Poetul Ioan Coroamă în dialog cu Karmen Florea – despre poezie, FILIT și „viața cetății”

Ioan Coroamă a publicat poeme în Poesis Internațional, Vatra, Steaua, Euphorion, DLITE, și a citit la Institutul Blecher și la Nepotu’ lui Thoreau. Colectiva, debutul său, se află în curs de apariție la editura clujeană OMG.

Povestește-ne puțin despre cum ai ajuns să scrii poezie.

Cu poezia m-am întâlnit prima oară în gimnaziu, însă într-o formă canonizată, specifică programei de învățământ preuniversitar. Însă în clasa a 6-a pot spune că s-a produs primul contact care a creat o anumită curiozitate și mirare în mine, atunci când doamna mea dirigintă, profesoară de română, a predat o lecție despre suprarealism și dadaism.

Întâlnirea unui copil de clasa a 6-a cu personaje precum Sașa Pană, Geo Bogza sau Tristan Tzara a fost bulversantă, contribuind la nașterea unei curiozități de a înțelege istoria poeziei, și a modurilor în care ea se scrie și se trăiește, mai ales că până atunci aveam o concepție care privea poezia din afara evoluției ei istorice.

Întâlnirea unui copil de clasa a 6-a cu personaje precum Sașa Pană, Geo Bogza sau Tristan Tzara a fost bulversantă, contribuind la nașterea unei curiozități de a înțelege istoria poeziei, și a modurilor în care ea se scrie și se trăiește, mai ales că până atunci aveam o concepție care privea poezia din afara evoluției ei istorice.

Această nouă curiozitate s-a fructificat în clasa a 9-a, prin contactul pe care l-am avut cu poezia contemporană prin FILIT. Atunci am avut un șoc imens să aflu că poezia este mai mult decât vie și că propune o înțelegere foarte stranie asupra prezentului (cine îl cunoaște pe Cosmin Perța știe foarte bine că puterea sa de hipnotizare a publicului te trimite direct într-o transă bizară asemănătoare cu efectele filmelor lui Lynch, acum gândiți-vă că acela a fost primul meu contact direct, tangibil, cu poezia contemporană). Dorind să înțeleg în ce consta acea stranietate și acea senzație organică pe care am resimțit-o pentru prima dată în cadrul lecturilor FILIT, și totodată să văd dacă pot reproduce din nou acea senzație netrăită de mine până atunci, am început să-mi dezvolt o conștiință de consumator de poezie, iar la un an după acea experiență, deja cu niște lecturi acumulate și o minimă înțelegere a comunității din jurul poeziei române contemporane, aveam să scriu și primul meu text.

De atunci s-au produs o serie de întâlniri-eveniment cu diferite cărți, diferiți autori, diferite persoane, personalități și personaje, care mi-au ghidat primii pași în interiorul comunității, cu tot ce presupune aceasta (cluburi de lectură, festivaluri, publicații literare și culturale, performance-uri, și nu în ultimul rând, micile adunări informale între diverși artiști, întâlniri care se lasă cu nopți albe și amintiri ce rămân veșnic pe retina unui tânăr aflat la început de drum). Prima întâlnire de acest gen, și una din cele mai puternice a fost cea cu poetul Claudiu Komartin, care avea să fie pentru mine liantul între propria mea curiozitate și deschidere și tot ceea ce implică dedesubturile unei comunități artistice, cele mai importante aspecte nefiind nimeni altele decât cărțile/lecturile și oamenii pe care am avut ocazia să-i întâlnesc cu ajutorul lui, o șansă și un privilegiu pe care nu toată lumea o primește, și pentru care mă declar veșnic recunoscător.

