Lavinica Mitu: ”Lectura implică o relație afectivă”

Karmen Florea a stat de vorbă cu Lavinica Mitu, autoarea volumului de proză scurtă Bărbatul fără cap, colecția „Ego. Proză“, Editura Polirom 2022, despre scris și provocările pe care le lansează, despre copilărie, despre frică, dar și despre cititori, cărți și relația care se construiește între ei și scriitor. Bărbatul fără cap este volumul său de debut, nominalizat la premiile Sofia Nădejde de anul acesta, categoria proză.

De ce ți s-a părut important să scrii povestirile din volumul Bărbatul fără cap? Există o miză pe care ți-ai propus-o atunci când le-ai scris și le-ai așezat aici?

Se spune că nu poți merge mai departe atâta timp cât nu știi de unde ai plecat. Iar călătoria aceasta pe care am făcut-o ca să scriu volumul Bărbatul fără cap a plecat de la nevoia de a înțelege, de a verbaliza întrebări care sunt probabil în mintea fiecăruia dintre noi, întrebări la care nu am găsit neapărat un răspuns clar, dar simplul fapt că mi-am făcut curaj să le pun a limpezit multe zone peste care instinctul de conservare a așezat de-a lungul timpului straturi de ceață. Iar călătoria aceasta a făcut posibil un dialog care în viața reală nu ar fi avut cum să se întâmple. Un dialog cu oameni care au tăcut și a căror tăcere a rănit poate mai mult decât lovitura unui pumn. O tăcere care a scris într-un anumit fel poveștile lor, o tăcere care a influențat enorm dinamica familiilor din carte și a oamenilor care au gravitat în jurul lor. Am simțit nevoia să le dau o voce acestor femei, copii și bărbați, să îi fac să își spună povestea chiar dacă timpul nu poate fi dat înapoi și aparent este mult prea târziu pentru a schimba ceva. Să aud de la ei de ce iubim atunci când pare că nu ar trebui să iubim, de ce rănim atunci când nu ar trebui să facem asta, fără a încerca să justific. Doar să ascult, să observ, să analizez și să încerc să înțeleg. Și în felul acesta să îmi iau de la ei acel ceva de care aveam nevoie pentru a îmi scrie mai departe propria poveste. Pentru că, dincolo de ireversibilitatea timpului, cred în scrisul terapeutic, cred că literatura, printre multe alte lucruri pe care ni le oferă, poate avea acest rol terapeutic în ambele direcții (carte – scriitor, carte – cititor). Lectura implică o relație afectivă. Și cred că fiecare poveste pe care o auzim, o citim, cu care rezonăm, indiferent de intensitate, ne apropie mai mult de propria noastră persoană, de propria noastră voce. Cel puțin asta simt eu ca cititor și reacțiile pe care le-a stârnit Bărbatul fără cap mi-au confirmat că nu sunt singura care gândește astfel.

Scrii pentru tine și sau pentru cititor? Simți că poveștile trebuie să iasă la lumină și apoi te gândești la cei care o vor citi? Sau invers? 

În prima etapă, scrisul este o relație de doi în care avem loc doar eu și povestea. Nu scriu gândindu-mă la ceea ce i-ar plăcea cititorului să citească. Scriu despre lucrurile și experiențele care sunt importante pentru mine. La cititor mă gândesc abia atunci când îmi editez textele, când îmi pun întrebări referitoare la claritatea poveștii pe hârtie. Încerc să înlătur „balastul” care ajunge inevitabil în text atunci când mă ia valul cuvintelor, să confrunt personajele pentru a fi credibile, pentru a îl ajuta pe cititor să empatizeze cu ele, scriu și rescriu până simt că am ajuns la acea sinceritate a scrisului care poate să îl aducă pe cititor aproape de poveste.

Citind volumul tău mi-am dat seama că există foarte multe lucruri în comun în copilăria celor din generația noastră. Parcă e o viață trasă la indigo. Pare pe de o parte ciudat, parcă simt că mi se ia dreptul la individualitate, parcă m-am înscris într-un șablon, pe de alta e plăcut să mă regăsesc ca parte dintr-o poveste mai mare, deși nu totdeauna veselă. La tine cum se simte?

