O crimă pasională – Alias Grace, de Margaret Atwood

on 01.08.2013 at 19:22

Probabil că atunci când veți vedea pe raft cel mai recent roman al scriitoarei canadiene, tradus și la noi și apărut la Leda, o să fugiți cât puteți. Și spun asta, pentru că eu așa aș fi făcut, dacă nu aș fi crezut în marea putere de scriitoare pe care Margaret Atwood o are asupra mea. Singurul motiv evident de fugă sunt cele aproape 700 de pagini, dar uite că odată început, Alias Grace, roman nominalizat la Booker Prize, m-a ținut țintuită la pat jumătate de zi și încă vreo două seri.

Margaret Atwoond scotocește în istoria Canadei de secol XIX pentru a scoate la iveală o poveste care a făcut înconjurul lumii la vremea ei: o servitoare de 16 ani, Grace Marks, e acuzată împreună cu un alt servitor de uciderea stăpânului și a unei alte servitoare, iubita acestuia, iar verdictul e clar – ea e condamnată la închisoare pe viață, iar presupusul său co-uneltitor e spânzurat în piața publică. Cazul Kinnear-Montgomery e cu atât mai spectaculos cu cât Grace, considerată năucitor de frumoasă, a fost eliberată după 29 de ani de penitență, iar în tot acest timp lumea bună a orașului Toronto a încercat să o grațieze, mizând pe faptul că era doar o copila la momentul săvârșirii crimelor.

Datele romanului le aflăm de la început – Atwood mixează declarații ale persoanelor implicate în caz – avocați, scriitoarea Susanna Moodie, care s-a întâlnit cu inculpata cât aceasta a fost închisă la spitalul de nebuni, scrisori între oficialii vremii etc. Dar pe tot acest schelet Atwood pune “carne”, țese ca un păianjen o lume atât de palpabilă și totuși atât de neatins (crimele au loc în 1843, povestea începe șase ani mai târziu și se continuă până la grațierea lui Grace), încât vrei să știi care e adevărul, dacă fata asta frumoasă i-a păcălit pe toți și a câștigat o luptă care părea pierdută din start: “Dacă sunt îndeajuns de cuminte și de liniștită, poate că la un moment dat îmi vor da drumul;”.

Atwood excelează la construirea unei lumi pe care n-a cunoscut-o, de unde și măiestria sa, dar modul în care-o face nu e deloc anost – “…acum nu pot sta aici fără să nu mă gândesc la șezuturile de doamne care s-au odihnit chiar pe această canapea, toate delicate și albe ca niște ouă fierte moi care tremură în coajă”; se folosește de date istorice pe care le așează bine în peisaj – “… ecosezul e foarte la modă de când regina a devenit intersată de Scoția și a pus să i se construiască un castel acolo”, își lasă personajele să ridiculizeze moda vremii – “În rochia ei uriașă, pe suport de crinoline, doamna Quennell seamănă cu o cremă bavareză de culoarea lavandei, cu un pudel gri pe cap”, sau să aibă gânduri necuviincioase: “Parc-ar fi sculptată din frișcă. Ea și nu peștele ar trebui să se afle în farfurie”, prezintă situația femeilor în epocă, fără a fi deloc patetică: “Femeile se ajută între ele; specialitatea lor este să aibă grijă de cei chinuiți. Pregătesc supă de vită și jeleu, tricotează șaluri pentru alinare, mângâie și consolează”. Și printre toate, le dă viață celor două personaje centrale – presupusa criminală (“Uneori, noaptea, mi-l șoptesc singură: Ucigașșșă, Ucigașăăă. Foșnește ca o fustă de tafta frecându-se de pardoseală”) și Simon Jordan, doctorul care încearcă să afle dacă într-adevăr fata are probleme psihiatrice și care jonglează printre personajele feminine din Toronto ca un adevărat Don Juan – “Trebuie să rezist melodramei și unui creier supraîncălzit”.

Alias Grace e-un roman care vă va reconfirma că uneori lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par, că nu putem judeca în negru și alb, și că, așa cum declară și unul dintre personaje, “Pentru a vindeca umanitatea, trebuia mai întâi să o cunoști, iar să o cunoști de la distanță nu ai cum; trebuie să-ți freci coatele de ea”, cum s-ar spune.

Bonus: Cele 10 reguli despre scris ale lui Margaret Atwood