Iulian Bocai: Cu sfârșitul cărților dispare, puțin câte puțin, iluzia că ce scrii contează

În colecția „EGO. Proză” a Editurii Polirom a apărut un nou roman semnat de Iulian Bocai. Romanul Constantin a primit premiul „Tânărul Scriitor al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediția a X-a.

Constantin este povestea experienței lui Mihai, un tânăr student venit din provincie la București, acasă la cel care i-a închiriat o cameră pe perioada studiilor: Toader Constantin. În apartamentul dărăpănat al acestuia se petrec o serie de întâmplări tragicomice, ai căror protagoniști sunt chiriașii săi, oameni de tot felul, cu povești de viață dintre cele mai diferite și mai interesante, care trăiesc într-un București poate prea pragmatic și uneori chiar ostil. Constantin este el însuși o poveste, care nu se lasă însă descoperită prea ușor, nici chiar de „bunul chiriaș” Mihai. O carte despre Bucureștiul real, despre oamenii care îl populează și, în cele din urmă, despre viață așa cum e ea, descrisă cu un fin spirit de observație și simț psihologic.

Educația continuă pentru mulți să se schițeze din informațiile venite pe calea undelor, iar cunoștințele să se acumuleze în acest fel. Unele universuri se separă sau diferențiază astfel, iar cei care nu aparțin acestor lumi pot deveni pentru ceilalți niște ciudați.

Nu văd ce înseamnă asta, altfel decât că oamenii cresc în lumi diferite și sunt, ca atare, diferiți. Sunt de acord. Deși, din experiența mea cu rețelele de socializare, forumurile etc., aș spune că cei care încă se informează în biblioteci și din presa scrisă (adică în modurile tradiționale) sunt încă mai abili informațional decât cei care au crescut exclusiv în mediul online și nu mă aștept ca asta să se schimbe în curând.

Care au fost cele mai delicate momente pe parcursul creării personajului Constantin?

Delicat n-a fost niciunul, dacă delicat înseamnă „sensibil”. Altfel, există câteodată într-un roman locuri în care afecțiunea pe care o ai pentru personajele tale iese la suprafața poveștii – când le faci să spună lucruri care sunt mai mult în logica ta decât în logica lor, lucruri chiar sentimentale, în care un cititor atent poate să vadă ce-a simțit autorul mai degrabă decât ce-a gândit personajul. Sunt și-n Constantin câteva.

Personajul Mihai spune la un moment dat că nu are o memorie bună a sentimentelor. Se mai poate reconstitui în vreun fel trecutul propriei lumi? Ce s-a pierdut rămâne pierdut?

Când scrii despre propria viață, lucrurile se pierd de două ori, cred: o dată în drumul dinspre viața trăită înspre memorie, apoi – mai târziu – dinspre memorie spre cuvânt.

Ce ai simți tu dacă ai fi privat de momente importante ale propriei vieți?

Nimic, fiindcă – dacă ți s-ar lua – n-ai mai avea de unde să știi că-ți lipsesc.

Îți petreci mare parte din viață în capul tău? Ți s-a reproșat vreodată?

Da, dar cred că ăsta e mai degrabă un rezultat al lucrului pe care am ales să-l fac decât o trăsătură de personalitate. Sunt, de la natură, destul de extrovertit. Să stau într-o cameră cu orele și să mă gândesc la lume e un lucru pe care l-am învățat, fără să știu întotdeauna ce învăț.

În volum apar numeroase tipologii și interacțiuni dintre cele mai diverse între personaje. Au existat mai mulți chiriași pe parcursul scrierii cărții, pe care i-ai „evacuat” pe măsură ce scriai cartea?

Da; unii erau prea secundari și nu-și aveau rostul, alții erau în plus și poveștile lor aglomerau povestea centrală. Am scos o groază, fiindcă l-am rescris de vreo trei ori.

Ce dimensiuni, necunoscute celor mai avuți, are sărăcia?

Nu cred că sunt foarte multe și, cu puțină empatie sau imaginație, unele pot fi înțelese din relatări. Poate cel mai dificil de imaginat este cât de mică e lumea când n-ai bani să faci nimic în ea. Sărăcia te ține în loc și săracul e obligat să depună mult efort pentru satisfacții mici; nu știu dacă oamenii bogați pot înțelege asta, fiindcă ei sunt obișnuiți adesea, dimpotrivă, să obțină satisfacții mari cu efort puțin.

Ce simți că a dispărut odată cu sfârșitul lui Constantin?

Te-aștepți întotdeauna, când scrii, ca lumea să se armonizeze cumva din oficiu cu obsesiile tale, dar nu se-ntâmplă. Cu sfârșitul cărților dispare, puțin câte puțin, iluzia că ce scrii contează.

Personajul Mihai este un cititor avid. Dacă ar dispărea cărțile pe suport de hârtie și librăriile, te-ai adapta?

Cred că majoritatea lucrurilor pe care le citesc, le citesc deja pe calculator și Kindle. N-am opinii despre schimbarea asta și nu cred că e o schimbare importantă. Atâta timp cât informațiile rămân aceleași, schimbarea tehnologiilor n-are relevanță. Dacă s-ar putea dovedi că mediul schimbă cumva fundamental felul în care receptăm cărțile, ar fi poate important – dar nu cred că s-a dovedit nimic de genul ăsta.

Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor, redactor și traducător (din engleză, franceză și germană). Absolvent al secției de Literatură universală și comparată a Facultății de Litere, Universitatea din București, a urmat mai apoi un masterat în teoria literaturii și literatură comparată, la aceeași facultate. Pregătește o teză de doctorat în istorie intelectuală, despre introducerea curriculumului literar în universitățile occidentale în secolul al XIX-lea. Este câștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom din 2018, cu romanul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, care i-a adus în 2019 și Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural, precum și Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța. Cel mai recent roman: Constantin, Editura Polirom, 2019.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.