Marius Chivu | Vonnegut, early years

Kurt Vonnegut, Tabachera din Bagombo, traducere de Alexandra Coliban, Editura Humanitas Fiction, 2020.

Pe la începutul anilor `50, Kurt Vonnegut (1922-2007), care luptase în cel de-al Doilea Război Mondial unde, ca prizonier, prinsese şi bombardamentul aerian al oraşului Dresda, ratase deja o carieră academică de antropolog şi încercase să-şi cîştige existenţa în mai multe feluri, predînd engleza, făcînd reportaje, încercînd să devină dealer de autoturisme sau lucrînd, alături de Ronald Reagan, în departamentul de publicitate al companiei General Electric. Contextul în care au fost scrise şi publicate aceste povestiri în reviste precum Cosmopolitan, Collier`s ori The Saturday Evening Post explică foarte bine subiectele şi starea lor.

Cîteva dintre povestiri spun poveşti comice din război (precum „Suvenirul” sau „Der Arme Dolmetscher”), cele mai multe însă au drept protagonişti oameni obişnuiţi, mai degrabă săraci, trăind monoton şi la cheremul unor neîmpliniri sentimentale mai mari sau mai mici, încercînd deopotrivă să-ţi găsească locul în viaţă şi să-şi cîştige existenţa în slujbe mărunte (sînt funcţionari, vînzători, agenţi, consultanţi, uneori chiar mici industriaşi), surprinşi în momente de criză, vag încrezători în posibilitatea de a-şi (mai) îndeplini visul într-o societate încă marcată de război.

Deşi subiectele nu sînt tocmai fericite şi întotdeauna există, dacă nu de-a dreptul o parte întunecată a poveştii, atunci măcar o nuanţă amară şi absurdă în descrierea destinului sau existenţei unor personaje, Kurt Vonnegut reuşeşte întotdeauna să strecoare şi umor în povestirile sale. În cea mai bună povestire, cea care dă şi titlul volumului, un tip ajunge în oraşul fostei sale soţii, acum căsătorită şi cu copii, căreia îi face o vizită pozînd într-un aventurier, călător prin locuri exotice din toată lumea, punînd la cale afaceri de succes. Tabachera, obiectul pe care îl oferă drept cadou, dar mai ales dovadă a existenţei sale opulente şi fascinante, aproape îl deconspiră şi tipul se retrage precipitat din propria fantezie în trista lui existenţă de familist ocupat cu vînzarea cartofilor prăjiţi.

În „Îndrăgostiţii anonimi”, admiratorii unei fete foarte frumoase, rămaşi neconsolaţi după căsătoria acesteia, se organizează, frăţeşte, într-o asociaţie nostalgică, povestea luînd însă o cu totul altă (comică) turnură o dată cu emanciparea femeii. În „O noapte pentru iubire”, părinţii care au, în sfîrşit, revelaţia consolatoare a faptului că nu şi-au ratat viaţa din cauza unei alegeri din trecut pe care o crezuseră greşită îşi văd copiii în aceeaşi postură. În „Fugarii”, doi adolescenţi rebeli, cu statut social diferit, fug de acasă, spre indignarea părinţilor şi a presei, doar pentru a constata că nu sînt pregătiţi să trăiască împreună. În „Dragonul azuriu”, un tînăr îşi cheltuieşte toate economiile pentru a-şi cumpăra o maşină scumpă despre care crede că-i va schimba statutul şi norocul, că-i va aduce fericirea, numai pentru a constata că nu poate sări peste propria umbră.

Cîteva dintre povestiri imaginează scenarii sci-fi: în „Thanasfera” (povestire scrisă înainte de aselenizare) spaţiul cosmic apare populat de vocile celor morţi; iar în „AFIXANUFI”, pe o planetă cu populaţie stabilizată ca număr, unde nu mai există bătrîneţe şi nici moarte din cauze naturale, un Birou Federal de Lichidare se asigură că pentru fiecare naştere acceptată de autorităţi există un cineva care se oferă voluntar să moară.

Dincolo de situaţiile şi întîmplările relatate cu multă înţelegere pentru dramele celor nerealizaţi în viaţă sau nefericiţi în dragoste, e multă ironie în felul în care Kurt Vonnegut prezintă zbaterea umană, marile aspiraţii ale unor destine prea mărunte, micile eforturi ale celor confruntaţi cu limitele propriei condiţii. Căci, fundamental, Kurt Vonnegut este un fantezist şi un satiric, un scriitor care surprinde foarte bine tristeţea şi derizoriul condiţiei umane.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.