Poezia este unul dintre cei mai vechi și buni conductori de umanitate

Robert Șerban a publicat recent un nou volum de poezie, Tehnici de camuflaj, Editura Tracus Arte. Octavian Soviany scrie pe coperta a patra a cărții: „Refuzându-şi efuziunile patetice, mizând pe o simplitate aproape ascetică, pendulând uneori între tandreţe şi ironie, Robert Şerban scrie mici „tablete de înţelepciune”, în care lirismul e bine disimulat în spatele notaţiei în aparenţă prozaice. Poemul porneşte de la micile experienţe de viaţă, de la anecdota domestică şi devine pe nesimţite fabulă existenţială, căpătând surprinzătoare virtuţi sapienţiale. Poetul e original pentru că nu caută originalitatea cu orice preţ, nu e nici mizerabilist, nici deprimist, e… Robert Şerban.” Să descoperim împreună care sunt tehnicile de camuflaj ale autorului:

Fotografie din arhiva autorului

Care e tehnica ta preferată de camuflaj în viața literară și extraliterară?

 Sunt un om de lume căruia îi place singurătatea. Când eram copil, mi-aș fi dorit un frate sau o soră, cu care să mă joc și de care să am grijă, dar n-a fost să fie. A trebuit să mă joc și de unul singur, nu doar cu colegii de generație din fața blocului ori de pe ulițe, de la țară. Am trăit la țară, în Mehedinți, până pe la 4-5 ani, când ne-am mutat la Turnu Severin. Acolo, la Drincea, satul natal al tatălui meu, am stat într-o singură cameră, alături de bunicii și de părinții mei. Mai mult cu mama, tata fiind plecat la București în acea perioadă. Locul meu de joacă, în anotimpurile reci și în zilele ploioase, era sub masa pe care trona radioul. Eram camuflat de fața de masa, despre care credeam că mă ascunde suficient cât să nu mă vadă nimeni. Îmi imaginam că acolo e castelul meu care, cu toate că nu avea niciun metru pătrat, era uriaș. Ei bine, dacă eu nu vedeam pe nimeni – de fapt, le cam vedeam picioarele –, credeam că nu sunt observat și că fața aia de masă e ca o ușă. Cei ai casei erau liniștiți în ceea ce mă privește, fiindcă mă aveau sub ochi, știau unde sunt și ce fac. Iar eu mă jucam nestingherit, vorbeam cu jucăriile, le dădeam sau executam porunci, le pacificam sau le declaram război, visam…, totul sub paravanul de pânză, totul cam la vedere. Am făcut paranteza ca să te întreb, fiindcă și tu scrii și publici poezie: cum se poate camufla un poet, unul care face un exercițiu de sinceritate excesiv, care scrie despre lucruri foarte intime, care își recunoaște slăbiciunile, lipsurile, care sondează în el fără anestezie, fără milă, fără concesii? Eu cred  că poezia face din cel care o scrie și o publică o ființă transparentă. Poate că asta e, în fond, cea mai rafinată tehnică de camuflaj: transparența.

 Cum crezi că ar fi arătat viața ta în lipsa condiționărilor de tot felul?

 Viața mea a rimat, în bună măsură, cu temperamentul meu. Am făcut presă pentru că e o zonă în care trebuie să ai permanent energie, să ai continuu piciorul pe accelerație, să te miști repede, să fii curios, să ai atenție distributivă, să fii corect, lucid și conștient de puterea pe care o au cuvintele. Jurnalistica e o meserie devoratoare pentru cineva care scrie literatură sau care vrea să facă asta, mai ales când o practici zilnic. Am trăit ani buni într-o schizofrenie generată de faptul că ziua, timp de 12-14 ceasuri, eram foarte ancorat la realitate (politică, economică, socială, culturală etc.), iar noaptea, când scriam literatură, încercam să-mi rup ancorele astea și să mă topesc în amintiri, în imaginație, să fac joncțiunea cu lumile și personajele din care se naște poezia. Era greu, aproape imposibil. De asta, cele mai frumoase perioade pentru scrisul meu au fost lunile în care am fost în rezidențe literare. N-am avut multe, două luni în Austria, o lună în Elveția, alte două tot în Elveția și încă vreo lună la Viena. Dar în aceste rezidențe am scris majoritatea poemelor din Cinema la mine-acasă, Moartea parafină și Puțin sub linie. Plus grupajul din volumul O căruță încărcată cu nimic, unde suntem trei, Peter Sragher, Ioan Es. Pop și subsemnatul. Gândul și, poate, spaima că dacă nu scriu cât sunt acolo, nu voi mai avea răgaz și stare să o fac la întoarcerea în Timișoara, m-au făcut să pot coborî adânc în mine, să răscolesc, să caut și să scriu apoi ceea ce am văzut, auzit, trăit. Timpul din acele alveole ale vieții mele a curs altfel (mai calm, mai dens, mai prietenos, mai prin interiorul meu, nu pe lângă mine), iar faptul că nu trebuia să fac nimic – nici măcar să scriu, asta a fost doar decizia mea – m-a ajutat să trăiesc într-o stare de confort mental și sentimental ce m-a stimulat poetic și intelectual. De fiecare dată după ce m-am întors dintr-o astfel de rezidență mi-am propus să-mi schimb modul de viață, să o las mai moale, să fiu mai aproape de literatură și de ficțiune, decât de jurnalistică și realitate. Nu prea mi-a ieșit. Fiindcă acolo eram singur-singurel, iar singurătatea îți dă voie să faci ce vrei. Mai ales planuri.

