O panoramă a ficțiunii românești în 2024 (II). Romanul

NOTĂ: Pentru a înțelege mai bine tabloul larg al ficțiunii românești în 2024, vă invit să citiți introducerea realizată în episodul de săptămâna trecută, dacă nu ați făcut-o deja.

Lipsa mea de entuziasm față de cărțile de proză din 2024 nu ar trebui să umbrească aprecierea romanului Soarele negru (Editura Trei) de Bogdan-Alexandru Stănescu, mai degrabă o excepție decât un titlu semnificativ pentru nivelul ficțiunii românești a anului ce tocmai s-a încheiat. Cred că și dacă era publicat în 2022, de exemplu, unul dintre cei anii recenți cei mai încărcați – și mai competitivi – în proza autohtonă, Soarele negru ar fi fost printre cele mai bune cărți ale anului. Cu acest roman, Bogdan-Alexandru Stănescu închide o așa-zisă trilogie a memoriei, începută cu Copilăria lui Kaspar Hauser (Editura Polirom, 2017, 2021) și continuată cu Abraxas (Editura Polirom, 2022).

Într-adevăr, în Soarele negru, memoria individuală și cea colectivă – socială, politică și cultural-literară – este atât o temă, cât și un instrument narativ. Dacă în Abraxas, explorarea memoriei luase o formă arhitecturală concretă, a unui bloc cu 11 apartamente, fiecare ușă deschizându-se către un alt episod din viața personajelor, construcția narativă din Soarele negru este mult mai subtilă. Suita de povești care se deschide cititorilor arată ca o serie de cercuri concentrice în care înaintăm pe parcursul lecturii, plecând de la prezentul nostru și de la povestea lui Gheorghe Ibrahim Abdallah – fiul unui camerunez socialist venit la studii în România și al unei românce pasionate de arte marțiale –, de profesie traducător care se chinuie cu scrierea un roman despre criminali în serie români, pentru a parcurge un drum invers în trecutul familiei sale, al României, dar și al literaturii și al memoriei culturale.

Un roman al memoriei scrie și George Cornilă, cu Silex (Editura Polirom), în centrul căruia se află un scriitor care a suferit un accident cu motocicleta, de pe urma căruia rămâne cu sechele ce-i afectează capacitatea de a distinge între amintirile sale și elementele ficționale ale scrisului său, precum și ale traducerilor pe care le realizează. Silex este un soi de jurnal al unei crize de identitate, în care nu doar existența personajului este pusă sub lupă, ci chiar actul scriitoricesc, tratat fără menajamente. Un scriitor este și protagonistul romanului O geometrie a tandreței (Editura Nemira) de Liviu Ornea, care, de asemenea, se luptă atât cu limitele propriei memorii, cât și cu scrierea unui roman, continuând tema definirii identității pe care prozatorul a început să o cultive în romanele precedente.

Atât Soarele negru, cât și Silex își iau sau își duc personajele în Africa, spațiu care începe să fie din ce în ce mai atractiv pentru prozatorii români. Cele două cărți amintite nu sunt singurele romane care cultivă această fascinație față de continentul pe care s-a născut specia umană. În Regele din Bissap (Editura Polirom) de Daniela Ulieriu, Iris, o româncă tânără fuge dintr-o căsnicie nereușită în Camerun, de unde începe o serie peregrinări ce funcționează ca o poveste de maturizare și inițiere. Azilul meu (Editura Polirom) de Alexandru Lamba surprinde povestea a doi români fugiți din țară la începutul anilor ’60, care ajung într-o Algerie postrăzboi, în căutarea unei vieți mai bune, așteptare care se dovedește a fi iluzorie, dar care îi aduce în tot felul de situații neprevăzute.

