Preferatele redacției: un top subiectiv al cărților care ne-au ținut companie în 2020
Aruncăm o ultimă privire lui 2020, ca să alegem cărțile care ne-au fermecat, zguduit sau alinat în cel mai ciudat an pe care l-am trăit în biroul de comunicare Cărturești.
Alina Aviana:
Deși am început 2020 cu elan pentru citit, cu liste și planuri, tot cu elan m-am trezit izbindu-mă iar și iar de lectura aceleiași pagini din martie până în mai. Au fost două luni în care cheful de lectură n-a mai venit, nici puterea de concentrare, nici obiceiurile zilnice tihnite, nici graba care mă îndemna să mai strecor niște pagini pe unde se poate.
Așa că însemnările mele de lectură încep descurajator de târziu, prin luna mai, odată cu redeschiderea librăriilor și pescuirea de pe raft a volumului Neliniște de Linn Ullmann.
Neliniște este o adevărată bijuterie, un volum autobiografic care se joacă adesea cu artificiile literaturii în încercarea de a reconstitui perspectiva „fetiței”. Relatările autoarei sunt de o frumusețe copleșitoare, un amestec de tristețe și duioșie, de regret și bucurie din care se încheagă relația cu tatăl, celebrul regizor suedez Ingmar Bergman. Serile de film, vacanțele petrecute împreună cu el în casa de la malul mării, începuturile adolescenței, anii de glorie din cariera mamei, Liv Ullmann, singurătatea și frustrările – toate sunt readuse la viață prin forța uluitoare a povestirii sale.
Absolut impresionante mi s-au părut fragmentele care surprind anii de sfârșit ai lui Bergman, semnalele care anticipează declinul și, în cele din urmă, moartea – văzute prin ochii fiicei și scriitoarei care adună amintirile tatălui în înregistrări audio pentru o viitoare carte.
Dacă ar fi să-i găsesc un companion de raft, aș așeza-o probabil lângă O Odisee de Daniel Mendelsohn, o altă carte splendidă. Dintr-un alt an, dintr-o altă viață.
Fericirea e atunci când lucrurile sunt în starea de planificare, unde totul e posibil și nimic nu e definitiv.
A doua carte pe care o adaug aici cu mare bucurie e Border. A Journey to the Edge of Europe de Kapka Kassabova.
Autoare de origine bulgară stabilită în Scoția, Kassabova se întoarce pe tărâmurile din sudul Europei pentru o serie de reportaje care au în centru viața la granița dintre Turcia, Bulgaria și Grecia. Scrisă cu multă nostalgie și cu o doză de lirism, plină de povești, anecdote, legende, evenimente și decizii politice din istoria mai recentă sau mai îndepărtată a Bulgariei, Border vorbește despre graniță ca element hotărâtor pentru destinele oamenilor care o locuiesc.
Ce mi-a plăcut cel mai mult e cum reușește Kassabova să pună în lumină poveștile oamenilor, individuale și colective. Relatările fascinante, descrierile pe care le face oamenilor cu care vorbește, umorul celor pe care îi întâlnește, situațiile stânjenitoare, dificile și chiar primejdioase prin care trece – toate astea fac din suita ei de reportaje o lectură minunată.
E o carte care mi-a rămas cu atât mai dragă cu cât 2020 a pus teribil la încercare permisivitatea granițelor, iar Kassabova ne amintește asta:
The only good thing about a border is that you can cross it.
P.S. Foarte frumoase și capitolele despre plajele din Bulgaria și planul de litoral din perioada comunistă. Și de-a dreptul seducătoare descrierile din regiunile împădurite de la graniță.
A treia întâlnire fericită în 2020 s-a petrecut la Cărturești&Friends, unde am descoperit noua carte a lui Hisham Matar.
A Month in Siena este un volum de eseuri despre artă, din care nu lipsesc elementele autobiografice recuperate din scrierile anterioare ale autorului. Călătoria în Siena este un refugiu și un drum al întoarcerii spre picturile care l-au însoțit în anii de după dispariția tatălui. Cartea vorbește despre atracția pe care o exercită arta asupra lui, despre încântarea, mirarea și legăturile secrete care compun un tablou. E o carte despre pasiune și pierdere, durere, iubire și relația dintre artă și viață.
