Microcosmosuri ratate – Fericiți cei fericiți, de Yasmina Reza

Romanul actriței, dramaturgului, activistei, scenaristei și romancierei (!) Yasmina Reza, apărut la Editura Polirom în traducerea Luizei Vasiliu, a fost o surpriză incredibil de plăcută pentru mai toți cunoscuții mei care l-au citit, ceea ce demonstrează că succesul care s-a lipit de autoarea lui de ceva ani încoace nu-i o întâmplare. Și dacă, par hasard, ați văzut și cel mai recent film al lui Roman Polanski – Carnage, realizat după una dintre piesele Yasminei, o să înțelegeți unde bat și de ce romanul ăsta mic e-o lectură obligatorie de-o seară mai lungă.

Personajele creionate de Reza – soț, soție, mamă, fiică, tată, fiu, amant(ă), multiplicate de câteva ori în scenografii diferite, în “Fericiți cei fericiți” – vers-motto din Borges (“Fericiți cei iubiți și cei iubitori / și cei care se pot lipsi de iubire. / Fericiți cei fericiți.”) sunt de fapt piese dintr-un mare puzzle uman, pe care în loc să îl faci, îl vezi cum se destramă sub ochii tăi cu fiecare nou detaliu pe care scriitoarea îl aduce în prim-plan.

“…să fii fericit e o predispoziție. Nu poți fi fericit în dragoste dacă nu ești predispus la asta.”, spune unul dintre personaje după ce îl vede pe fiul prietenului său plecând fericit din încăpere cu o farfurie de spaghetti și un pahar de suc de coacăze. Se pare însă că personajele lui Reza nu au această predispoziție sau dacă au avut-o vreodată au pierdut-o undeva în prima parte a vieții, când regretul era cel mai probabil numai un cuvânt de dicționar – “Am treizeci de ani, sînt celebră, pot să dansez pe marginea oricărei prăpăstii.”

Totul se învârte în jurul incapabilității lor de a produce fericire pentru ei înșiși sau pentru cei din jur, de parcă fericirea ar fi un cocktail încropit cu ușurință în casă; dorința imperativă de a găsi rețeta fericirii le preia frâul vieților și așa mărunte – “trebuie să reducem la minimum condițiile pentru a fi fericit”, și le șterge orice licărire de posibilă bucurie. Se-așterne singurătatea peste ei – “cînd sunt acasă, mi-e teamă c-o să vină cineva și-o să vadă cît de singur sunt.”, una apăsătoare, pentru că e trăită în doi, ceea ce n-o scade, ci o duce la pătrat și-n orice loc și lucru mic, neînsemnat și casnic: “…așa cum tot singurătate se cheamă și căruciorul domestic, culoarul cu uleiuri și oțeturi și bărbatul care își imploră soția în lumina neoanelor.”

Te ard cuvintele rostite de personajele Yasminei Reza, dar e-un foc bun, purificator, pentru că te-ajută să vezi dincolo de ele – “A te face înțeles e un lucru imposibil. Cu atît mai mult în cadrul matrimonial unde totul se transformă într-un tribunal criminal.”; te trec apele toate când le vezi cum se scaldă în mocirle de sentimente – “S-a aplecat iar ca să-mi spună, ești fericită? Am zis, da, și mi-am spus, ce tupeu. A dat din cap și și-a luat un aer înduioșat, ești fericită, bravo. Mi-a venit să-l plesnesc. Treizeci de ani de liniște duși pe apa sâmbetei în zece secunde.”, dar astea-s povești care te-ajută pe tine, cititor, să înoți și fluture dacă trebuie.

Fericiți cei fericiți devine astfel o lectură obligatorie pentru lumea asta în care a comunica cu Dumnezeu e mai simplu decât cu cel cu care împarți așternuturile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.