Pasul către realism făcut de Tudor Ganea în Cântecul păsării de plajă a fost o decizie inspirată, confirmată acum și de Vreau să aud numai de bine (Editura Polirom). Firul narativ principal are o premisă destul de simplă, un bărbat în preajma crizei vârstei de mijloc, proaspăt tată, care se mai și luptă cu un cancer, primește un email de la mama unui fost coleg de liceu, mort în adolescență, care-l cheamă alături de ceilalți membri ai grupului de prieteni, la un priveghi în memoria fiului pierdut. Bărbatul dă curs invitației, întorcându-se în Constanța natală, iar ceea ce urmează este un carusel emoțional, cu o durată temporală restrânsă, de doar 24 de ore, în care toate așteptările sale sunt răsturnate. Toate acestea îi oferă protagonistului pretexte pentru o serie de meditații, de la trecerea timpului, proximitatea morții, de la schimbările aduse de nou-născut până la prietenie, absurdul vieții și multe altele, într-o desfășurare narativă presărată cu analepse, dar și cu secvențe eseistice care dezechilibrează romanul.

Cu Clandestin (Editura Trei), Marin Mălaicu-Hondrari oferă unul dintre primele romane care tematizează pe larg mineriadele și consecințele lor. Clandestin este un roman social și politic, care se cam eschivează în fața acestor etichete, propunând un soi de thriller în mijlocul cărora se află copii unor politicieni care au ieșit câștigători din tranziție și care pornesc într-un proces de vindecare a unor traume ce eșuează într-un soi de fantezie a răzbunării.

În Respiră! (Editura Polirom), Mihai Radu abordează câteva subiecte cvasi-inexistente în proza română contemporană – zic cvasi-inexistente pentru că tot el este cel care le atinge în cărțile sale precedente –, cea mai ofertantă fiind relația dintre sexualitate și condițiile materiale ale personajelor, însă formula aleasă, pe care am numit-o fast fiction, duce multe dintre aceste teme în derizoriu.

Tot în zona romanului social se plasează și Regii gunoaielor (Editura Polirom) de Ruxandra Cesereanu. Cu puternice accente satirice, romanul are în centrul său o emisiune de pe un post de televiziune ficțional, TVR Alternativ, intitulată Jos masca!, ce devine prilej pentru a revizita episoadele marcante ale istoriei recente a României postdecembriste. Utilizând o imagine asemănătoare în titlul cărții sale, La gunoi (Editura Polirom), Dan Sociu scrie un roman în clasica de acum formulă a realismului mizerabilist, cu suita de teme – ratare, sărăcie, alcool – cu care ne-a obișnuit în majoritatea cărților sale de până acum. În aceeași zonă aș plasa și romanul Am strigat în vis (Editura Cartier) de Dan Ciupureanu, o carte însă mult mai complexă, care nu se mulțumește să fie o autoficțiune cu accente mizerabiliste, ci mizează pe o proză vizionară, lirică, ce pune mult accent pe stil și pe voce, dar care suferă din aceeași cauză, întinzându-se puțin mai mult decât îi permit forțele.

Fără mizele de altădată, tema comunismului are în continuare o cotă ridicată printre prozatorii români. În Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea (Editura Polirom) de Radu Aldulescu, securistul Virgil Lipară își rememorează viața și activitatea în slujba regimului comunist, după ce a ispășit o pedeapsă de 20 de ani de închisoare, timp în care a devenit foarte religios. Deși e bine scris, cum ne-a obișnuit Radu Aldulescu, și deși are o premisă foarte promițătoare, în care introspecția eroului anunță și reflecție morală, cartea păcătuiește atât prin senzaționalism, cât și prin lipsa distanței dintre autor și narator, opțiunile politice ale celui dintâi acaparând discursul celui din urmă.

Evenimentele din decembrie 1989 sunt revizitate de Varujan Vosganian în Dublu autoportret. Memoria unei zile (Editura Polirom), un roman cu o întindere temporală redusă, de 48 de ore, al cărui conținut epic servește ca punct de plecare într-o serie de reflecții pe marginea momentului fondator al democrației postdecembriste. Mergând și mai în urmă, Viața mea în 1984 (Editura Litera) de Gelu Diaconu este o cronică a existenței unui tânăr bărbat în ceaușismul târziu, care nu aduce nimic nou sau diferit în felul în care este tematizată perioada aceasta în literatură. Mai interesant mi s-a părut Memoriile unui indezirabil (Editura Polirom) de Cristian Englert, roman plasat la începuturile regimului, în care Fred Surugiu, un jurnalist care ajunge un soi de ghost writer pentru un lider al Partidului Muncitoresc Român, prin care ajunge în proximitatea cercurilor puterii, într-o poveste captivantă despre culisele politice ale epocii.

