Mina Decu: „Să dezvolți o relație cu un instrument neieșit încă dintr-o altă relație”

Recent, la editura Publisol a apărut romanul de debut Un Stradivarius de la Goebbels, semnat de Yoann Iacono, în traducerea Minei Decu. De la Paris până în Japonia, trecând prin Germania și Statele Unite, cititorul calcă pe urmele violonistei Nejiko Suwa, care însuflețește cu arta sa cocktailuri, recepții și săli de concerte, presărând note muzicale în inima ororilor războiului. 

Volumul se deschide cu imaginea sosirii unui colet voluminos din Japonia, care conține o vioară. Povestea acestuia ne poartă în anul 1943, când o tânără virtuoză niponă, Nejiko Suwa, primește o vioară Stradivarius, înmânată de Joseph Goebbels, un dar care consolidează alianța dintre Germania și Japonia. Cum a fost să trăiești, traducând, în acele timpuri?

Mina Decu: Acum, că a trecut ceva timp, și de când am tradus, dar și de când a apărut cartea, îți pot răspunde cu detașare, privind totul ca pe o vacanță în care n-am făcut nicio poză, dar am înregistrat totul mintal și apoi am pus câte ceva pe hârtie, dar nu despre timpul apropiat trecut, ci despre un timp în care, dacă erai într-un fel diferit, te puteai considera norocos că încă ești în viață. Aducerea împreună a două culturi atât de diferite și făcând din muzică, dintr-o vioară, mai ales, liant, e ceva ce are în sine potențial de poveste, de roman și de film, suflat direct de pe pagini istorice, atât din istoria popoarelor, regăsită în tratate, în cărți de specialitate, cât și din istoria personală, cu rang de jurnal, de scrisoare și de mărturisire. Ajungând aici, mă și opresc și-ți răspund doar atât: l-am crezut. Pe Yoann Iacono, zic, crezându-l însă prin Nejiko.

Un amestec de ficțiune și realitate, romanul aduce la lumină și personaje îndrăgite sau detestate de o lume întreagă, cum ar fi Yoko Ono. Inserțiile culturale pot fi și un liant pentru cititori de a se apropia de povestea romanului. Dacă ar fi să rezumi în câteva propoziții, de ce ai recomanda cititorilor Un Stradivarius de la Goebbels?

Mina Decu: Nu m-am priceput niciodată să fac reclamă unei cărți, dintr-o postură de a-i face reclamă. De altfel, nu pot face reclamă niciunui produs (cultural sau ne) doar din postura de a-i face reclamă, ceea ce, pentru mine e similar cu a recomanda, a face reclamă, zic. Dar, de vreme ce e ceva ce-mi place, o să consider că a pornit de la mine această, să-i zicem, inițiativă și că mi-am dorit eu foarte mult să povestesc despre cartea asta cu care mi-am petrecut un timp și în care am trăit, deloc confortabil, uneori, dar doar din cauza poveștii, nu și a felului în care e scrisă, în care m-am odihnit, am fost spectator la concerte de muzică, dar și de atrocități, m-am indignat, m-am îndoit, am si/empatizat cu unele personajele, le-am detestat pe altele, m-am chinuit să nu urăsc, ci să înțeleg, nu pentru a accepta, ci pentru a putea face o mică ordine într-o parte de haos, am învățat lucruri noi despre corpul unui instrument muzical pe care îl iubeam doar pentru sunetul pe care îl scoate… so, da, aș recomanda-o pentru toate astea, dar și pentru Café de Flore și Camus, că tot mă întrebi de inserții culturale, dar asta rămâne să descopere cea/cel care o va citi, pe ea, pe carte, zic.

Acest Stradivarius poartă și o aură mitică.

Mina Decu: Imaginează-ți că te trezești într-o țară necunoscută, în care la putere sunt niște monștri care se cred zei, tu cânți foarte bine la un instrument, bine, nu foarte bine, ci la modul excepțional, ești un fel de prodigy, o fată care cântă out of this world la vioară, iar monștrii au pus la cale o ceremonie în care să-ți înmâneze o vioară specială, un anumit tip de vioară, unul foarte recunoscut și foarte apreciat, dar despre care afli apoi că a fost smuls din brațele unui alt om care cânta foarte bine la vioară, dar care, vezi în răspunsul la întrebarea 1, nu a fost atât de norocos încât să rămână în viață. De-aici încolo, tu, ca tânără violonistă, va trebui să dezvolți o relație cu un instrument care nu a ieșit încă dintr-o altă relație, care nu va ieși niciodată dintr-o altă relație, pentru că se află în stadiul de doliu și nu știe nimeni, nu a apărut niciun fel de studiu despre stadiile doliului la viori și despre cât durează ele și mai ales dacă se încheie vreodată și dacă există speranța recuperării. Apoi, după ce ți-ai imaginat, ia cartea și citește-o. Sau invers. Sau în același timp.

