Nimic despre glorie

În cuvântul înainte al “episodurilor tragice și comice din captivitate” Pirin-Planina, George Topîrceanu remarca în stilu-i caracteristic că toată lumea consideră războiul o calamitate, dar nimeni nu-l desființează. Memorii de război, apărut la Humanitas, adună două din cele trei volume cu rememorări de pe câmpul de luptă și din captivitate publicate de Topîrceanu: Amintiri din luptele de la Turtucaia și Pirin Planina. În prefața cărții, Daniel Cain – cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene – face o scurtă și necesară trecere în revistă a contextului istoric.

După ce Bulgaria a pierdut în cel de-al doilea război balcanic mai toate teritoriile pe care le câștigase în primul, România și-a creat impresia că are de-a face cu o țară slabă. O apreciere care – după cum se va vedea doar trei ani mai târziu – a alimentat atât de mult încrederea armatei române, încat a dăunat strategiei. În 1916, după ce România a intrat în Primul Război Mondial, regimentul de artilerie grea din care făcea parte și sergentul Gheorghe Topîrceanu a fost trimis să amenajeze și să apere poziţiile de pe malul sudic al Dunării. Manualele de istorie școlară tind să treacă rapid peste ce a urmat: dezastrul de la Turtucaia, unde în nici 6 zile au murit 6 mii de soldați români – membri ai unei armate cu prea puțini profesioniști. Dar dacă politicul ignoră episoadele rușinoase, pentru literatură și istorici procesul e invers, iar memoriile lui Topîrceanu sunt o fotografie clară chiar și la o sută de ani distanță.

După înfrângerea de la Turtucaia, aproape 30 de mii de români au fost luați prizonieri. Printre ei, și tânărul Topîrceanu, care va trăi să-și scrie amintirile dintr-o confruntare de două zile și un prizonierat de aproape doi ani.

Scrise imediat după eliberare, în 1918, Amintirile din luptele de la Turtucaia povestesc realitatea frontului – cele câteva zile în care trupele au trecut de la așteptare, la înfrângere. Ori la moarte. Este, în același timp, un reportaj de război exact și o poveste de un lirism aparte. Descoperim aici empatia și respectul pentru condiția umană, dar și șocul la vederea laturii animalice, a nebuniei ori a morții. Topîrceanu descrie inutilitatea unei acțiuni ce lasă atâtea victime, lipsa de pregătire, deciziile la vârf greșite, arbitrarul vieții. Și vorbește despre un sentiment național mult mai puțin prezent în fapt decât în discursurile publice sforăitoare (de atunci și de acum).

Când a publicat Pirin Planina, în 1936, între Topîrceanu și experiența sa de război se așternuseră aproape 20 de ani. Timpul nu a afectat acuratețea, ci tonul poveștii. Prima perioadă de prizonierat păstrează disperarea de la Turtucaia, însă pe parcurs apar crâmpeie de lumină și culoare. Atât timp cât vrea să trăiască, omul se poate adapta unor situații îngrozitoare. Uneori, reușește chiar să glumească. Fire mucalită, George Topârceanu redă cu măiestrie și teribilul, și ridicolul, și umanul situațiilor. Descoperim – în istoriile sale – amuzante confruntări pe probleme lingvistice, așa-zise incompatibilități naționale, traiul alături de prizonieri străini, prietenii pe fugă, mici gesturi de omenie (ce atârnă greu în balanța unei vieți nesigure) și inventivitatea celui aflat la limită. În lungul și istovitorul drum din Cadrilater spre Macedonia, precum și în lagărul din munții Pirin, prizonierii trec de la regulile de armată la cele de captivitate, iar cel care se adaptează supraviețuiește. Improvizația poate ucide ori salva, iar oamenii încearcă să prindă orice șansă. Astfel, prizonierii care nu au acces la apă descoperă că pot ajunge la pepeni dacă se prefac morți, dar că nu pot rămâne în urmă atunci când suferă cu adevărat. Că trebuie să fure ca să nu moară de foame, dar că jefuiesc oameni nu cu mult mai bogați decât ei. Că sunt situații în care minciuna și disimularea ajută, ori că scopul este ziua de azi – care te duce spre cea de mâine.

De-a lungul perioadei de prizonierat, Topîrceanu ascunde pe cât poate că are rang de subofițer, se dă drept mecanic de locomotivă ca să ajungă într-un lagăr din Sofia și minte că are pregătire medicală atunci când își dă seama că lagărul din capitala bulgară e mai rău decât cel din munți. Va fi salvat pe cale diplomatică (probabil de prietenul său, scriitorul, juristul și politicianul Constantin Stere), iar amintirile de prizonierat se încheie cu drumul spre casă în compania gardianului său bulgar, în preajma Anului Nou.

Cu umorul caracteristic, în loc de prefață pentru Pirin Planina, George Topîrceanu alegea să publice o așa-zisă epistolă către editorul său, Ciornei. În ea, încerca să îl convingă pe “iubitul domn” că nu are sens să predea la termen cartea pentru care fusese deja plătit, de vreme ce scriitorul crează pentru nemurire.

“O carte bună sfidează moartea cu veșnicia ei. […] Peste o sută de ani, dumneata vei fi mort, definitiv mort și cufundat în uitare. […] Numai o carte bună, de care ți-ai legat numele, te-ar putea ridica deasupra […] Nu vezi ce afacere minunată îți propun eu?… Renunță la termenul prevăzut în contract – și-ai să vezi dumneata cum o să te bucuri de tare după moarte. Să vezi ce fericire pe noi, la doi metri sub pământ, când vom ști că cei de deasupra tot mai citesc și se delectează cu opera noastră.”

Aici, deasupra, cei 100 de ani aproape că s-au împlinit. Și nu știu ce face editorul Ciornei, dar sper că George Topîrceanu se bucură, pentru că a avut dreptate.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.