(…) the entire history of art can be read as that: a gesture of hope and also of desire, a playing out of the human spirit`s secret ambition to connect with the beloved, to see the world through her eyes, to traverse that tragic private distance between intention and utterance, so that, finally, we might be truly comprehended, and to do this not in order to advocate a position, but rather to be truly seen, to be recognized, not to be mistaken for someone else, to go on changing while remaining identifiable by those who know us best.
Recomand și Întoarcerea, volumul autobiografic al lui Hisham Matar care a fost distins cu Premiul Pulitzer în 2017, apărut în România în traducerea Onei Frantz. E cartea în care povestește despre dispariția tatălui în închisorile libiene și odiseea căutării lui începând cu 2012, după căderea regimului Gaddafi.
Spre toamnă, începea deja să-mi fie reperată onoarea de cititor, iar apariția noii colecții Pandora M, Anansi. World Fiction a contribuit și ea generos.
Deși mi-e greu să aleg dintre cărțile citite până acum, pun pe listă Dora și Minotaurul de Slavenka Drakulic, un roman foarte frumos, care vorbește despre viața fotografei Dora Maar, relația ei cu Picasso, nevoia de independență ca artist și femeie, nevoia de identitate și care oferă un portret foarte interesant al lumii literare și artistice a epocii.
Autobiografia de Jose Luis Peixoto e cea de-a doua recomandare din colecție. Nu știu să fac o descriere unei cărți scrise atât de frumos (și traduse încântător de Simina Popa). Mi-a plăcut fiecare frază din carte, m-am bucurat de toate giumbușlucurile autorului, am citit cu voce tare, am subliniat și am râs zgomotos de multe ori. Și mă mai întorc din când în când să recitesc unele pasaje.
Închei lista cu Eu, Claudius, Împărat de Robert Graves. Mi-a plăcut mult felul în care e portretizat Cladius, ca un memento pentru tot ce poate face literatura atunci când se inspiră din istorie. Iar ritmul povestirii e minunat, la fel și construcția, felul cum parcurgi alături de Claudius o întreagă epocă de glorie, dar și de conflicte puternice din istoria Imperiului Roman. E o carte de care te atașezi foarte tare pe parcursul lecturii și nu inhibă deloc cititorul care pune la îndoială, to say the least, propriile cunoștințe de istorie veche. So, go for it!
Isabella Andra Crețan:
Marie Kondo m-ar acuza că sufăr de „Tsundoku” – plăcerea obsesivă de a cumpăra mai multe cărți decât ai putea citi. Sau, aș spune eu, arta magică de a construi pe mica mea noptieră castele din teancuri de cărți. Norocul meu e că m-am autodiagnosticat din timp, așa că, la începutul anului 2020, ca să-mi astâmpăr zvâcul de a tot cumpăra și cumpăra cărți, mi-am întocmit lista titlurilor #musai de citit. New year, but not a new me – am reușit să parcurg 7 din cele 25 trecute, însă preferatele mele s-au regăsit într-o listă mai veche, cu alte 25, care parcă striga crezi-că- ar-fi- mai-bine-să-aștepte-dar-la-fel-de-bine-le-ai-putea-citi-acum.
Așa că am început prin a călători la capătul nopții cu Celine, apoi am încălcat (toate) granițele – după cum spuneam – cu Marina Abramovic. Am trecut prin singurătate cu John Cacciopo și am vrut să deslușesc paradoxul iubirii cu ajutorul lui Bruckner. Aș fi vrut să mă liniștesc, dar a făcut-o Anastasia Gavrilovici cu a sa industrie… și apoi, m-am retras în scaunul meu preferat, cel al observatorului, și am lăsat întreaga civilizație a spectacolului să se dezlănțuie.
Mi-a plăcut să-mi imaginez că o înțeleg pe Marina și că am și eu o parte din forța, energia și ambiția ei. La fel de mult mi-a plăcut să parcurg paginile despre relația ei cu Ulay, care pe cât de roditoare a fost la nivel artistic, pe atât de chinuitoare a devenit în plan personal. Și m-am bucurat să percep, într-un final, acea limită fragilă – dar reală – dintre artistul din spatele unei pânze, al unui roman sau al unui performance și artistul din spatele tuturor măștilor expuse în spațiul public, care însă așteaptă cu nerăbdare să le înlăture în intimitatea spațiului personal, pentru a se regăsi ca om.