Această vioară reprezintă mai mult decât unitatea dintre Japonia și Germania. Ce reprezintă ea pentru tânăra Nejiko? Se poate vorbi și de un stigmat?

Mina Decu: Da, se poate vorbi, în primul rând, de un stigmat, pentru că artistul, mai ales când acesta este unul virtuoz, nu percepe folosirea artei sale pe post de monedă de schimb, pe post de suport de tratat, nu o percepe pentru că nu poate, nu pentru că nu vrea, iar dacă ar putea, posibil ca arta lui să nu mai poată fi ea percepută ca putând fi folosită ca… și așa mai departe. E vorba aici de o relație între imaculare și maculare, între naivitate socială și diplomație, între artă și politică și, mai ales, între cine o face și cine o consumă/folosește, arta, mă refer. Da, pentru tânăra Nejiko reprezintă un stigmat, pentru că ia asupra ei, prin incapacitatea de conectare cu/la instrumentul, o vină provenită dintr-o crimă mai mult decât atroce.

Durerile rănilor intime și personale depășesc cu mult durerile fizice ale personajelor. 

Mina Decu: După cum dezvoltam (sau nu) și în răspunsurile întrebărilor anterioare, incapacitatea-de-conectare-la (fie că vorbim de instrument-muzician, de om politic-artist sau de artist considerat privilegiat-mediu artistic dintr-o țară sau alta, dintr-o instituție sau alta) se află cumva în centrul acestei realități povestite și puse într-o formă de roman. Iar această incapacitate, da, poate provoca o rană mai mare și mai de durată decât una care ar fi putut lăsa o urmă fizică.

În toate artele, indiferent de profesorul cu care studiezi, vine acel moment în care-ți vei căuta propriul drum, fiindcă „niciun profesor nu te va învăța care este acesta”. Cum a fost pentru tine să-ți descoperi propriul drum? Ești și scriitoare, și redactor, și traducător, și…

Mina Decu: … om, sper. Cât despre drum, m-aș bucura să știu că, cel puțin, mă aflu pe el.

Traducând acest volum ai simțit nevoia să asculți Mendelssohn, de exemplu? Ce ritualuri ai avut?

Mina Decu: În afară de procrastinarea ordinii exterioare, care, de altfel, îmi este proprie și în lipsa unui obiect/subiect al muncii intelectuale sau ne, n-am avut niciun ritual și nu, n-am ascultat Mendelssohn, pentru că atunci când recreez decorul, contextul, imaginația mi se castrează. Deci doar dezordine creatoare și liniște sau zgomote de fond. Și nu, n-am băut nici ceai.

Se poate trăi doar pentru o singură pasiune?

Mina Decu: Of, da. Of, nu. Ambele. Niciuna. 

Drumul personajului Nejiko prin istorie și timpuri tulburi este impresionant. La finalul carierei, nu poate răspunde la unele întrebări pe care orice artist și le pune, dar poate afirma că viața ei a început cu un mister și că a trăit. Care ți se par marile reușite ale autorului, Yoann Iacono, în acest volum cu care a debutat?

Mina Decu: Ah, da, e roman de debut? Am și uitat. Prima reușită. Apoi, faptul că a vorbit cu mine, aproape că îmi venea să o întreb pe Nejiko una-alta, despre aici sau despre aiurea, despre ceva sau despre cu totul altceva. I-au ieșit vocile, i-a ieșit concretețea și i-a ieșit pariul cu scrisul, pentru că ficțiunea asta istorică e un roman care nu doar că stă bine în picioare, ci mai face și trasee prin lume. Apoi, cea mai mișto chestie e că nu se vede că e un roman super-mega-arhi (vezi infos despre cum și unde s-a documentat, există pe net și, de altfel, și în carte, la „desprecarteautor”) documentat, adică nu se vede, în sensul că nu vezi ața, iar bucățile se îmbină de parcă așa ar fi fost de la început. E cineva care nu mă crede sau nu înțelege ce spun eu pe-aici? Nu-i bai, să citească și poate că o să vadă că vede și ea/el că nu se vede.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.