Un alt subgen foarte bine reprezentat este cel al romanului de familie, preferat mai ales de scriitoare. Ioana Maria Stănescu revine cu al doilea său roman, Tăcerea vine prima (Editura Trei), povestea a trei generații de femei ce formează o familie în care bărbații lipsesc cu desăvârșire, părăsindu-le sau fiind părăsiți de acestea. Perspectiva narativă este a Dorei, o femeie de 40 de ani divorțată, prinsă între mamă și fiica adolescentă, încercând să articuleze toată durerea provocată de mamă pentru a nu continua cercul vicios al traumei. Despre o familie formată preponderent din femei scrie și Hanna Bota în Să spui sau să nu spui (Editura Polirom), însă aici avem un personaj-martor bărbat, Alex, care încearcă să-și înțeleagă bunica, mama și mătușa și să depășească cercul strâmt în care a fost prins de acestea, mizând tot pe dezgroparea secretelor de familie.

Balada necunoscutului (Editura Humanitas) de Cristina Vermeș este simultan un road novel și un bildungsroman, în care relația fiică-tată se află în centrul unei cărți dense, cu o proză cu puternice tușe lirice, ce se uită atent și la condiția migrantului. Ioana Bâldea Constantinescu revine cu romanul Castelul din orașul meu (Editura Litera), ce urmărește destinul unei familii pe fundalul istoriei necruțătoare a ultimului secol prin ochii lui Johannes Schell, un bătrân antropolog și prozator, a cărui întoarcere în țară declanșează și o întoarcere în trecut.

O surpriză binevenită este și romanul regretatului scriitor și profesor de teoria literaturii, Ovidiu Verdeș, Alte muzici și faze (Polirom). După cum sugerează și titlul noului roman, cartea vine ca o continuare a romanului-cult cu adolescenți în timpul regimului comunist. Mai exact, cum foarte ingenios notează Marius Chivu pe coperta a patra a cărții, romanul este un infraquel, un volum geamăn al celui din anul 2000, deci nu o simplă continuare. Concret, cartea surprinde 24 de ore din viața celebrului protagonist, Tinuț, în care adolescentul încearcă să organizeze un ceai dansant în ziua în care părinții săi pleacă la o nuntă. Acesta este pretextul narativ al cărții, din care se ramifică o serie de introspecții ale protagonistului ce relevă procesul maturizării acestui personaj cunoscut tocmai pentru acest aspect.

La polul opus al așteptării se situează un alt sequel, lansat la doar un an de la volumul din care se desprinde, Valentina, de Angela Martin. După cum sugerează și titlul, Cartea lui Cezar (Editura Polirom) continuă istoria familiei Otescu, dar narațiunea îl urmărește acum pe fiul Valentinei, într-un bildungsroman la fel de bine scris ca romanul precedent.

O altă colecție nouă apărută anul trecut este „Dorsia”, coordonată de Dan Sociu la Editura Alchimică. „Dorsia” nu este o colecție de gen, ci una mixtă, în care au apărut cărți de poezie, o traducere din Dan Sociu, precum și reeditarea romanului său Combinația, dar și romanul regizoarei de teatru Iris Spiridon, Așa cum v-am iubit eu, o altă explorare a temei familiei și a stereotipurilor și limitărilor sociale ce însoțesc această temă.

Complicațiile relațiilor moderne, în care bagajul emoțional al fiecăruia devine o problemă de cuplu, sunt abordate frontal în La fel ca mine (Editura Polirom) de Denisa Ștefan, o carte ce-și propune să facă și un portret al generației celor născuți la mijlocul anilor ’90, cu o dimensiune progresistă pe care nu prea o întâlnim în mainstreamul prozei contemporane. Lior (Editura pentru Artă și Literatură) de Alexandra Niculescu este un roman polifonic și labirintic, în care un grup de personaje, fiecare cu problemele sale, se întâlnesc într-o clinică ce le promite un tratament revoluționar pentru toate problemele lor existențiale.