(…) Acest contact a clarificat niște căutări pe care le-am avut de-a lungul liceului, și a culminat prin această întâlnire-eveniment, cu ceea cred eu că mi-a schimbat pe vecie raportarea la viață și la ceea ce este viu în general, prin a trata ideea de diferență drept o formă de pozitivitate care este autonomă și suficientă sieși, având capacitatea de a crea relații de toleranță și productivitate în tot ceea ce privește interacțiunile dintre entitățile planetei, mai precis interacțiunile dintre oameni și alți oameni, dintre oameni și non-umani, sau chiar interacțiunile dintre non-umani și non-umani.

Cât a durat procesul de scriere în cazul volumului tău de debut, ”Colectiva”. De ce ai ales titlul acesta?

Colectiva apare pentru prima dată ca un concept de carte undeva la sfârșitul clasei a 11-a după o revelație intelectuală, și aș putea spune chiar, ontologică, pe care am avut-o după primul contact cu filosofia lui Deleuze, mai precis după lectura tezei sale de doctorat, Diferență și repetiție.

Acest contact a clarificat niște căutări pe care le-am avut de-a lungul liceului, și a culminat prin această întâlnire-eveniment, cu ceea cred eu că mi-a schimbat pe vecie raportarea la viață și la ceea ce este viu în general, prin a trata ideea de diferență drept o formă de pozitivitate care este autonomă și suficientă sieși, având capacitatea de a crea relații de toleranță și productivitate în tot ceea ce privește interacțiunile dintre entitățile planetei, mai precis interacțiunile dintre oameni și alți oameni, dintre oameni și non-umani, sau chiar interacțiunile dintre non-umani și non-umani.

La vremea aceea am discutat nopți întregi cu prietenii mei, și în special cu Lucian Brad, Andrei Doboș și Vlad Moldovan, despre producerea și mizele acestei cărți, ca mai apoi undeva spre sfârșitul toamnei primului an de facultate să încep și draftul ei. Am terminat cartea la sfârșitul următorului an, într-o noapte de decembrie, după o pauză de aproape 6 luni între tranziția de la prima parte a cărții la cea de a doua. Am ales titlul acesta, cu un interes la intersecția dintre gândirea lui Deleuze și gândirea lui Latour, pentru a sugera poziția cărții drept un artefact care se sustrage pretenției de individualitate ca gest politic dăunător. Sunt un om de colectiv, și un om al colectivelor, de la grupul meu apropiat de prieteni care a ajuns de la sine să poarte denumirea metaforică de colectivă, până la conceptul de colectivă drept un spațiu ontologic rezervat comuniunii între specii și între specii și obiecte, spațiu în care identitatea și manifestările egotice sunt fie depășite sau anulate, fie chestionate și puse între paranteze.

Cum ai ajuns să publici la OMG? 

OMG există ca hub cultural dinaintea editurii și dinainte să poarte această denumire în sine. Se datorează în primul rând lui Alex Ciorogar, critic-teoretician literar și manager cultural clujean, care a intuit că se naște o nouă sensibilitate sau mai degrabă un ansamblu de noi sensibilități în rândul poeziei foarte tinere de la noi, și a curatoriat și moderat o serie de evenimente poetice de tip lectură & discuții, pentru a-i aduce pe acești tineri unul lângă altul (vorbesc despre perioada în care eu eram în liceu, acum 5-6 ani).

Unii se cunoșteau deja între ei, alții s-au împrietenit prin intermediul rețelei create de Alex, ca atunci când eram în clasa a-11 a Alex să ne anunțe că împreună cu grupul său de prieteni din cluj (printre care Andrei Pintea, Flo Popa, Alex Văsieș sau Alex Goldiș) pun bazele unui proiect editorial, care să funcționeze atât ca o platformă de continuitate pentru o serie de poeți deja consacrați, dar cel mai important, să funcționeze ca o platformă de lansare pentru noile voci extrem de tinere ale poeziei contemporane românești. Mă număr printre norocoșii căruia Alex i-au propus o colaborare editorială încă dinainte ca proiectul să se nască în formula sa oficială.

Cine te-a încurajat cel mai mult să scrii sau să continui să scrii?