Dacă n-ar fi fost atât de multe condiționări probabil că aș fi citit mult mai mult și aș fi scris, poate, mai bine. Nici când am lucrat ca redactor la Brumar n-a fost ușor, fiindcă redacția unei edituri nu e foarte diferită de cea a unui ziar. Doar că acolo e un alt tip de presiune, alt fel de oameni. Viteza de reacție trebuie să fie mare, disponibilitatea, la fel… Ei bine, peste toate acestea au venit o mulțime de treburi colaterale, de la lansări de carte, unde, de regulă, am moderat sau am prezentat, la vernisaje de artă vizuală, emisiunile de televiziune pe care le-am făcut, săptămână de săptămână, fel de fel de întâlniri, mese rotunde, discuții. Apoi, au venit și două minuni, Crina și Tudor, cele mai bune lucrări ale mele, care au meritat și merită toate sacrificiile.

Cum mi-ar fi fost viața în absența condiționărilor de tot felul? Păi n-ar fi fost a mea!

Ce se întâmplă când dai și ceri în același timp? Dar când alții dau și cer de la tine în același timp?

Un om e ca un vas comunicant, în care intră și iese viață. La unii, ieșirea se mai obturează. Sau dacă nu, o folosesc ca autopropulsie. Și uite așa se nasc Titanicii… Eu am avut parte de bine și am fost crescut și învățat să fac cât de mult bine pot. Așa că dacă pot să ajut pe cineva, o fac chiar dacă asta înseamnă timp și energie consumate… Rostul nostru e să facem bine pe lumea asta, restul sunt povești. Există, însă și un revers. Datorită faptului că nu pot spune nu atunci când sunt rugat să fac ceva, am ajuns să fiu copleștit de o mulțime de treburi. Și în loc să fac bine, cum trebuie și cum vreau, iese rău. Adică în loc să spun unui amic nu, nu pot să vorbesc la lansarea cărții tale fiindcă nu am timp să o citesc, am spus da. Și fie a fost nevoie să fac un efort mare (stat până spre dimineață, năuc de somn) ca să duc cartea până la capăt, fie – s-a întâmplat și asta – n-am reușit să o termin. Și la lansare am improvizat, am făcut paranteze, joncțiuni, loopinguri… Or, nu-i OK. Așa că, odată cu vârsta, am constatat că refuzul – mai ales când nu-i o chestie de viață și de moarte, totuși! – e echivalentul binelui.

Cât de posesiv ești cu notițele tale poetice? Dacă ai pierde un manuscris, ce reacție ai avea?

Poezie scriu doar de mână. Și doar poezie mai scriu de mână. Problema pe care o am este că am un scris nervos, rapid și, în consecință, foarte urât. Scriu atât de urât, încât nu de puține ori am probleme în descifrarea cuvintelor. Mă uit ca mâța-n calendar la ceea ce am scris cu o săptămână în urmă și nu deslușesc.

Așa că să transcriu a doua sau treia zi în computer ceea ce scriu de mână, fiindcă și dacă nu înțeleg, îmi amintesc ce am scris. Andra, sunt tot mai relaxat în ceea ce privește proprietatea. Neantul își ia partea lui tot timpul. Uneori, mai ciuglește și din ceea ce scriem. Dar când te gândești că nu ești decât o boabă de nisip în tot universul ăsta, zău că nu ți se mai rupe inima după o poezie pierdută sau după un text căruia i-ai dat Delete în loc de Save. Îți pare rău, te întristezi, poate chiar te înfurii, dar cum tu ești cel vinovat, îți găsești circumstanțe, te grațiezi. Apoi, neantul are și el nevoie de povești ca să ne înghită mai cu blândețe.

