Festivalul Enescu 2025 / „Pentru mine, relația dintre muzică și retorică a fost esențială” – dialog cu Ottavio Dantone

Clavecinist, organist, dirijor, Ottavio Dantone este de aproape trei decenii directorul muzical al ansamblului Accademia Bizantina. Recunoscut pentru felul în care îi redă muzicii baroce prospețimea și expresivitatea limbajului originar, dar și pentru curajul de a explora repertorii mai puțin așteptate – de la Conti și Giacomelli la Schumann și Mendelssohn –, Dantone ne-a vorbit, înainte de concertul din 5 septembrie, despre formarea sa, despre maeștrii care i-au marcat adolescența, despre fascinația pentru retorica muzicală, dar și despre întâlniri revelatoare cu Wagner, Michelangeli sau Stanley Kubrick.

Ați început, îmi imaginez, să studiați pianul și abia apoi ați ales clavecinul. Cum a început totul și cum ați descoperit acest instrument? Cu cine ați studiat?

De fapt, am început cu orga, de foarte devreme, pe la patru-cinci ani. Am învățat singur să citesc partituri și să scriu muzică. Apoi, mergeam la biserica din cartier – în copilărie, eram băiat de altar, ajutam la slujbă și cântam. Așa am început și să cânt la orgă. Am studiat puțin și pianul, dar am cântat și în  Capela muzicală a Domului din Milano, iar acolo am început să studiez orga mai serios. După aceea m-am înscris la Conservatorul din Milano și am studiat cu un profesor italian, organistul Capelei Domului din Milano. Acolo am studiat orgă, contrapunct, fugă, compoziție. Pe la 16-17 ani am descoperit clavecinul, iar pe la 18 ani mi-am construit singur un clavecin și pot spune că am fost autodidact până la 23-24 de ani. După care m-am înscris la Conservatorul din Milano, la clasa de clavecin a Emiliei Fadini. Nu era o clavecinistă celebră la nivel internațional, dar la vremea aceea era una dintre cele mai mari specialiste italiene în clavecin. Am avut o bună intuiție alegând-o pe ea; toți cei de vârsta mea mergeau să studieze în Olanda, la Geneva sau la Basel, dar eu am rămas acolo pentru că ea era o adevărată specialistă în claviaturi istorice și mai ales în retorică muzicală. Pentru mine asta a fost ceva foarte important: relația dintre muzică și retorică și studiul analitic al tehnicii și al practicii interpretative. După aceea, bineînțeles, am participat la concursuri și clavecinul a rămas, să spunem, instrumentul meu de bază. Totuși, instrumentul meu preferat este orga, doar că am avut mai multe ocazii de a cânta la clavecin, de la care acum și dirijez adesea.

Ce înregistrări v-au impresionat cel mai mult în adolescență?

Foarte multe. Când eram adolescent, deci pe la 14-15 ani, cei mai importanți interpreți erau Gustav Leonhardt, Nikolaus Harnoncourt, Frans Brüggen, Christopher Hogwood sau Jordi Savall. Ei erau reperele generației mele și am avut ocazia să îi ascult și pe viu, pentru că la Milano exista un festival de muzică veche, Stagiunea de la San Maurizio, unde acești interpreți veneau  foarte des. Înregistrările care m-au marcat erau în primul rând ale acestor muzicieni, marii interpreți ai anilor ’70 și ’80.

Ați obținut câteva premii importante în calitate de clavecinist, în 1985 și 1986 (Concursul internațional de la Bruges), ani în care Scott Ross termina de înregistrat integrala Scarlatti și începea o altă integrală, rămasă neterminată, a lucrărilor lui Bach. Care a fost modelul dvs. printre claveciniști?

Scott Ross a fost, cu siguranță, unul dintre modelele mele. De altfel, a făcut parte din juriul Concursului de la Bruges, unde am câștigat premiul; în juriu erau și Scott Ross, și Gustav Leonhardt, și Kenneth Gilbert. Îmi amintesc cât de mult m-a impresionat Scott Ross în muzica franceză.

D’Anglebert, Couperin?