Mi se pare foarte interesantă perspectiva aceasta: „mi se ia dreptul la individualitate”. Nu m-am gândit la ea până acum. Dacă mă uit la cărțile în care m-am regăsit cel mai mult, recunosc că nu am simțit asta. Atunci când m-am identificat cu situații, reacții, emoții sau tipologii de personaje, când am rezonat atât de mult cu o poveste încât am simțit că este a mea, cumva lucrurile acestea mi-au oferit o imagine mai limpede a experiențelor personale. Poveștile pe care le-am simțit ca fiind și ale mele, dar spuse cu cuvintele care nu îmi aparțineau, m-au făcut să mă repoziționez, să privesc din alt unghi atât imaginea de ansamblu, cât și bucăți din ea cu care nu am reușit să mă împac dintr-un motiv sau altul. Când te afli în vârful unui munte este greu să mai vezi muntele. Dar, oricât de mult aș simți că sunt în acea poveste, identificarea cu un personaj colectiv se produce până la un anumit punct. Așa cum este de fapt povestirea care deschide Bărbatul fără cap. Femeile din La șase fix par să trăiască o viață trasă la indigo, sunt realmente toate în același film și faptul că înțeleg asta, că își ascultă propria poveste în fiecare zi de miercuri spusă de alte și alte voci, că își pierd individualitatea, este absolut normal în procesul de conștientizare și asumare. Doar că nu toate vor rămâne aici. Unele dintre ele aleg să iasă din cameră, să iasă din șablon, să își individualizeze povestea chiar dacă probabil o parte din ea va fi conectată pentru totdeauna la personajul colectiv. Șablonul este, cred eu, o etapă. O etapă necesară. Și pe care nu avem cum să o ocolim pentru că dincolo de universalitatea unei generații, trăim universalitatea unor emoții și toate poveștile pe care le scriem, toate poveștile pe care le citim sunt despre aceleași lucruri. Ce le face diferite este doar felul în care alegem să ne raportăm la ele, doza de empatie cu care acceptăm să le privim și ce facem mai departe cu ceea ce ne-am luat din ele.

Copii din carte inventează tot felul de jocuri în casă, ca și cum ar fi cumva sechestrați. Ce-i cu jocurile de afară? Pe noi țin minte că ne prindea întunericul alergând, aveam o sumedenie de jocuri. Așa au ieșit textele sau așa ti-ai propus?

Copiii din Bărbatul fără cap sunt afară, se joacă afară în multe dintre povestiri dar da, nu pe aceste jocuri am vrut să pun reflectorul. Intenția mea a fost să accentuez acele jocuri care se întâmplau în prezența absentă a părinților, cele care erau inventate pentru a deveni scuturi care să îi protejeze de agresivitatea verbală și fizică a adulților. Jocuri care erau menite să îi ajute să se ascundă, să își explice, să înțeleagă, să integreze comportamente care nu au logică pentru un copil decât atunci când îi sunt puse în față în această formă ludică. Acestea sunt jocurile care îi implică cel mai mult emoțional și cele care reflectă dinamica relațiilor din familie așa cum jocurile clasice cu copiii din fața blocului nu ar fi putut-o face. Cel puțin nu în această poveste pe care am ales eu să o spun.

Ce își dorește cel mai mult copilul din Bărbatul fără cap? 

Ceea ce își dorește probabil fiecare copil din lumea aceasta: să fie ținut în brațe, să fie văzut, să fie acceptat, să fie iubit, să se simtă în siguranță. Și dincolo de toate acestea își mai dorește să nu îi fie niciodată frig și să primească de ziua lui un tort de înghețată.

Elena Stancu scrie în Dragă Virginia (Black Button Books 2019): Femeile au avut cel mai mult de suferit și în timpul comunismului, pentru că ele mureau făcând avorturi ilegale, ele inventau feluri de mâncare când frigiderul era gol, ele îndurau bătăi, creșteau copii, stăteau la cozi, spălau și frecau. Azi trăiesc în libertate, dar am primit moștenire de la mama toate fricile pe care le-a lăsat comunismul în urma lui. Încerc să le înfrunt, dar nu totdeauna reușesc.” Tu cum reușești?

