Iulian Tănase: Oricînd ne putem trezi că ne iese o rîndunică din cap prin urechea stîngă

Recent, Iulian Tănase a publicat la editura Vellant volumul Un animal necunoscut și alte patruzeci de povestiri. Cititorii vor avea parte de un traseu la capătul căruia cu siguranță le va rămâne în memorie un personaj sau o povestire favorită. După cum scrie Adina Dinițoiu într-o recenzie: „Iulian Tănase alege, în povestirile sale, moduri ironic-umoristice și senzaționaliste pentru a trata de fapt teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris) – și o face cu talent și complicitate cu cititorul, într-un volum ludic și acidulat, pe măsura copertei sale flamboaiante (detaliu din lucrarea „Memento”, 2009, de Mihai Zgondoiu).” Andra Rotaru a dialogat cu Iulian Tănase despre acest volum:

Fragmente din acest volum se regăsesc (într-o formă modificată ușor) pe pagina ta de FaceBook. Ai încercat să le testezi înainte de a le publica în volum?

Da, există cîteva fragmente din carte care mai întîi au fost postări pe Facebook. Atunci cînd le-am postat, cartea asta nu exista nici măcar ca proiect, deși îmi doream de mai demult să scriu o carte de proză scurtă. Procesul a fost invers, de fapt: în urmă cu trei ani, cînd am început să scriu la cartea asta, am scotocit prin computer și am dat inclusiv peste anumite texte postate deja pe FaceBook și, recitindu-le, am simțit că aș putea fie să le folosesc așa cum erau (rescriindu-le puțin, unde era cazul), fie să le plasez într-un (con)text nou. Pe de altă parte, revenind la întrebarea ta, probabil că aveam undeva în minte și informația că fragmentele respective au stîrnit anumite reacții pe Facebook. E important ca oamenii să aibă reacții la ceea ce scriem noi, fie să rîdă, fie să se emoționeze, altfel nu prea văd sensul scrisului.

Unul dintre personaje spune la un moment dat: „viața e mult mai importantă decât imaginea.” Ce crezi tu?

Da, îmi amintesc foarte bine că există un personaj care spune asta, e o replică din prima povestire. Caius îi spune asta mamei lui. E un reproș. Copiii se pricep foarte bine să le reproșeze diverse chestii părinților, nu că viceversa nu ar fi valabilă. Există oameni care țin foarte mult la propria imagine, care se iau mult prea în serios, atît de în serios, încît, dacă viața nu curge înspre imaginea de sine pe care și-o doresc ei, nu au nici o problemă să și-o mistifice, să falsifice fapte și întîmplări pentru a forța o anumită destinație. În povestirea din carte, actrița Sofia Kazan, mama lui Caius, își falsifică data nașterii.

Aici poate fi vorba și despre cum lucrăm cu propriile vulnerabilități și frici, unii vorbesc deschis despre ele, alții preferă să le ascundă sub preș, încercînd să pară altceva decît sînt. 

În unele proze scurte apare tematica morții. Îți amintești cum o percepeai cînd erai mic și cum a evoluat această percepție de-a lungul timpului? Pentru cei care nu au scris despre aceste teme, cum e experiența?

Da, moartea este destul de prezentă în carte. Ba, chiar au fost unii care au spus că moartea ar fi personajul principal al cărții. N-am intenționat asta. 

Am copilărit la țară pînă la vîrsta de doisprezece ani și îmi amintesc cum ieșeam în fața porții pentru a mă uita la morții care treceau prin fața casei noastre, în drum spre cimitir. Nu înțelegeam mare lucru, dar tocmai această neînțelegere a făcut ca, în timp, fenomenul morții să se banalizeze destul de mult. Îi mai auzeam la răstimpuri pe părinții mei zicînd că a murit cutare a lui cutare din deal sau din vale. La țară, toată lumea se știe cu toată lumea, iar știrile despre moartea cuiva sau altcuiva erau ceva obișnuit, mereu însoțite de clopotele bisericii. Cînd eram în clasa întîi, moartea s-a apropiat ceva mai mult de familia noastră atunci cînd nașa mea de botez a murit la vîrsta de treizeci și opt de ani. A fost o dramă în familia noastră. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe tatăl meu cu barbă. Există o fotografie cu mine lîngă sicriu, am o față împietrită. Nu știu cum, în fotografia asta am ieșit cu ochii oblici.

La vîrsta de douăzeci de ani, mi-a murit un om în brațe, un bărbat la vreo șaizeci de ani. Eram internat la Spitalul Universitar, răposatul fusese timp de două zile colegul meu de salon. S-a zbătut de cîteva ori și și-a dat duhul. N-a fost nimic spectaculos, e foarte simplu să mori, mult mai simplu decît să te naști. 

