Nostalgia copilăriei universale

Micuțul Nicolas reușește o chestie incredibilă: să fie copil și azi, deși îl simt contemporan cu mine, în timp ce știu că e contemporan cu părinții mei, născut din amintirile generației bunicilor.

Acum 55 de ani, deci cu mult înainte ca un puști renumit să-și transforme jurnalul în best-seller (de fapt, chiar cu mult înainte ca autorul acestuia să se nască), scotea nasul în lume un alt copil cu chef să-și povestească viața în pagini de carte. De partea asta a Atlanticului, în Franța. Părinții săi literari sunt niste giganți: scriitorul, desenatorul, umoristul și scenaristul BD René Goscinny (Astérix, Lucky Luke, Iznogoud) și ilustratorul Jean-Jacques Sempé. Și dacă Nicolas este reprezentantul copilăriei fericite, asta se datorează experienței creatorilor săi.

René Goscinny a trăit o copilărie lipsită de griji în Buenos Aires, în anii ‘30. Până la moartea prematură a tatălui său, un inginer chimist polonez cu contract în Argentina, a savurat fiecare moment, distrându-se și făcând pe clovnul clasei. La polul opus, Jean-Jacques Sempé a avut o copilărie săracă în vestul Franței, la sfârșitul anilor ‘30 și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O perioadă în care își amintește că singura preocupare a celor fugiți la țară de teama bombardamentelor era ce vor reuși să aibă la masă. Când s-au întâlnit, peste ani, și-au povestit unul altuia amintirile, dar le-au amestecat și au investit în Nicolas numai gândurile frumoase. Doar privirea copilului, nu și interpretarea adultului. A rezultat o copilărie de vis, în care experiențele și sentimentele personale se amestecă cu fantezia – iar Sempé spune că Goscinny era un mare maestru al acestei tehnici.

Micuțul Nicolas a apărut ca un simplu desen într-o revistă belgiană. Vizual, este creația lui Sempé. Dar când celor doi li s-a oferit ocazia să vină cu un personaj pentru o serie mai lungă, Goscinny a fost cel care a intuit zecile de povești pe care le poate spune Nicolas. Așa a ajuns să existe băiatul care îți amintește cum ai văzut și tu lumea. Are 7 sau 8 ani, îi place să se joace, să se bată, iubește fotbalul, vede partea amuzantă a lucrurilor – în special acolo unde adulții nu reușesc – și e cât de cuminte poate fi un băiat. Cei care au băieți (ori au fost unii) știu că asta nu înseamnă mare lucru, dar că intenția contează. Iar colegii de clasă sunt, de asemenea, niște figuri. Cu ei se joacă, se ceartă și se bate Nicolas cât e ziua de lungă – ce mai, sunt cei mai buni colegi!

Istoriile Micuțului Nicolas sunt frumoase, naive și luminoase. Acum, un prim volum este (în sfârșit!) tradus și în română. În Franța, volumele inițiale au cunoscut numeroase reeditări, au apărut volume inedite cu povești publicate anterior doar în reviste, există ecranizări și desene animate. Un efort în spatele căruia se află fiica lui René Goscinny, Anne. Avea 9 ani când tatăl său a murit, de asemenea prematur și neașteptat. Astăzi e și ea scriitoare, dar își dedică cea mai mare parte a timpului promovării operei părintelui iubit. Căruia îi declară, de la peste 30 de ani și lumi-distanță: “Ești singurul mort din universul tău. Aș vrea să fiu unul dintre personajele tale: o copilărie care nu se termină niciodată. O bulă într-o casetă. Atât”.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.