoase decât un adult. Copiii își doresc metamorfoza, adulții mai degrabă se tem de ea, pentru că de la un punct încolo al vieții, metamorfozele sunt primejdioase, iar asta e și tema din viitorul meu roman, Aurul pisicii. Dar nu înseamnă că un copil știe ce implică schimbarea. A dori viața altuia și a-ți închipui că e mai bună decât a ta este o naivitate. Vevi și Emi au timp să-și dea seama de asta. Pe de altă parte, a înțelege în profunzime ce trăiește altcineva, „a te pune în pielea / blana lui”, este pe cât de greu, pe atât de valoros, e o experiență fără de care ești sărac și, uneori, prost.

Într-adevăr, este aici o pledoarie la empatie. Se dobândește destul de greu, prin exemple, lecturi și experiențe?

Încă nu sunt nici eu deplin lămurită. Am observat în jurul meu oameni înclinați către înțelegerea profundă a celuluilalt, iar alții incapabili s-o facă. M-am întrebat mereu dacă, în cazul al doilea, e o lipsă de educație, o lipsă de imaginație sau ține de temperament. Și nu știu să răspund. Cred că oamenii care au trecut prin suferințe sunt mult mai înclinați spre empatie, dar nu în toate cazurile, pentru că unii, dimpotrivă, se înrăiesc, iar răutatea e opacă și, adesea, un semn al disperării. Nici înțelegerea totală, fără simț critic nu e de dorit. Oamenii care nu văd răul sunt foarte periculoși sau se pun în pericol. Dar suntem pe un teritoriu alunecos și nu vreau să fac pe psihologul. Oricum, cărțile prind adesea toate aceste nuanțe.

Pățaniile de la școală ale lui Emi nasc râsete, dar și apropiere, incluziune. Dacă înainte era percepută drept o elevă „tăcută și retrasă”, acum ea e simpatizată. Ați simțit nevoia să vă ajutați personajele aflate în situații mai delicate?

Dacă am făcut-o, am făcut-o instinctiv, nu conștient. În orice caz, să se râdă de tine e o probă dificilă, la orice vârstă. Din familia mea și din jurnalele secolului 19, am învățat că cel mai sănătos lucru e să râzi și tu, cu îngăduință și veselie, de lucrurile ridicole prin care treci, de prostiile pe care le faci, și e clar că toți le facem, iar asta le neutralizează puterea. Nu e mereu simplu, dar merită!

În lumea adulților „totul și orice poate și trebuie să fie înțeles”. Cu toate astea, copiii au de multe ori alte păreri! Vă retrăiți (un pic) copilăria cu fiecare carte pe care o scrieți?

Știu că multe dintre cărțile mele dau impresia de nostalgie după ceva, dar nu este așa. Există în mine un dor de oameni, iar aici intră și cei pe care i-am cunoscut și nu mai sunt pe lume, și cei pe care nu i-am cunoscut, dar mi-ar fi plăcut nespus să-i cunosc. În rest, nu doresc să retrăiesc nimic. Motorul cărților mele (n-aș putea să spun de câți cai putere, dar îl simt destul de puternic) este mai degrabă curiozitatea și bucuria de a vedea cum e ceva nou, decât retrăirea a ceva deja întâmplat.

Cei mici află multe lucruri folositoare citind această carte – cum să se poarte cu prietenii, cum să fie empatici și să nu întoarcă spatele când alții dau de greu –, dar află și diferențele dintre ceea ce este în interior și exterior și adevăratele emoții. Recomandați cartea și părinților, își pot cunoaște mai bine copiii discutând cu ei despre Trei zile nemaipomenite?

Ah, cum spuneam, aș prefera s-o citească și ei, și copiii lor, doar de plăcere. Și descoperirile pe care le pot face să fie „premiul” lor personalizat.

Ilustrațiile însoțesc excelent textul. Ați avut preferințe legate de personaje sau artista Anca Smărăndache a avut libertate deplină?

Nu are rost să îngrădești un artist, după cum nici unui romancier nu-i poți spune ce să facă, e ca și cum ai vrea să schimbi viața însăși. Desigur, dacă artistul te întreabă „Preferi ca moțișoarele lui Emi să fie pe vârful capului sau obișnuite?”, tu poți răspunde, sunt mai amuzante în prima variantă. De asemenea dacă ceva contrazice textul, poți interveni, dar n-a fost cazul. O întâmplare recentă cu Anca Smărăndache mi-a arătat încă o dată că există o magie a cărților. Am pus o postare pe facebook despre cartea copilăriei mele, care realmente m-a format, Antologia inocenței, un splendid și uimitor colaj literar extrem de divers, realizat de Iordan Chimet. Plin de ludic, umor, dar și melancolie. Iar Anca mi-a scris și mi-a trimis, mărită, ilustrația de la pagina 36, unde unul dintre zidurile casei din cărți făcute de Vevi este chiar Antologia inocenței. La tipar acest detaliu a devenit aproape invizibil, dar el există! Asemenea lucruri țin de bucuria secretă din care ies cărțile pentru copii.

Interviu realizat de Andra Rotaru