Claudiu Komartin a fost primul pivot care mi-a oferit o anumită confidență și încredere în mine, și care fără a mă menaja atunci când era loc de critici constructive, a fost un bun pedagog și un confident asertiv vis a vis de poezia mea, oferindu-mi de destul de devreme votul său de încredere, nu doar în legătură cu poezia mea, ci și cu interesele mele de cititor și comentator de poezie.

Un alt personaj care a fost mereu în proximitatea mea și care mă umple de căldura și vivacitatea sa este Radu Andriescu, de a cărei prietenie mă leagă foarte multe amintiri, seri, discuții, dezbateri, care mi-au oferit un confort al apartenenței și al adecvării în legătură cu existența mea în și pentru poezie și inerent în lumea ce gravitează în jurul ei.

Poate că cei mai importanți, prin gradul lor de proximitate, sunt chiar cei care alcătuiesc mica noastră colectivă, prietenii mei poeți, artiști și teoreticieni-critici literari ceva mai apropiați de vârsta mea (Luca, Lucian, Bogdan, Bianca,Gabi, Darius, Cătă, Tasi, Georgiana,Elena, Teona & Teona, Mircea, Niți, Adelina, Mihai, Irina, Emi, Ami, Paul, Diana, Julie, Tudor, ca să-i numesc în fugă doar pe câțiva)  oameni care m-au susținut neîncetat și pe care-i susțin neîncetat, și fără de care n-aș fi fost un tânăr artist atât de bucuros că a avut șansa să pătrundă și să se stabilească în acest univers al poeziei.

Poate momentele cele mai dificile, în care eram descumpănit și pierdut, le-am depășit cu ajutorul unor discuții cu Alex Văsieș, Flo Popa sau Andrei Doboș, care au fost întotdeauna ca niște frați mai mari și mai așezați care dețineau puteri secrete ce-mi restaurau blândețea și serenitatea.
Celor trei de mai sus le voi fi recunoscător și pentru curiozitatea infinită pe care mi-au insuflat-o pentru căutari de orice fel, de la muzici, cărți până la filme și alte ciuidățenii mai mult sau mai puțin experimentale.

Poftă intensă de scris și nu doar de scris ci și de gândit sau problematizat mi-au oferit întotdeauna efuziunile din discuțiile avute cu Vlad Moldovan, Cosmina Moroșan, Andrei Dosa, Silvia Grădinaru, sau Răzvan Țupa.

Găsesc cu adevărat contagioasă pofta de viață și pofta de gândire a Simonei Popescu, pe care o consider ca pe-o soră mai mare, și de a cărei prezență sunt fascinat și contaminat de o vreme, aș putea chiar spune că Simona nu-ți oferă doar poftă de a scrie și încurajări în legătură cu parcursul tău artistic, ci mai întâi de toate îți oferă o acută poftă de a trăi.

Cum ai comenta afirmația: „universul poeziei ne eliberează de îngrădirile pe care societatea le impune”. 

Pentru mine această afirmație se găsește ca fiind mai mult decât adevărată, însă cu siguranță nu e cazul tuturor. Cred că ține foarte mult de modul în care te raportezi la autoritate, fie prin subversiune, fie prin obediență, fie prin chestionare, fie prin acceptare necritică. Cert e că, pentru cei care vor să evadeze din îngrădirile canoanelor și normelor sociale, poezia rămâne un spațiu de manifestare care e mereu pregătit în expectativă pentru a putea fi umplut sau golit, construit sau dezmembrat, pentru că o poezie care vrea să scape de limitele impuse de o societate poate să devină orice, să îmbrace orice formă : o poezie poate fi absența Poeziei, adică o non-poezie, poate fi un bloc de text, poate fi o muzică, poate fi o înlănțuire de imagini, poate fi o piesă de teatru jucată în aer liber de către niște prieteni, poate fi un freestyle oratoric care se construiește pe sine la infinit, fără să se împlinească vreodată (în siajul lui David Antin), poate fi un gest pragmatic, politic, ontologic, epistemic, fenomenologic, sau toate acestea în același timp și nicicând. 