Multe dintre aceste frici le-am conștientizat în momentul în care am devenit la rândul meu mamă. Faptul că până atunci nu eram legată de nimeni și de nimic, că puteam să aleg să nu îmi asum anumite responsabilități, îmi dădea un sentiment fals de libertate care venea la pachet cu o inconștiență și o imaturitate ce nu lăsau loc fricilor. A fost oarecum ușor să le închid în sertare și să le ignor. Ceea ce nu a fost neapărat bine pentru că atunci când a venit pe lume fiica mea s-au deschis toate deodată și au fost copleșitoare, au făcut ravagii. Mai mare decât toate fricile acestea însă este frica de a nu le da moștenire mai departe copilului meu și lucrez cu mine în fiecare zi să fac ceva bun cu aceste temeri. Să le accept, să accept că fac parte din mine, dar să nu le las să distrugă. Mă încăpățânez să le rescriu astfel încât să le conving să mă lase să mă bucur de lucrurile frumoase care mi se întâmplă. Cumva învăț împreună cu fiica mea, cu soțul meu, cu oamenii de lângă mine, cu terapeuta mea, să transform relația mea cu aceste frici într-una funcțională și echilibrată, chiar dacă poate părea ciudat să o privesc astfel. Uneori câștig eu, uneori câștigă fricile, important este să rămân în spatele acelei linii dincolo de care risc să fiu înghițită de ele și să pierd contactul cu realitatea. Cred că cel mai dificil exercițiu, dar și cel care poate să încline balanța în favoarea mea, este să învăț să am încredere în oameni și în mine.

Ce reacție ți-ai dori să declanșeze volumul și ce feedback ai primit din partea cititorilor?

Emoție. Fără a mă gândi la un anumit tip de emoție, la intensitatea sau la durata ei pentru că știm foarte bine că emoțiile sunt reacții afective de durată relativ scurtă. Lectura este o experiență personală și foarte subiectivă și este firesc să fie așa. Iar această emoție despre care vorbeam este cea care în primă fază îl câștigă pe cititor și îl face să treacă de prima pagină. De aceea sper ca povestirile mele să îi emoționeze pe cititori, dar ceea ce vor face ei mai departe cu aceste emoții, dacă vor lăsa amprente sau nu, asta nu am cum să controlez eu. Deci așteptările mele se opresc la acest cuvânt. Sigur, m-au bucurat dincolo de cuvinte toate mesajele pe care le-am primit din partea cititorilor, mai ales atunci când a fost vorba despre oameni pe care nu îi cunoșteam. Fiecare dintre ei și-a luat o bucățică din Bărbatul fără cap, cea de care a avut cel mai mult nevoie, cea cu care a rezonat cel mai mult, cea care a durut sau cea care l-a înfuriat cel mai tare și a fost uimitor să văd din feedback-ul lor în câte feluri se poate citi o carte și cum o poveste devine o sută de povești. Pentru că fiecare cititor trece povestea prin filtrul propriilor experiențe și atunci aceasta se transformă. Dar dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să înglobeze aceste feedback-uri cred că ar fi tocmai cel despre care vorbeam la începutul interviului: regăsirea. Cititorii au empatizat foarte mult cu povestea pe care au simțit-o ca fiind a lor și întoarcerea la propria copilărie a emoționat puternic. Chiar îmi spunea una dintre cititoare că a simțit că am scris despre propria sa casă în care până și mobila era aranjată identic. Dincolo de rememorarea unor experiențe mai puțin plăcute, indiferent cât de fericită sau nu a fost copilăria noastră, întoarcerea la această etapă se întâmplă cu o gingășie de care uneori avem nevoie în viețile noastre de adulți și pe care o mascăm pentru că avem senzația că ne face vulnerabili. Iar a fi vulnerabil, așa cum sunt de altfel și copiii, nu este o poziție confortabilă. De aceea gingășia aceasta îndulcește lucrurile și ne provoacă o empatie care pe cititorii mei i-a adus foarte aproape de poveste. Reacțiile au fost majoritatea pozitive, dar am primit și recenzii dulci – amărui pe care le-am apreciat pentru că m-au provocat la exerciții de sinceritate și discuții constructive cu propriul meu orgoliu.