Romanul poetic are parte de câteva cărți bine scrise. A unsprezecea zi din august (Editura Litera)de Suzănica Tănase, continuă interesul autoarei pentru tema familiei din romanele precedente, cu o proză de atmosferă care a devenit marca înregistrată a scriitoarei și cu inserții de realism magic. Un roman cu tentă fantastică scrie și Ioana Nicolae cu Drumul spre Soare-Răsare (Editura Humanitas), ce surprinde unul dintre personajele prezente în Trilogia Nordului, ce trebuie acum să parcurgă cele 20 de vămi ale sufletului pentru a ajunge în lumea de dincolo, ocazie cu care viața sa este rememorată, cu toate bucuriile și tristețile sale. Nickel (Editura Cartier) de Cristina Hermeziu este un roman compus din mici momente, fiecare surprins cu intensitate, dar și cu migală, așa cum numai un poet poate, dar care nu rămâne într-o zonă abstractă, ci abordează și teme importante, precum dialogul cultural între lumea franceză și cea românească între care pendulează personajele.

Între ficțiunea „artistică” și cea de gen

Urmăresc cu atenția zona de intersecție dintre ficțiunea de gen (genre fiction) și cea artistică/mainstream, care încep să se îmbine și să renunțe la complexele de inferioritate sau de superioritate ale uneia sau ale alteia. Rețin aici romanul polițist Lăudați și cântați! (Editura Tritonic) de Dragoș C. Costache, continuarea seriei începute cu În tăcerea nopții, ce plasează tropul cuplului atipic de detectivi, format dintr-un polițist blazat și prima femeie subcomisar din România, într-un București interbelic alternativ, în care se formează o complexă rețea de conspirații politice. Un soi de sequel este și Ultima carte (Editura Nemira) de Marian Coman, ce extinde universul ficțional început în Omulețul din perete și alte povestiri fantastice (Editura Nemira), aducând literatura fantastică din nou în prim-planul prozei contemporane.

Cunoscut pentru cărțile sale care amestecă genurile literare, Mihnea Mihalache-Fiastru oferă în Dragii de ei au ochii oblici (Editura Dezarticulat) o carte pentru copii, ce poate fi citită de întreaga familie, un roman al formării, ce are un protagonist non-uman, pe Biloi, un cățel special, care crește pe malul lacului Techirghiol, alături de frații săi, cu care trebuie să supraviețuiască cinismului oamenilor. O distopie aparte construiește Mihai Șteț în Cărțile (Editura Polirom), o lume în care oamenii sunt infectați cu un soi de virus care-i face obsedați de cărți.

A fost un an bun și pentru colecția „Biografii romanțate” a editurii Polirom, cu câteva intrări speciale, precum Anton Pann. Până când nu te iubeam de Cosmin Ciotloș, o carte ce nu-și propune să reconstituie pur și simplu viața lui Anton Pann, ci desfășoară o întreagă anchetă detectivistică și livrescă ce are în centru tocmai statutul de creator al celebrului poet și culegător din zorii modernității culturii române.

Și celelalte intrări din serie mi se par bine scrise și ofertante, fiecare surprinzându-și protagonistul în felul său: Brauner. Pictorul clarvăzător de Valentina Iancu, Jean Bart. Argonautul de Adrian G. Romila și Constantin Tănase. Un om serios de Dorina Rusu.

„Prima dragoste”, colecția de Young Adult fiction a editurii Paralela 45, are parte de două noi volume semnate de Cosmin Leucuța, Big in Japan, respectiv de Doina Gecse-Borgovan, Libelula, ambele două romane cu protagoniste adolescente, cu problemele specifice vârstei, într-o lume agitată, care se schimbă de la o zi la alta și care pune presiune pe generația din care fac acestea parte.

Debut

După cum scriam și în introducerea acestei retrospective, debuturile în proză – și mai ales cele în roman – au lăsat mult de dorit. Printre cele mai reușite aș număra Sindromul picoarelor neliniștite (Editura Nemira) de Ioana Unk, un roman de dragoste ce-și propune să depășească clișeele temei prin voce și prin construcție narativă. Copilăria și adolescența în anii 1990-200 sunt la mare căutare, cu două debuturi ce vizitează această perioadă: Noaptea nu uită (Editura Humanitas) de Silvia Dumitru, un roman al formării unei tinere femei ce încearcă să evadeze din sărăcie și Niște animale (Editura Litera) de George Bonea, o carte ce surprinde cu atenție viața la bloc pentru copii din acei ani.