Pentru mine poezia nu poate fi altcumva decât implicată, adică imanentă mediului din care se generează și mediului căruia i se adresează. Nu cred într-un esențialism al poeziei, care să o purifice pe aceasta de implicațiile politice sau sociale care au dus la producerea ei. Mi-e foarte greu să ascult pe cineva care-mi vorbește despre o funcție a poeziei care excede istoria, un fel de spirit transendent al poeziei. Chiar și o poezie care nu-și dorește să fie angajată politic sau militantă, vorbește prin construcția ei, prin imaginarul său sau prin procedurile sale formale despre condiționările istorico-politice în care ea a fost produsă.

Consideri că poezia trebuie să ia atitudine față de anumite probleme care există în societate, să se implice în viața cetății, sau să se detașeze complet de ea? 

Pentru mine poezia nu poate fi altcumva decât implicată, adică imanentă mediului din care se generează și mediului căruia i se adresează. Nu cred într-un esențialism al poeziei, care să o purifice pe aceasta de implicațiile politice sau sociale care au dus la producerea ei. Mi-e foarte greu să ascult pe cineva care-mi vorbește despre o funcție a poeziei care excede istoria, un fel de spirit transendent al poeziei. Chiar și o poezie care nu-și dorește să fie angajată politic sau militantă, vorbește prin construcția ei, prin imaginarul său sau prin procedurile sale formale despre condiționările istorico-politice în care ea a fost produsă. Orice formă de anti-militantism sau puritanism rămâne pentru mână tot o formă de militantism întors pe dos, cu susu-n jos, și care îmi apare ca potențial periculos prin lipsa acută de conștientizare a propriei proziții într-un ansamblu istoric). Pentru rămâne un paralogism paradoxal să descrii ceva ca fiind în afara politicului, situându-se undeva deasupra, fără să înțelegi că tocmai poziția care anunță, descrie și privilegiază această transcendență e o poziție politică în sine.

Gânditori preferați? Simți că au influențat poezia ta? Pe ce segmente? 

Deja am menționat câțiva mai sus, dar înainte de a enumera voi spune că întotdeauna va exista un spațiu deschis de comunicare și aglutinare între teoria pe care o citesc, interesele de cercetare pe care le desfășor (ca formare academică vin din sfera filosofiei) și artefactele artistice pe care le produc. Pentru mine nu există un dualism între artă și cunoaștere științifică, sau între artă și filosofie, deși au funcții și metodologii diferite, le poți folosi ca sfere de aplicabilitate unele orientate către celalalte, iar această lecție importantă am învățat-o de la personaje importante pentru existența și devenirea mea, precum Foucault, Deleuze, Michel Serres, sau Bruno Latour (care s-a stins de curând după o luptă grea cu boala).

Cred că poezia mea se situează la granița dintre o ontologie modală, adică un studiu al modalităților de existență, și o pragmatică, ca o teorie a acțiunii politice.  Funcționează ca un compozit de tradiții și direcții de gândire care în aparență nu au multe în comun, dar care de fapt dialoghează,uneori indirect, alteori câte se poate de direct pe partiturile și glasurile istoriei : de la neoplatoniștii lui Plotin, stoicii, gnosticii, părinții Bisericii (Origen, Pseudo-Dionisie, Maxim, capadocienii) până la Spinoza, Leibniz, la Benjamin, Whitehead, Simone Weil, Derrida, Nancy, Lytorad, Badiou, Althusser Rancière, Balibar,  Guattari, Negri, Hardt, Bifo Berardi, Guy Debord, Donna Harraway, Marta Segarra sau Rosi Braidotti.

Dacă ar trebui să îi adresezi o întrebare unui personaj dintr-o carte, care ar fi acesta și care ar fi întrebarea?