Au existat momente în care te-ai gândit că între ce ai în minte și povestea pe care ai așezat-o pe hârtie ceva nu funcționează? Și dacă da, cum ai ieșit din impas?

Da, mi s-a întâmplat deseori, mi se întâmplă și acum cu unul dintre proiectele la care lucrez. Și este frustrant, obositor, mai ales când stimabilul orgoliul își vâră și el coada și se împrietenește la cataramă cu impostorul care stă ascuns în fiecare dintre noi și cea mai la îndemână rezolvare este să renunț la text. Asta și fac, dar de cele mai multe ori abia după ce mă chinui să îl scriu și să îl rescriu fără să schimb unghiul din care privesc lucrurile și mă învârt în cerc. În timp am înțeles că nu pot vedea unde este problema decât dacă mă îndepărtez de poveste și această îndepărtare înseamnă să o las deoparte o vreme. Mai multă. Să scriu altceva, să uit de textul care nu funcționează ca atunci când mă întorc la el să nu risc să intru în același cerc vicios. Rezolvare se poate întâmpla să o găsesc când mă aștept mai puțin, unde mă aștept mai puțin. Într-o secvență dintr-un film, într-o discuție prinsă din zbor pe stradă sau la metrou, jucându-mă cu fiică-mea, într-o rețetă de prăjitură, într-o carte sau într-o postare oarecare pe Facebook. 

Scrisul este despre alegeri, spunea Roxanne Gay în Writing into the Wound: Understanding trauma, truth, and language. Ești de acord cu afirmația aceasta? În cazul tău cum funcționează? Care este sensul alegerilor?

Fiecare secundă a existenței noastre este despre alegeri. Suntem un cumul de alegeri fără de care nu am putea să creștem, să evoluăm. Și atunci când alegem să nu alegem tot despre alegere este vorba. Scrisul însă, mai mult decât alte acțiuni umane, este despre alegeri pentru că este cel mai aproape de cel / cea care ești în realitate, fără constrângerile sociale, fără temeri. De foarte multe ori, scrisul este folosit ca tehnică psihoterapeutică. Terapeuții le recomandă pacienților / clienților (alege tu cuvântul care ți se pare cel mai potrivit) să țină un jurnal. Să scrie ce simt, ce gândesc. Chiar dacă recomandarea este să dai frâu liber gândurilor, să scrii fără să te gândești la ceea ce scrii, să nu te cenzurezi, să îți permiți sinceritatea maximă de care ești capabil, protejat fiind de faptul că nimeni nu va citi ceea ce scrii dacă tu așa vrei să se întâmple, tot vei alege. Doar că aici vorbim de o doză de autenticitate la care putem ajunge mai mult ca în alte situații pentru că suntem , „furați” de iluzia unui flux al gândirii necenzurat. Atunci când scriem doar pentru noi nu ne punem problema impactului pe care îl au cuvintele atât de mult pe cât am face-o când vorbim și când ne alegem cu grijă cuvintele pentru că ele pot provoca reacții, riscăm să fim judecați, riscăm să fim greșit înțeleși, ceea ce spunem să ajungă altfel decât ne-am dorit noi la ceilalți. Da, bineînțeles că și în scris alegem ce să ne spunem, cum să ne spunem. Doar că se întâmplă în intimitatea cea mai profundă de care suntem capabili în relația cu propria noastră persoană. De aceea spuneam la începutul interviului că într-o primă etapă scriu doar pentru mine, fără a mă gândi la ceilalți. Când ești doar tu și scrisul îți poate fi teamă doar de tine. Și atunci scrisul se transformă în acel dialog care într-un final va construi o poveste. Orice formă de artă până la urmă este povestea unei alegeri care are la bază acea sinceritate despre care vorbeam mai devreme de care cu toții avem nevoie la un moment dat pentru a ne conecta cu propria lume interioară, cu cea exterioară. Alegerile sunt cele care creează punți cu oameni pe care îi cunoaștem și mai mult decât atât cu oameni pe care nu îi cunoaștem și aici este adevărul unui sens mai mare decât mine.