Da, D’Anglebert, mai ales în preludiile non mesurés [în care durata notelor nu este notată în partitură, ci lăsată la inspirația clavecinistului, n. P.C.] – eram foarte interesat de ideea lui Scott Ross. I-aș mai aminti pe Kenneth Gilbert, în muzica lui Couperin, și pe Gustav Leonhardt, bineînțeles, pentru Bach și pentru compozitorii germani.

Ați înregistrat numeroase lucrări la clavecin, iar printre cele mai cunoscute aș aminti Clavecinul bine temperat și Variațiunile Goldberg de Bach, concerte de Bach, cele opt suite de Händel, câteva zeci de sonate de Scarlatti. Ce proiecte aveți ca clavecinist?

Ca clavecinist, tocmai am înregistrat un disc cu Accademia Bizantina – prima parte dintr-un proiect amplu care va cuprinde toate Concertele brandenburgice, dar nu vor apărea toate cele șase concerte împreună, ci câte unul, însoțit pe același disc de lucrări din aceeași perioadă și pentru același tip de ansamblu. Am înregistrat deja Concertul brandenburgic nr. 5 și  Triplul Concert în la minor de Bach, plus o sonată în trio de Carl Philipp Emanuel Bach. 

În acest moment, ca solist, nu am proiecte concrete, pentru că nu am timp să mă ocup de ele. Dar mi-am construit o sală de muzică în casa mea din Burgundia, pentru repetiții și înregistrări, așa că, atunci când voi avea timp, îmi voi putea face propriile discuri acasă.

Am mai înregistrat și Partitele de Bach și mi-ar plăcea să înregistrez Tocatele.

În ultimele decenii concurența între orchestrele baroce italiene este foarte mare. Există Il Giardino Armonico al lui Giovanni Antonini, Europa Galante a lui Fabio Biondi, Concerto italiano al lui Rinaldo Alessandrini, Venice Baroque Orchestra a lui Andrea Marcon. Ce are specific Accademia Bizantina?

Fiecare are propriul limbaj. Eu am fost și sunt încă foarte legat de Giovanni Antonini, am cântat mult împreună și am înregistrat discuri împreună. Cred că important este faptul că aceste ansambluri italiene sunt toate foarte valoroase, mai ales în repertoriul italian. Începând din anii ’90, au devenit foarte specializate și la un nivel tehnic foarte competitiv. În anii ’70, în Italia ascultam mai ales ansambluri străine, chiar și în repertoriul italian. Apoi, muzicienii italieni au început să studieze propriul limbaj muzical, și de aceea sunt atât de apreciați în străinătate: pentru că, mai ales când cântă muzică italiană, o fac cunoscând bine punctuația, vocabularul, expresia și retorica acestei muzici.

Desigur, fiecare dirijor are propria viziune, dar vorbim toți aceeași limbă, cu diferențele care țin de sensibilitatea fiecăruia. Ansamblurile pe care le-ați menționat sunt acum ansambluri „istorice”, pentru că există și unele mai noi, dar ele rămân cele care au făcut trecerea de la interpretarea muzicii baroce de către străini la cea realizată de italieni, cu o competență care în anii ’70 nu exista.

De aproape 30 de ani sunteți directorul muzical al orchestrei Accademia Bizantina cu care ați realizat multe discuri premiate de „Diapason”, „Classica”, „Amadeus”, „Gramophone”. Care e discul care v-a adus cele mai mari satisfacții?

Aș spune că fiecare disc reprezintă pentru mine un moment important. Toate îmi trezesc amintiri și – în special în ultimii zece ani – înregistrările cu Accademia Bizantina mi-au adus satisfacții imense. Dar dacă ar fi să aleg una dintre cele mai emoționante, aceea a fost imediat după perioada de Covid. Reluaserăm activitatea prin iulie 2021, după luni de pauză, și am înregistrat Concerti grossi de Händel. Emoția de a fi din nou împreună și de a cânta a fost uriașă.