L-aș întreba pe Horselover Fat (alter ego-ul lui Philip K. Dick din VALIS) dacă se ascunde sau nu o mare amăgire în spatele ideii  că de-a lungul vieții omul poate deveni din sclav al propriilor obsesii și psihoze un veritabil stăpân al acestora.

Ce crezi că s-a schimbat în ultimii ani în poezia românească, la nivel de conținut și la nivel stilistic?

Cred că s-au schimbat destule dacă ne gândim că diferiți teoreticieni sau critci literari au început deja de câțiva ani să caute alte resorturi conceptuale pentru poezia scrisă după 2010. În primul rând, ține foarte mult și de climatul socio-politic și istoric în care se coagulează direcții și grupuri poetice, mă gândesc la faptul că poezia română scrisă în prima decadă a secolului 21 apare într-un moment critic pentru societatea românească, un moment în care de abia se concretizau perspectivele tranziției de la comunsim spre liberalizarea economico-socială a capitalismului, iar mersul lucrurilor era în orice caz confuz. Mai ales că arta era foarte marginalizată atunci (și acum cred că e marginalizată din punct de vedere al reprezentării sale economice, dar cred că are mai multe canale de transmisie și propagare decât atunci, pe scurt, mai multă vizibilitate), iar poeții erau un fel de outcasts, de liminali ai sistemului.

Țin minte că un poet îmi spunea că erau vremuri când n-avea bani de un bilet de metrou și trebuia să sară peste turnicheți, o realitate a anilor 2000 pe care eu și prietenii mei o înțelegem cu adevărat de abia acum, privind retrospectiv la acele momente când noi eram de abia la grădiniță sau în școala primară. Aveam 9 ani în 2010 când au dat la televizor discursul lui Băsescu despre tăierea salariilor și mi-au rămas pe retină chipurile speriate și confuze ale părinților mei, chiar dacă eu nu înțelegeam într-un mod real ce se petrece, acum toate momentele acelea îmi vorbesc altfel. De altfel acesta e și motivul pentru care cred că direcțiile poetice ale anilor 2000 poartă amprenta unei anumite visceralități, a unor reacții organice la sărăcie sau a unor angoase existențiale. Deja în primii ani de adolescență societatea începea să fie înghițită de capitalism, magazinele de cartier erau înlocuite cu marile francize de hyper-marketuri, începeau deja procesele de gentrificare în marile orașe ca un rezultat al boom-ului economic din IT și industria-tech, piața imobiliară începea să-și facă intrare în sfera politică, în orice caz, un peisaj cu totul diferit față de cel din copilărie. Faptul că tranziția dintre pubertate și adolescență, ca moment în care o persoană începe să-și dezvolte mai acut conștiința de sine și raportările cu exteriorul alături de puterea de problematizare, era deja o tranziție care era înscrisă într-o realitate consumeristă, cred că și-a spus foarte tare cuvântul asupra poeziei mele și asupra poeziei multor apropiați.

De la un ethos puternic anti-capitalist existent în subtextul poemelor, la explorarea relațiilor dintre inteligența umană și inteligența artificială, problematizarea prin artă a unor ontologii deschise, care să caute să chestioneze raporturile de toxicitate care amenință siguranța planetară la scară macro, siguranța afectivă și sănătatea mentală la scară micro, tendința de exotizare a unor locuri și spații fie dintr-un trecut existent dar innacesibil, fie dintr-o mitologie sau istorie alternativă plăsmuită, trecerea de la scriitura înscrisă auctorialității la scriitura curatorială, la scriitura colectivă, un interes acut pentru translația poeziei în alte medii și inserarea ei în alte medii de producție, poezie pe muzică, poezie în muzică, poezie piesă de teatru, poezie freestyle la o plimbare pe jos cu prietenii. (nu spun că lucrurile astea nu s-au făcut și înainte, ci spun că sunt într-o anumită măsură sunt mai specifice poeziei românești foarte recente, plus că nu prea cred în invenții și în origini cel puțin în artă, ci mai curând în descoperiri, reconstrucții și relecturi). Și cum într-un anume sens suntem și arheologi care nu-și doresc să impună bariere valorice între ceea ce a fost și ceea ce este, s-a renăscut un nou interes pentru formă în poezia română extrem contemporană, atât pentru forma fixă cât și pentru forma ca procedură, ca tehnologie a (non)/discursului. De altfel noi, cei foarte tineri, suntem norocoși că avem în istoria recentă a poeziei românești pe figuri ca Leonid Dimov, Șerban Foarță, sau Nino Stratan.