Cu Celine a fost o aventură în care m-am îndrăgostit și i-am savurat frazele. Am simțit că uneori pur și simplu chiar așa e: te macină, te chinuie și te toacă fanfaronada unora, ipocrizia cu toate nuanțele ei și nu-ți dai seama cum ai putea să mai înoți fără să te îneci sau să respiri fără să te sufoci. E obraznic, incitant, scandalos și scrie cu atâta fervoare, umor și ironie despre tot ceea ce e putred în noi și printre noi, încât stai și te-ntrebi când te-ai și obișnuit cu tot acest mucegai. Și că, într-adevăr, „cel mai trist e că zilele trec și că se poate trăi și așa” – cum spune un vers din volumul Anastasiei Gavrilovici.
Dar am început o listă și-n 2021, iar acolo se găsește și Moarte pe credit. Acum Celine e pe lista bună din prima.
În loc de o părere despre Singurătate, aș prefera să reamintesc cât de importante sunt relațiile dintre noi și ceilalți pentru o viață fericită. 🙂
Pe Bruckner îl îndrăgesc de la prima lectură, adică prin „Copilul divin” și nu mă satur să-l descopăr cu fiecare scriere. Se pare că în cea mai bună dintre lumile posibile nu s-au găsit soluții de împăcare a nevoii de iubire care tinde să ne apropie cu nevoia de libertate care tinde să ne separe. Dar asta poate fiindcă… „se vorbește prea mult despre iubire așa cum ar trebui ea să fie, și nu destul despre iubire așa cum este ea”.
Oana Dumitru Stoenescu:
Am citit cartea lui Bill Bryson la începutul stării de urgență pentru că-mi dădea o nesperată stare de calm și control. Când toată planeta e terorizată de un virus (sau a piece of bad news wrapped up in a protein, cum spunea laureatul Nobel, Peter Medawar), e reconfortant să stai acasă cu o carte în brațe citind despre toate felurile de limfocite care fac din sistemul nostru imunitar cel mai interesant „organ” din tot corpul.
Pentru că vorbim de Bill Bryson, maestrul distilării complicatului în inteligibil, am citit totul ca pe un thriller în care corpul uman joacă toate rolurile: victimă, detectiv, salvator, criminal. The Body. A guide for occupants e cartea de biologie pe care mi-aș fi dorit să o citesc la școală. Analizează corpul uman din cap până-n picioare și livrează un cocktail de erudiție, umor și povești incredibile despre savanți, pacienți, virusuri, bacterii și vaccinuri, cartilaje, vitamine și hormoni. Dacă l-ați mai citit pe Bryson, vă imaginați ce vă așteaptă. Dacă asta e prima voastră carte scrisă de el, vă recomand să continuați cu Despre toate, pe scurt.
Apropo: Corpul vostru a produs un milion de globule roșii de când ați început să citiți asta 🙂
Am recomandat în stânga și-n dreapta această bijuterie de carte, cu entuziasmul cuiva care a descoperit apa caldă. Se pare că Ted Chiang e deja un star în lumea literaturii SF, pe care eu o vizitez cam la fel de rar pe cât publică el: în peste 30 de ani de activitate, a publicat doar 17 povestiri și nuvele, aproape toate premiate cu Hugo sau Nebula. Nu mă miră, pentru că fiecare povestire din colecția Exalare e lucrată cu precizia unui bijutier. Călătorii în timp povestite ca în 1001 de nopți, povestea sfârșitului lumii din perspectiva unui robot, viața posibilă a unei Inteligențe Artificiale, o întorsătură a Paradoxului Fermi, o meditație asupra memoriei digitale absolute și alte câteva povești perfect șlefuite, astfel încât ideea științifică din spate să strălucească orbitor.
Bonus pentru cinefili: după filmul Arrival, regizat de Denis Villeneuve și adaptat după This Is Your Story, o altă nuvelă de Ted Chiang o să fie ecranizată: Adevărul faptelor, adevărul sentimentelor.
Viața mincinoasă a adulților, de Elena Ferrante
Primul volum din Tetralogia Napolitană m-a ținut trează până la 4 dimineața. Asta e puterea Elenei Ferrante asupra mea și, bănuiesc, a altor milioane de cititori. Aproape uitasem de „febra Ferrante” când am deschis noul ei roman, tradus în colecția Anansi. Începe cu fraza asta: Cu doi ani înainte să plece de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă. Așa ușor intri în lumea personajelor ei. Deschizi cartea și te întorci în Napoli, doar că acum, în locul lui Lenu și al Lilei, faci cunoștință cu Giovanna, o adolescentă care învață să mintă în vârtejul dezvrăjirii care-i cuprinde familia și viața. Cartiere bogate și sărace, o mătușă misterioasă, o brățară aproape magică, un picior care-l atinge pe un altul sub masă și un cerc nesfârșit de minciuni – asta e recuzita cu care Ferrante își țese propria minciună adevărată:
În schimb, eu m-am prelins și continui să mă preling chiar și acum înăuntrul acestor rânduri care vor să-mi dăruiască o poveste în timp ce, în realitate, nu înseamnă nimic, nimic al meu, nimic care să fi început cu adevărat sau să fi ajuns cu adevărat la sfârșit: doar o învălmășeală despre care nimeni, nici măcar cine scrie în acest moment, nu știe dacă include firul potrivit al unei povestiri sau e numai o durere încâlcită, fără mântuire.