Percepția asupra morții nu s-a schimbat prea mult de-a lungul timpului, a rămas în zona banalului, doar că, atunci cînd s-a întîmplat să-mi moară oameni apropiați, încărcătura emoțională a fost, inevitabil, greu de dus. E ca atunci cînd ești prins de o furtună puternică și nu ai unde să te ascunzi: știi că furtuna este un fenomen natural și că nu are nimic personal cu tine, dar te afectează.

„Majoritatea celor care își doresc să fie nemuritori ajung să se sinucidă”, scrii în „Pruna apofantică”. 

Poate că nu am vrut să spun nimic cu chestia asta, habar n-am. Sau poate că doar am vrut să subliniez o contradicție, distanța care uneori se insinuează între, pe de o parte, credințele și dorințele noastre și, de cealaltă parte, faptele noastre sau absența lor. E ca și cum ți-ai dori cu disperare ceva, dar nu faci nimic pentru a te apropia de ceea ce îți dorești sau, și mai grav, tot ce faci e să te îndepărtezi și mai mult.

Cum crezi că ai reacționa dacă ai fi copil, iar unul dintre textele tale ți-ar pica la un examen, trebuind să faci o analiză literară a acestuia? Ce ți-ai dori să-ți pice?

Aș dori să-mi cadă ceva ușor. 🙂 Nu aș vrea să-mi cadă vreun text obscur dintre cele scrise în stări de transă (există destule) din care nici măcar eu, cel de acum, nu mai înțeleg mare lucru. Pe de altă parte, îmi place cînd se întîmplă să recitesc texte mai vechi de-ale mele și nu pricep mai deloc despre ce e vorba și nici cum am putut să scriu așa ceva. Dar, ca elev, n-ar fi deloc amuzant să ajung să comentez un astfel de text. Apoi, dacă aș fi copil și mi-ar pica la vreun examen un text scris de mine, nu cred că aș putea avea vreo reacție specială decît dacă acel copil ar fi un clarvăzător și ar ști cu claritate că textul acela e scris, de fapt, de el-cel-din-viitor.

Cum e să publici și să scrii un volum în pandemie? 

N-am scris nimic în perioada de pandemie. 🙂 Majoritatea textelor din carte sînt scrise în 2018, am mai scris vreo cîteva în 2019, iar ultimul a fost scris pe 1 ianuarie 2020. Să publici în pandemie nu e deloc amuzant pentru că nu poți face lecturi și lansări decît cel mult în online, ceea ce nu prea are haz. Mie îmi place să mă întîlnesc cu oamenii față în față. 

Ce fac rîndunelele, care uneori par să fie laitmotivul acestui volum?

Rîndunelele fac bine, în general, deși trebuie să rămînem vigilenți, pentru că oricînd ne putem trezi că ne iese o rîndunică din cap prin urechea stîngă, ceea ce poate fi neplăcut mai ales pentru ceilalți. Povestirea cu rîndunicile a plecat de la o întîmplare reală, din urmă cu cîțiva ani. Eram la radio (pe vremea aia făceam o emisiune de noapte) și vorbeam despre fobiile noastre. Telefoanele sunau încontinuu, ascultătorii intrau în direct și-și aruncau fobiile în aer. La un moment dat, a sunat o tipă care a spus: „Eu mă tem de rîndunicile care mi-ar putea intra în ochi“. Fobia asta m-a urmărit foarte mult timp, mi s-a părut cea mai frumoasă fobie din lume, apoi am scris o povestire cu un tip căruia îi ies rîndunici din cap. 

Iulian Tănase s-a născut pe 3 septembrie 1973 la Moinești, Bacău. A absolvit Academia de Studii Economice București în 1999, și Facultatea de Filosofie, Universitatea București, în 2010. A fost redactor la Academia Cațavencu (1997-2010) și Revista Kamikaze (2010-2011) și realizator de programe la Radio Guerrilla, între 2004-2019.

Este trainer de Creative Writing din 2013 și de Storytelling (pentru adulți și copii) din 2016 și realizator al podcasturilor RSS Reloaded și Tănase Show.

Dintre volumele publicate în Romania:

Îngerotica (1999), Poeme pentru orice eventualitate (2000), Iubitafizica (2002,2003, 2012), Sora exactă (2003), Ochiul exploziv (2006), Trusa instalatorului de umbre (2006, împreună cu Dan Stanciu), Abisa (2007, 2016), Adora (2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare (2011), Manualul Îmblînzitorului de cafele (2013), Teoria Tăcerii (2015, 2018), Experimentul MAMATATA (2015), Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat (2017), Extraordinara călătorie a ariciului Ariston (2019), Dumneziac (2019).

În 2009 a primit premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar în 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Granz, Austria).

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.