Dacă ar fi să enumeri câteva semne bune pe piața de carte românească, la ce te-ai gândi?

În primul rând cred că în sine actul lecturii devine un gest mai răspândit printre tineri, și din cauza sau datorită, depinzând cât de critici suntem la adresa popularizării lecturii prin mijloace capitaliste, unei mai bune reprezentări a pieței de carte și a actorilor editoriali în sfera social-media. Totodată pentru mine apare ca un aspect fundamental nevoia existenței inițiativelor mici și cochete, care nu se lasă înghițite de răspândirea infinită a capitalismului de franciză. Petnru mine apare mai mult decât îmbucurător faptul că există inițiative de librării independente precum La Două Bufnițe, sau edituri de nișă, precum Fractalia.

Ai participat la Nocturnele de poezie, organizate de ARCEN la Magheru One, cum ți s-a părut experiența aceasta? Cum ai interacționat cu publicul? Ce feedback ai primit legat de Colectiva? 

A fost o experiență nemaipomenită și o oportunitate reală de a proba o lectură din Colectiva în fața unui public larg, fiind primul eveniment cu circuit deschis în care am citit din carte. Țin să le mulțumesc lui Edmond, Adelinei, Marthei și întregii echipe ARCEN pentru invitație și pentru tot efortul pe care-l depun an de an pentru realizarea Nocturnelor. Feedback-ul a fost, cred eu, unul călduros și primitor, mai ales că-mi dorisem să induc publicului o stare de vrajă în timpul lecturii, astfel încât să ne conectăm mințile unii celorlalți spre un afect colectiv. Sper să-mi fi și reușit.

Ești pe lista scriitorilor invitați la FILIT. Care a fost primul gând la aflarea veștii și ce așteptări mergi la festival?

Nu mă așteptam absolut deloc, și e cu atât mai fascinant având în vedere că FILIT e primul mare eveniment cultural unde am luat contact cu poezia contemporană, iar acum, după toți anii de liceu în care am mers acolo în calitate de consumator de poezie, să mă reîntorc în calitate de invitat e ceva ce încă nu pot crede pe cuvânt, și probabil nu voi crede în totalitate nici când mă voi afla în CASA FILIT la lecturi, printre atâția oameni frumoși.  Merg cu o serie de așteptări foarte ridicate pentru că așa cum spunea Florin Lăzărescu, FILIT it’s a vibe, iar pentru mine întotdeauna atmosfera și cantitatea de energie, dinamismul și concentrarea de forță umană într-un timp atât de scurt au fost acele aspecte care m-au câștigat în totalitate an de an și m-au făcut să trăiesc experiențe puternice intelectual, extatice, distractive, buclucașe, fiecare avându-și propriul rol în cinetica festivalului.

Din invitații străini, este vreunul cu care ai dori să stai la câteva povești sau pentru care ai avea câteva întrebări? Care este motivul?

E mult spus că aș vrea să stau la povești (aici se activează rușinea care în unele momente blochează începerea unei interacțiuni din partea mea), dar cu siguranță voi fi bucuros să-l audiez pe Boualem Sansal. Dacă ar fi să-l întreb ceva probabil l-aș întreba dacă e fan Sebald. De asemenea Yaniv Iczkovits e un scriitor care vine dintr-un background academic de filosofie, și cu siguranță ar fi de interes pentru mine să-i aflu mai în detaliu interesele și pozițiile filosofice.