„nu mă cred Dumnezeu nici măcar în joacă/ însă dacă-aș deschide degetele/ aș deschide cerul”

 Ai desprins versurile astea dintr-un poem în care povesteam despre o muscă aflată într-un pahar, peste a cărui gură am pus palma. I-am dat sau nu i-am dat drumul? I-am lăsat viața sau nu? De câte ori am preferat să stăm în banca noastră, să nu ne băgăm, să nu sărim, să nu dăm o mână de ajutor, să tăcem, să ne facem că plouă? De câte ori nu facem bine, deși nu ne-ar fi greu? De foarte multe ori! Păi dacă noi deschidem cerul ori de câte ori deschidem ochii, și asta grație lui Dumnezeu, de ce să nu o facem și pentru alții care singuri nu pot? Răspunsul e al fiecăruia, dar musca aia sunt eu.

Ți-a rezolvat poezia vreo problemă? Ți-a creat altele?

Poezia nu e ca antinevralgicul: îl iei și într-un ceas îți trece durerea de cap. Ea lucrează altfel, mai pe îndelete. Cred în rolul terapeutic al poeziei. Am testat-o pe mine de foarte multe ori. Și continui să o fac. Poezia bună (pe care o găsesc nu doar în cărți, ci și în filme, în desene animate, în fotografii, tablouri, în gesturi, în nori) mai are un efect asupra mea: mă sensibilizează extrem de tare. Mă înmoaie. Îmi reglează inima, încât mi-o simt mai bine. Și chiar mai bună.

Mi-o fi creat și probleme poezia, nu le țin minte, dar datorită ei mi-am făcut mulți prieteni. E un paradox, nu-i așa?, că prin intermediul acestei arte de transcriere a singurătății m-am apropiat de oameni. Probabil că atunci când poveștile tale întâlnesc cititori care se recunosc în ele sau rezonează cu ele sau, dimpotrivă, sunt enervați de ceea ce scrii acolo, se produce un soi de magnetism. Poezia este unul dintre cei mai vechi și buni conductori de umanitate, însă unul care se tot subțiază, fiindcă suntem tot mai puțini care citim și scriem poezie. Există surse de poezie și în alte locuri, nu doar în cărți, important e să le detectăm, fiindcă fără poezie nu suntem oameni.

Cum vezi viitorul librăriilor?

Librăriile vor fi ceea ce sunt azi și încă mai mult decât atât. Spațiile dedicate cărților se vor tot micșora și le vor lua locul zone cu jucărioare electronice, produse exotice și chic, vor apărea zone curate, fără semnal la telefon și protejate fonic, unde te poți ascunde și medita ori citi, vor apărea și alveole unde poți discuta aprins cu prietenii, bucătărioare unde (le) poți prepara mâncare după rețete celebre sau rare, unde (le) poți pune muzica ascultată de nu-știu-ce scriitor ori actor, cinemateci, locuri de joacă pentru adulți. E limpede că dacă vor ca pe viitor să mai vândă și carte, librăriile vor fi nevoite să-și diversifice marfa. Ce vom putea cumpăra din ele – în afară de ceea ce e deja acum? Lăsați-vă imaginația liberă și ea vă va da toate răspunsurile.

_

Robert Şerban (n. 1970) este scriitor, jurnalist și editor. Absolvent al Facultăţii de Arte şi Design şi al Facultăţii de Construcţii, ambele din Timișoara, oraș în care trăiește. Este președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Realizator și moderator al emisiunii culturale Piper pe limbă, difuzată de TVR Timișoara și TVR 3, și redactor al revistei Orizont.

A publicat 20 cărți de beletristică, majoritatea de poezie, pentru care a primit mai multe premii literare. Cea mai recentă carte de poezie a sa este Tehnici de camuflaj (ed. Tracus Arte, 2018).

A fost invitat la festivaluri internaționale de literatură și a susținut lecturi publice din creația sa în Serbia, Germania, Elveția, Austria, Ungaria, Israel, Polonia, Ucraina, Cehia, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Belgia, Danemarca. Poeziile i-au apărut în antologii, publicații ori volume proprii în limbile germană, sârbă, maghiară, poloneză, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, macedoneană, daneză, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucrainiană, idiș etc.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.