Muzică din librărie: selecție de toamnă

Un album ușor diferit de precedentele, liric și muzical stând sub semnul inimii frânte a liderului trupei. Ce iese e un minunat mix de indie rock cu electro, lo-fi și pop, combinații perfecte de instrumente cu armonii fascinante si bucăți synth. Pendulează perfect între bitterwseet, visător și ceva sound optimist pe ici-colo, câte puțin din fiecare, ca în final să te pui pe picioare și să ștergi nostalgia – toată muzica spre bine.

Un album electrizant, care dă dependență.

Perfume Genius (Mike Hadreas) și-a pus toată muzica creată de la primul album (2010) și până în prezent sub semnul traumei și a durerii și a transformărilor rezultate din ea, fiecare melodie fiind o confesiune onestă. P G. e un artist complex (puțin spus) care nu a ezitat și și-a pus practic sufletul pe tavă în fiecare vers și pe fiecare notă compusă în ultimii ani și a lăsat să transpară ca o rană deschisă toată suferința acumulată, urmată pe penultimul album de furie, ca mai apoi, pe albumul din 2017, să izbucnească într-un fel de eliberare, un curaj spre protest și un deznodământ luminos, catharhic și încrezător.

”No shape” este, ca toată cariera lui Hadreas, un experiment artistic total. Este un mix dement de indie rock, synth-pop, trip-hop, funk, psihedelic, combinate întotdeauna cu vocea lui în atâtea registre, variante și o senzualitate aparte, de-ți deschide toate simțurile muzicale și spirituale. Recomandarea mea e sa incepeți cu primele albume, dacă vă simțiți in stare sau direct cu al patrulea, dacă vreti să vedeti partea plină a paharului. Catalogat drept art-pop artist și un echivalent masculin al minunatei Kate Bush, Perfume Genius nu prea poate fi comparat artistic cu nimeni din muzica deceniului. Părerea mea.

Cine îl vede și aude pe Leon, nu va crede nici o secundă că e un tip de 20 și ceva de ani, muzician al minunatului an 2017. Îmbrăcat cu hainele bunicului (cred eu), te va convinge că te uiți și asculți un soul singer din anii 60.
Ce îl face diferit pe Leon este că, spre deosebire de alți cântăreți de retro-soul – RnB actuali, el nu aduce un touch contemporan care să impresioneze. Și nu, ăsta nu e un lucru rău. Leon rămâne ancorat pe toate planurile în trecut (chiar și la nivelul versurilor, ușor naive și timide), fără a fi însă o banală imitație a lui. Cu vocea caldă și atrăgătoare a lui Bridges, plus orchestrații ce conțin inclusiv backing vocals doo-wop feminine, orgă și reverb, balade și ceva cam multă nostalgie, albumul plutește undeva între celebrările de duminică dimineața la biserică și cele din bar de seara. Imposibil să nu fie dragoste la prima ascultare.

 

 

Arcade Fire – Everything now (2017)

Mult mai dansabil și mai puțin indie rock, albumul venit după o pauză și a stârnit diverse reacții în rândurile fanilor și criticilor. Toți pare că s-au așezat în două tabere opuse: cea care îi acuză că au căzut în capcana muzicală a comercialului și a societății consumeriste pe care de fapt voiau să o critice, și cea care spune că le-a reușit, cu versurile inteligente și ritmurile disco. Ce a rezultat e un album indie pop-retro-disco, dance, o nebunie în care puține trupe se aventurează în 2017..restul decideți voi :).

Future Islands – The Far Field (2017)

Future Islands a dat lovitura abia cu cel de-al patrulea album, Singles pe numele lui, în 2014. Vocea inconfundabilă a solistului Samuel T. Herring, gravă și vibrantă, împreună cu perfecta combinație de synth pop melodramatic, melodii catchy, lirism, făceau din album unul aproape perfect. Iar cel l-a urmat, The Far Field, nu e deloc departe. Cu ceva mai mult pop, albumul e un pic mai sofisticat și nuanțat, aduce mai multe instrumente în prim plan, fără să piardă însă ceea ce caracterizează de fapt trupa, o emoție profundă și puternică, ce reiese în principal din vocea excepțională și imposibil de scos din cap a lui Herring și din versurile poetic-nostalgice. Ambele albume sunt absolut de neratat, garantez dragoste de la prima ascultare și multe apăsări pe repeat!