Ai descoperit anul acesta poeți contemporani străini, încă netraduși în România, pe care i-ai recomanda? Sau pe care ai vrea să îi vezi pe rafturile din librării?

Nu mă voi reduce doar la descoperiri de anul acesta, ci la descoperiri din ultimii 2-3 ani la care am revenit și anul acesta, cu lecturi sau relecturi: Forrest Gander, care a luat Pulitzer în 2019 cu Be With, o carte fenomenală din care am tradus câteva poeme și pe care mă gândesc să o traduc integral; Jemma Borg, o poetă britanică căreia i-am tradus câteva poeme, Jure Detela, un poet sloven care a murit în 92 la doar 40 de ani, căruia i-a fost tradus un grupaj pentru Poesis International, dar care ar merita tradus integral după părerea mea; Peter Gizzi, o altă revelație foarte recentă de a mea în poezie, alături de bunul său prieten și elev ceva mai tânăr, Ocean Vuong; Jen Hadfield, o poetă și artistă vizuală britanică care ar merita tradusă cu desăvârșire; Dacă e să mă refer și la secolul 20 voi aminti doar două nume monumentale (din punctul meu de vedere), care ar îmbogăți înțelegerea poeților asupra ce e și ce poate fi poezia : A.R. Ammons și Francis Ponge.

Ce urmează după volumul de debut? Lucrezi la altceva? Ne-ai putea trimite un poem nou pentru cititorii blogului Cărturești? 

După Colectiva urmează probabil ale rețele de colective care să continue într-un fel sau altul din locul în care am rămas. Momentan aștept ceva vreme până voi lua în considerare începerea altui proiect, momentele de pauze și de regenerare sunt în general momente în care ideile se nasc și nu-ți dau pace, cel puțin pentru mine acesta e cazul: al ideilor și conceptelor care se nasc în interstiții. Vă trimit un poem pe care l-am scris la sfârșitul verii, în cadrul atelierelor de poezie de la Ipotești în compania Simonei Popescu și a lui Ștefan Manasia, mulțumesc tare mult pentru discuție și ne vedem la FILIT:

Sunt un punct în fața Vulcanului.
Merapi. Loc pentru încercare și pentru curățire.
Casele nu vor putea fi vreodata mai înalte decît copacii,
Pentru că respectul dintre antropocen și biotop se încrucișează-n Bali,
Palatul javanez se poziționează la jumătatea distanței dintre Marea Sudului și Vulcan,
printr-un morman de lavă mă las purtat de poteci interminabile, împărății ale lianelor.
Merapi. Loc pentru oprire și regăsire. Am ajuns acolo cu avionul, dar simt că trebuia
să ajung la pas. Nu merit un asemenea talaz, fără a fi părtaș la coregrafia sacră.
L-am căutat pe Semar, gardianul insulei, mai întâi prin autoscopare. A-ți ieși din corp
înseamnă a media regresia dintre mișcare cu mișcare, stază cu stază, apoi stază cu mișcare.
A deveni o stâncă serenă într-o ploaie de meteoriți e aproape imposibil pentru un occidental
ghidat doar de exotizare.
Semar nu doarme, dar Semar nu caută s-apară. Cum să mai scoți un cuvânt printre calabai,
când corespunzătoarea glandei e un evantai pierdut în mare. Regina Sudului e-o călătoare
peste teatrele saline. Valuri maritime pentru corpuri meschine.
Transformat în marmură, apoi într-un cadran. Am chip de ceasornicar, dar nu sunt gardianul Bissu.
Pierdut printre Buginis, m-am resemnat, am încetat să caut preotul. 
Văd semne dharmice, cum acoperă rând pe rând fazele lunii.
Sunt un punct în fața Vulcanului. Rodul ritualelor neîncăpătoare pe pământ.

Merapi

Interviu de Karmen Florea.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.