Care a fost primul gând la aflarea veștii că Bărbatul fără cap a fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde, ediția a V-a și cum te-ai simțit alături de celelalte scriitoare la Gală? 

Nominalizarea la Premiile Sofia Nădejde a fost un moment important pentru Bărbatul fără cap, o șansă în plus de a deveni mai vizibil și de a ajunge la cititori care dintr-un motiv sau altul nu l-au cumpărat încă. Fiecare semn de apreciere pe care l-a primit cartea mea a fost o bucurie, mai ales că datorită acestei nominalizări am avut ocazia să cunosc, dincolo de mediul virtual, scriitoare pe care le admir, să întâlnesc oameni din lumea cinematografiei și să aflu cum se văd de acolo de la ei poveștile. Sunt recunoscătoare pentru fiecare om pe care l-a adus în viața mea cartea aceasta și am încercat să iau din fiecare experiență cât mai multe lucruri care să mă ajute să învăț și să cresc. 

Cum a fost experiența la FILIT 2022? 

Dincolo de energia extraordinară a festivalului, de la voluntarii tineri și frumoși care aveau mereu zâmbetul pe buze, până la a cunoaște scriitori lângă care nu m-aș fi gândit vreodată că voi sta atât de aproape, de la discuțiile despre cărți, muzică, cafea cu jurnaliști și colegi de raft în librării, până la poveștile din spatele poveștilor care au ieșit la suprafață pe scena unui teatru plin cu oameni de toate vârstele, pentru mine FILIT a fost în primul rând întâlnirea cu un public la care nu am sperat, la care, recunosc, nu m-am gândit până când nu am ajuns la Iași: cititorii tineri. Foarte tineri. Liceenii de la Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” și cei de la Clubul Logos au fost magia festivalului. Să stai față în față cu adolescenți care ți-au citit cartea, curioși, curajoși și inteligenți, care îți pun întrebări provocatoare, este o experiență care nu poate fi descrisă în cuvinte. Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le voi păstra de la primul meu FILIT (deși nu îmi este ușor să aleg între toate întâmplările minunate pe care le-am trăit acolo) este momentul în care m-am trezit în cort cu un grup de fete de la Liceul „Dimitrie Cantemir” care mă căutau să mai stăm de vorbă pentru că cele două ore alocate evenimentului nu au reușit să acopere toate întrebările pe care le aveau. Așa că am improvizat o mică șezătoare și am stat la povești. Am învățat de la ele mai mult poate decât am reușit eu să le ofer răspunzându-le la întrebări cu toată sinceritatea și frumusețea lor mi s-a lipit de suflet pentru totdeauna. Cât despre ce se întâmplă la Clubul Logos și despre ce a reușit să construiască aici Serinella Zara alături de elevii săi… infinită admirație și respect. Chiar îmi spunea Serinella zilele trecute că i-au cerut copiii de la una dintre clasele de a 9-a să discute pe îndelete cartea mea la clubul din ianuarie. Ce-și poate dori mai mult un scriitor?

Anul se apropie de final, dacă ar fi să faci un top 5 al celor mai bune cărți descoperite în 2022, care ar fi?

Mori, iubitule! (Ariana Harwicz), Nu te găsesc pe nicăieri (Laura Ionescu), În toate a fost frumusețe (Manuel Vilas), La Caracas va fi mereu noapte (Karina Sainz Borgo) și Tranziție (Rachel Cusk).

Lucrezi la nou un nou volum? Roman sau tot proză scurtă?

Da, am două proiecte în lucru. Pot să îți spun sigur că unul dintre ele va fi un volum de proză scurtă.

Despre Karmen
Ce fac: caut ineditul în lucrurile mărunte. Visul meu a fost să am o librărie, însă pentru că am navigat cu sau fără voie către alte domenii, am adunat în schimb o biblioteca frumoasă acasă și am adoptat una la Cărturești.   
Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.