Lumină în veacuri întunecate

Prezentul, fotografie de grup: de la “obscurantism bisericesc” la “obtuzitate ateistă”, disputa publică privind religia în școli împroașcă acuze ce acoperă tot spectrul; din coasta continentului, Rusia își etalează rictusul politic spre Ucraina și spre oricine o dezaprobă; și ea și alte anomalii furibunde – multe extremist-religioase – amenință ziua de mâine, iar omul simplu se teme. În condițiile astea, care sunt șansele să iubiți o carte ce vorbește despre credință în Dumnezeu, mântuire, Rusia și sfârșitul lumii, scrisă de un ucrainean? Mai mari decât v-ați aștepta, iar calculul probabilităților nu își are rostul aici.

Laur, a lui Evgheni Vodolazkin, este o dovadă de scriitură minunată și dăruită. Aș fi spus genială dacă cuvântul ăsta nu s-ar fi perimat prin exagerare – atât în direcția comunului, cât și a pomposului. Cartea de față nu e pompoasă și cu siguranță nu e comună. Mai mult, nu sunteți în pericol să vă stricați lectura dacă aflați povestea, pentru că bucuria nu vine de această dată din acțiune, ci din detaliile parcursului.

Arsenii este crescut de bunic, un tămăduitor priceput într-un sat rusesc de Ev Mediu. Într-o colibă de la marginea cimitirului, bătrânul îl învață tot ce știe despre arta vindecării, plante, oameni, încredere și credință. După moartea bunicului, tânărul Arsenii se îndrăgostește de o fată de seama sa, pe care o salvează de la moarte, însă tot acțiunile lui o vor condamna, atunci când – un an mai târziu – femeia moare încercând să dea naștere copilului lui Arsenii. Nici pruncul nu supraviețuiește, iar moartea celor doi – neîmpărtășiți – va apăsa greu pe umerii lui Arsenii. Acesta hotărăște să își dedice viața salvării sufletelor celor doi, o misiune în care va fi – pe rând – vraci, nebun sfânt, pelerin, călugăr și pustnic. Și în care va purta patru nume: Arsenii, Ustin, Ambrozie și (cel al transformării finale) Laur.

Vodolazkin își plasează romanul într-un timp propriu, ce nu își păstrează linearitatea. Deși povestea are loc în Evul Mediu târziu, aflăm din capul locului că Arsenii “nu înțelegea întotdeauna ce timp trebuie socotit prezent”. Fluiditatea timpului se simte pe tot parcursul cărții, atât în cele istorisite, cât și prin modul de a le povesti: Vodolazkin scrie dintr-un prezent istoric ce curge în ritm diferit de cel al cititorului, amestecă planuri, unul dintre personajele sale are viziuni legate de viața simplă – individuală – din viitorul pe atunci îndepărtat, ba chiar veți descoperi la un moment dat un obiect al zilelor noastre, aruncat în descriere, într-un frunziș de secol al 15-lea. Autorul preferă frazarea scurtă, amestecă arhaismele cu neologismele și, adesea, chiar cu limbajul de lemn al discursului sovietic – cu un efect extrem de plăcut. Iar traducerea în română e pe atât de încântătoare, pe cât de dificilă trebuie că a fost.

În toată această fluctuație, eroul principal se plasează cumva în afara istoriei, într-o eternitate a timpului împărțit în ritualuri zilnice și săptămânale. E un timp rotund sau, mai degrabă, în spirală – de vreme ce există totuși transformare.

Doctor în științe filologice, specialist în literatură rusă veche și medievalist, Evgheni Vodolazkin este azi cercetător al Institutului Literaturii Ruse Casa Pușkin, din Sankt-Petersburg. A publicat numeroase scrieri de specialitate, dar în literatură a debutat abia în 2009, cu romanul Soloviov şi Larionov, extrem de bine primit. Al doilea roman al său, Laur este dublul câştigător al celui mai important premiu literar rus, Bolşaia Kniga (Marea Carte), şi câştigător al Premiului Iasnaia Poliana (instituit în memoria lui Lev Tolstoi).

Laur e un roman cu temă religioasă, încărcat de sentiment religios, dar nu vă lăsați îndepărtați de el dacă nu vă identificați cu tema: autorul nu propovăduiește decât în limita impusă de personaje și poveste. Este, de asemenea, un roman filosofic – dar nici această încadrare nu ar trebui să sperie, pentru că Laur e o lectură elegantă, cursivă, proaspătă și foarte apropiată, ce emană blândețe și umor reținut. Citind, te descoperi mult mai aproape de acest spirit decât ai fi crezut – și decât ți-ai fi dorit, uneori – iar oricine are sau își amintește un bunic la sat simte povestea la un nivel personal.

Evgheni Vodolazkin își plasează eroul într-un moment istoric întunecat și mizer – o perioadă în care urmările ciumei, cangrenelor, accidentelor casnice ori cele ale iernii difereau doar la numărătoarea finală a morților, nu neapărat și la deznodământul istoriilor individuale. Cu toate acestea, Laur reușește să fie un roman luminos și, nu de puține ori, te surprinzi că îl citești zâmbind. E o carte despre drumul ales, devenire, Creație, credință și mântuire, despre relația dintre trup și suflet, despre fericire, liber-arbitru sau timp, despre unicitatea și irepetabilul ființei. Multe dintre întrebări nu își găsesc răspunsul, iar atunci când îl găsesc, o fac prin negare. Ca în dialogul dintre tânăra orfană, fără carte, ce îl întreabă pe eroul nostru cu râvna comsomolistei unui veac viitor:

“Ce viață ciudată are Alexandru [cel Mare]. În ce a constat scopul lui istoric?

Laur nu își desprinde ochii din ochii Anastasiei și citește în ei propriile lui întrebări. Aplecându-se la urechea celei adormite, Laur șoptește:

Viața nu are scop istoric. Sau el nu e principal. Mie mi se pare că Alexandru a înțeles asta numai în pragul morții.”

Laur, de Evgheni Vodolazkin

Humanitas Fiction, 2014

Traducere de Adriana Liciu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.