Moartea în roz

Toată lumea ştie ce va să zică la vie en rose. Puţini, însă, îşi pun problema unui sfârşit frumos, mai ales la vârsta la care nici gândul despre aşa ceva n-ar trebui să existe. Totuşi, Eric-Emmanuel Schmitt născoceşte, în Oscar şi Tanti Roz, un băieţel care găseşte calea prin care să nu moară absurd, la zece ani, de leucemie, ci împăcat şi îmbogăţit cu nişte experienţe de viaţă pe care soarta, altminteri, i le-a refuzat.

Tanti Roz este o asistentă de pe secţia de copii, îmbrăcată în halatul colorat care trebuie să aducă voie-bună şi să sperie mai puţin. O doamnă în vârstă şi fără identitate, deci, în afara rolului ei spitalicesc, ceea ce îi dă libertatea să inventeze poveşti despre viaţa ei trecută şi să aprindă imaginaţia unui copil ţintuit la pat. Oscar e năzbâtios şi destul de brutal, ca mai toţi copiii din generaţia lui, nu prea sentimental, nu prea dus la biserică. Cariera de luptătoare de wrestling a bătrânei doamne (care, probabil, şi-a consumat, în realitate, toată viaţa între casă şi spital) nu poate să nu-l impresioneze – ce tare!, ar zice, deodată cu el, toţi puştii, şi e clou-ul pe care ea îl foloseşte ca să facă din el cu totul alt om. Şi nu zic vorbă mare, fiindcă Tanti Roz îi propune lui Oscar un joc ingenios. Jocul vieţii. Practic, îl creşte, învăţându-l o şmecherie: să-şi trăiască fiecare zi ca pe zece ani. Când îşi începe, sfătuit tot de Tanti Roz, epistolarul cu Dumnezeu, Oscar află, printr-un fel de semn care-l duce la uşa cabinetului în care părinţii lui discută cu medicul, că tratamentul nu i-a reuşit şi-l mai rămâne foarte puţin timp de trăit. Dar timpul, află tot atunci, e o măsură relativă. În cele câteva zile pe care le mai trăieşte, apucă să-şi şi declare iubirea pentru o fată din spital, să se căsătorească, să petreacă, în casa lui Tanti Roz, Crăciunul, să se împace cu părinţii, şi să moară, în cele din urmă, ca în vremurile biblice, sătul de zile. Oboseala – care e a bolii, de bună seamă, nu a vârstei lui… înaintate, îl cuprinde treptat, şi-i stinge cheful de viaţa pe care n-a trăit-o: „Dragă Dumnezeu, Peggy Blue a plecat. S-a întors acasă, la părinţii ei. Nu-s tâmpit să nu-mi dau seama că n-am s-o mai văd niciodată. Nu-ţi mai scriu, că sunt prea trist. Peggy şi cu mine am trăit o viaţă împreună, şi-acum mă pomenesc singur, chel, ramolit şi obosit în patul ăsta de spital. Urâtă-i bătrâneţea! Azi nu te iubesc. Oscar.”

Felul cum sunt scrise scrisorile – răsfăţat-teribiliste la început, tot mai concise şi mai profunde pe urmă, arată, într-adevăr, un proces de maturizare care li se întâmplă, întrucâtva compensator, tuturor copiilor bolnavi de timpuriu. Pentru că i-ar fi fost greu să explice, ajutat de o stilistică destul de simplă, cum se întâmplă o asemenea schimbare în câteva zile, Eric Schmitt recurge la un artificiu ingenios, pe care-l ştim din poveşti, unde oamenii îmbătrânesc şi întineresc cum vor. Tot de acolo, din ţara împăraţilor botezaţi cu nume de culori, vine şi Tanti Roz. O zână, în felul ei, care n-are puterea să schimbe datul firii, dar îl poate face pe Oscar să nu regrete pierderea. Fireşte, viaţa e mult mai mult decât momentele stereotipe pe care le traversează el, ca să moară ca un om complet. Însă, măcar pentru moralul lui, e bun şi acest preview. Ultima scrisoare pe care o scrie e o demisie: „ Dragă Dumnezeu, O sută zece ani. E mult. Cred c-am început să mor. Oscar”. Urmarea o scrie Tanti Roz, intrată şi ea, de-a binelea, în joc. Şi semnându-şi, la rându-i, demisia din povestea care o făcea, dintr-o simplă doamnă în vârstă în halat roz, personajul unei farse duioase şi terapeutice, dincolo de orice eşec medical.

Cred, parcurgând această carte care se mulează foarte bine pe una din atitudinile extreme ale lumii noastre workaholice şi mult prea competitive, aceea de a cădea într-o spiritualitate facilă şi de a trimite powerpoint-uri despre fericire, că e o schiţă de scenariu. Câteva linii, şi o idee care, cel puţin în film, a mai fost exploatată. Plecând de la ea, putem să ne putem de câte ori poftim în locul Şeherezadei roz, ceea care, ca un personaj al lui Mrozek, inventează o perspectivă minunată când în faţă nu e decât un zid.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.