Recent am înregistrat nu doar muzică barocă: un disc cu simfonii de Schumann și Mendelssohn, iar în curând va apărea un disc cu Mozart (Simfonia nr. 41, „Jupiter”) și Haydn (Simfonia nr. 104), apoi Beethoven (Simfonia nr. 5) și Schubert (Simfonia nr. 4, „Tragica”). Această ultimă înregistrare va apărea în 2027, când va fi anul Beethoven.

Încercați să aduceți în fața publicului multe lucrări extrem de puțin cunoscute sau complet necunoscute. Cât de important este pentru un muzician să facă această muncă de readucere la lumină a unui repertoriu uitat? Și programul din această seară, Francesco Bartolomeo Conti – Il trionfo della Fama, este foarte puțin cunoscut, iar discul a apărut acum câteva luni.

În anii ’70-’90 se cântau mai ales lucrări foarte cunoscute, ale marilor compozitori – Vivaldi, Bach, Händel. Cu înțelegerea estetică de astăzi am ajuns să redescoperim lucrări care odinioară nu erau luate în considerare, poate și pentru că erau prea greu de comunicat. Bach, de pildă, se face înțeles cu ușurință, chiar și atunci când nu este interpretat exact după regulile practicii din epoca lui. Dar cu această cunoaștere pe care o avem azi descoperim că există nenumărate lucrări necunoscute care sunt adevărate capodopere.

Il trionfo della Fama de Francesco Bartolomeo Conti este un exemplu. Conti a fost un compozitor important la Curtea de la Viena în secolul XVIII, un interpret de teorbă faimos și un mare compozitor, dar astăzi este uitat, deși atunci era foarte apreciat.

La festivalul de la Innsbruck, unde sunt director muzical, am vrut să redescopăr compozitori italieni legați de Curtea de la Viena. Anul trecut am interpretat acolo Cesare in Egitto de Geminiano Giacomelli și o lucrare de Conti. Autori precum Cesti – care astăzi este cântat rar, dar el a fost un mare compozitor al epocii la Curtea vieneză – sau Vinci, Antonio Bononcini, Giacomelli merită ascultați și chiar trebuie ascultați, pentru că reprezintă adevărata viață muzicală a acelei epoci.

Compozitori precum Bach au scris marile capodopere ale istoriei, dar, în realitate, în acea vreme erau mai puțin cunoscuți decât acești autori pe care îi redescoperim acum. De aceea este important să înțelegem care erau gustul și receptarea publicului din acea epocă și să descoperim că există încă foarte multe capodopere uitate, care merită readuse la lumină.

În 2024 ați surprins melomanii cu un disc la care poate nu se aștepta nimeni, cu Simfonia nr. 3 de Schumann și Simfonia nr. 4 de Mendelssohn. Începe pentru dvs. o nouă etapă în care veți explora și repertoriul secolului XIX?

Nu este atât o nouă etapă, pentru că repertoriul nostru privilegiat rămâne cel al secolelor XVII-XVIII. Însă nu interpretăm doar Schumann și Mendelssohn, ci, așa cum spuneam, și Beethoven și Schubert – ori Mozart și Haydn. Toate acestea fac parte dintr-o explorare a unui repertoriu prin care dorim să demonstrăm că deprinderea limbajului muzicii din secolul al XVIII-lea are și astăzi o influență asupra interpretării muzicii clasice sau romantice. Mai ales în muzica romantică există încă gesturi muzicale, sensibilități, articulații care sunt moștenite din trecut și, prin urmare, este fascinant să vezi cum se schimbă estetica, se schimbă instrumentele, dar există, totuși, o legătură, pentru că muzica este mereu ceva în devenire.

O interpretare a muzicii lui Mendelssohn și Schumann de către un ansamblu baroc poate să spună ceva nou, poate să scoată la iveală lucruri care acum 30 de ani nu se puteau auzi, pentru că nu exista încă o cercetare specifică asupra acestui repertoriu de tranziție stilistică și estetică dintre secolul al XVIII-lea și cel de-al XIX-lea.

Ce cărți v-au marcat adolescența? Dar ultimii ani?