Lângă cărțile despre viața în comunism pe care le-am menționat anterior stau și debuturile De partea întunecată a fluviului (Editura Litera) de Viorel Prodan, ce tematizează trecerile ilegale de frontieră, precum și Chiorpangiu (Editura Polirom), un roman despre copilăria în Brăila prinsă între trecutul cosmopolit și prezentul socialist.

Reeditări

Aș fi trecut cu vederea reeditările, dar mi se pare un capitol relevant al anului editorial și aș vrea să marchez câteva dintre cărțile recuperate pentru cititorii de azi. Pornesc cronologic, cu cel mai îndepărtat în timp titlu din această listă, publicat inițial în 1938, primul roman românesc cu un vampir ca antagonist, intitulat sugestiv Vampirul, semnat de G.M. Amza și Al. Bilciurescu, cu adnotări de Anca Simina Martin, publicat la Dezarticulat Books. Ce este foarte interesant la această recuperare – și ce face relevantă republicarea cărții – e faptul că Vampirul nu este un epigon al lui Dracula, ci un roman gotic care preia motivul vampirului nu din literatura de secol XIX, ci din cinematografia anilor ’30. De asemenea, regizorul Radu Jude, care semnează un scurt text pe coperta a patra a cărții, va lansa anul acesta un film intitulat Dracula, și nu putem decât să așteptăm să vedem dacă Vampirul lui G.M. Amza și Al. Bilciurescu va avea un cameo în film.

La aceeași editură, Dezarticulat Books, este publicat și romanul polițist Ghici cine trage în tine? de Max Torpedo, tradus din limba engleză de Vitoria Lipan, o farsă literară legendară, În realitate, volumul este scris de Caius Dobrescu, Alexandru Mușina și Andrei Bodiu și este o parodie a mediului literar de la începutul anilor nouăzeci. Noua ediție este însoțită de o prefață semnată de Mihai Iovănel, în care criticul redă contextul apariției cărții și oferă câteva chei de lectură a romanului ce-l are în centrul său pe maiorul Eugen Simion. Dincolo de senzaționalul trimiterilor la actori importanți ai scenei literare a momentului, volumul merită o nouă viață deoarece este un roman postmodernist important pentru înțelegerea fenomenului în literatura română.

Dacă consacrarea generației douămiiste nu era evidentă, mai ales după apariția unor antologii de autor a unora dintre cei mai importanți poeți ai promoției în colecția „Cartier clasic” a editurii Cartier, începerea reeditării volumelor de proză a autorilor din această promoție. Cea mai semnificativă reeditare este Trilogia lui Teofil (Editura Polirom) de Cosmin Perța, care strânge între coperțile sale cele trei romane publicate anterior de scriitor – În urmă nu mai e nimic, Arșiţa, Teofil și Câinele de lemn – reordonate în noul volum, în sensul invers al publicării lor, ce ne reamintește disponibilitatea autorului de a încerca diverse genuri și formule literare. Mai reținem aici și Al 4-lea de Moni Stănilă și pe bune/pe invers, debutul lui Adrian Schiop, ambele publicate la editura Polirom.

În concluzie, deși romanul nu a strălucit în 2024, dacă ne uităm cu atenție la oferta variată de cărți din acest segment editorial, ne putem pune speranțele că vom avea parte de cărți mai curajoase și mai inteligente din punct de vedere artistic. Chiar și așa, rămânem totuși cu câteva romane din acest an complicat și, mai presus de orice, cu senzația că proza română contemporană mai are multe de oferit.

🔹🔹🔹

Victor COBUZ (n. 1996) este critic literar și jurnalist cultural. Este prezent constant cu cronici de carte și cu interviuri în Observator cultural, unde este și redactor, dar semnează articole și în celelalte reviste culturale importante din România. De asemenea, este gazda podcastului „Ce se vede (în cărți)” susținut de revista Matca literară. A coordonat, împreună cu Cristina Ispas, antologia de proză scrisă de femei, Retroversiuni. Blocaje (Editura Paralela 45, 2024). A câștigat Premiul Tânărul critic al anului 2024, în cadrul celei de-a XV-a ediții a Galei Tinerilor Scriitori.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.