În adolescență îmi amintesc că eram un cititor fanatic al lui Umberto Eco. Cartea care rămâne și acum preferata mea este Pendulul lui Foucault, pe care am citit-o de nenumărate ori. Dar nu numai aceea – am citit foarte multă literatură. Să spunem că perioada mea de lectură cea mai intensă a fost între 18 și 25 de ani, când am citit enorm.

Acum citesc mai ales eseuri; mă interesează mult eseurile de muzicologie, adun informații despre viața muzicală, dar nu numai, și despre cea filozofică și istorică din secolele XVII-XVIII. Sunt mereu foarte interesat să cunosc cât mai multe, pentru că face parte din munca mea: să înțeleg ce se întâmpla atunci, care era modul de a gândi, nu doar al muzicienilor, ci și al filozofilor.

Ca spectator, care este cea mai impresionantă experiență muzicală?

Trebuie să recunosc că merg foarte rar la concerte, aproape deloc chiar, însă am o amintire minunată. Mă aflam la festivalul de la Glyndebourne, unde dirijam Rinaldo de Händel, iar în acea stagiune s-a pus în scenă Maeștrii cântăreți din Nürnberg de Wagner. Nu o mai ascultasem niciodată integral și m-a emoționat atât de mult încât m-am dus s-o văd de cinci ori, deși durează patru ore și jumătate, iar visul meu secret ar fi ca într-o bună zi să pot dirija această operă.

Dar cea mai impresionantă audiție muzicală pe disc?

Frumoasă întrebare. Sunt multe… Nu mai ascult acum atât de multe discuri, dar în tinerețe am ascultat enorm. O audiție care m-a șocat a fost cu Anotimpurile de Vivaldi dirijate de Nikolaus Harnoncourt.

Cu Alice Harnoncourt la vioară.

Exact. Astăzi Anotimpurile pot fi cântate cu siguranță mai bine de interpreții moderni, însă pe atunci acest disc reprezenta o extraordinară revoluție. Apoi, un alt lucru care m-a fascinat mult când eram tânăr a fost Recviemul de Mozart interpretat cu instrumente originale, apărut la casa de discuri L’Oiseau-Lyre – cred că era dirijat de Christopher Hogwood, nu știu dacă el dirija, dar oricum sigur era cu un cor englez. A fost însă prima dată când am auzit Mozart cântat astfel.

Tot în anii ’70-’80 am ascultat și simfoniile lui Mozart cântate cu clavecin la basso continuo – noutăți absolute la acea vreme, iar în acel moment al formării mele au reprezentat noutăți absolute care m-au marcat profund. Sau îmi amintesc și de primele simfonii de Mozart înregistrate de Christopher Hogwood, tot cu Academy of Ancient Music.

Ce vă fascinează la Arturo Benedetti-Michelangeli, pe care îl admirați?

Mă fascinează mai ales în înregistrările cu muzica lui Chopin, în care simți parcă influențe din muzica secolelor dinainte. Avea o sensibilitate enormă, o intuiție extraordinară, o inteligență incredibilă, un mare simț al rigorii, dar și o „cantabilitate” tipic italiană, ceea ce pentru mine e incredibil. Cu siguranță, Arturo Benedetti-Michelangeli este pianistul care m-a impresionat cel mai mult.

Într-un interviu de acum câțiva ani ați declarat că regizorul dvs. preferat este Stanley Kubrick. Ce vă impresionează în filmele lui?

E uluitor că Stanley Kubrick a abordat toate genurile: filmul istoric (Barry Lyndon), filmul de groază (Shining), grotescul (Dr. Strangelove), apoi Lolita etc. Dacă îi privești filmografia, vezi că a explorat toate stilurile posibile, niciun film nu seamănă cu celălalt. Îi cunosc bine și biografia: era extrem de riguros și precis. Dar, ca întotdeauna, din rigoare și precizie se nasc libertatea, naturalețea și perfecțiunea. Nu a făcut multe filme, tocmai pentru că fiecare cerea un enorm efort de studiu și pregătire, dar în fiecare, oricare ar fi genul, găsești amprenta intelectuală a acestui regizor incredibil.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.