Bărbatul cu haină roșie, Julian Barnes
Am citit cartea pentru clubul de lectură Bibliobibuli (care se ține online în vremurile astea, aviz amatorilor), dar și pentru că de ani și ani de zile am un crush pe autorul ei, acest elegant rătăcitor prin arhivele și sentimentele omenirii. Nu există carte de Barnes care să nu mă facă să oftez în fața frumuseții textului acestui “magician al inimii”, cum l-a numit juriul Man Booker.
Multe dintre temele/obsesiile lui Barnes se împletesc în Bărbatul cu haină roșie (care nu e chiar un roman, cât mai degrabă un colaj de povești din Belle Époque care-și aruncă umbra până-n zilele noastre): Franța și Anglia, dragostea și trădarea, suferința și prietenia, istoria artei și a creatorilor ei.
În centrul unui mozaic rafinat de istorie și ficțiune e figura seducătorului doctor Pozzi, personaj real din Parisul sfârșitului de secol al XIX-lea, chirurg de geniu, „dezgustător de chipeș”, potrivit unei prințese de Monaco, și misterios cititorului până la sfârșitul cărții. Barnes refuză să transforme cartea într-un roman și să ne rezolve curiozitatea.
Aș vrea să vă las cu un citat, dar aș copia pagini întregi din carte până să mă hotărăsc. Așa că închei cu o ghicitoare, al cărei răspuns e la pagina 168 – printre cele mai amuzante ale cărții: Reședința cărui celebru scriitor francez îi face pe contele Robert de Montesquiou-Fezensac și pe Oscar Wilde, în două ocazii diferite, să exclame: “Ce urât e aici!”?
The Overstory e cartea cu care am terminat anul și care m-a lovit with a bang. Răsfoisem un pic Viața secretă a copacilor, ascultasem recent un articol din New York Times despre viața socială a pădurilor și despre Suzanne Simmard, omul de știință care a inspirat unul dintre cele nouă personaje ale romanului lui Powers, dar nu eram pregătită pentru avalanșa care a urmat. Alcătuită din patru părți – Rădăcini, Trunchi, Coroană, Semințe -, cartea începe fulminant cu opt povestiri separate care ne prezintă protagoniștii. Fiecare dintre ei este, cumva, legat de un copac. Pentru mine, astea au fost cele mai bune pagini din carte, la care m-aș fi putut opri fericită. Dar ce pornește din aceste rădăcini este o construcție demnă de-un sequoia milenar în care destinele a nouă personaje se încrucișează ca niște liane, lumea o ia razna (asta e partea pe care o știam deja), iar arborii șoptesc, în limbajul lor de aer, apă și soare, lucruri pe care nu avem răbdarea să le ascultăm.
Apropo, știați că cel mai bătrân sequoia de pe Terra are peste 3200 de ani? Și tot nu este cel mai bătrân copac în viață.
There are trees that flower and fruit directly from the trunk. Bizarre kapoks forty feet around with branches that run from spiky to shiny to smooth, all from the same trunk. Myrtles scattered throughout the forest that all flower on a single day. Bertholletia that grow piñata cannonballs filled with nuts. Trees that make rain, that tell time, that predict the weather. Seeds in obscene shapes and colors. Pods like daggers and scimitars. Stilt roots and snaking roots and buttresses like sculpture and roots that breathe air. Solutions run amok. The biomass is mad.
Corina Giurgia:
Așa a descoperit omul câinele, de Kondrad Lorenz
Pasionanta carte a celui care s-a apropiat atât de mult de lumea necuvântătoarelor, tocmai pentru a ne aduce mai aproape de înțelegerea relației dintre ele și noi, este o călătorie în minunata relație cu câinele. Prietenul omului s-a dezvoltat lângă, prin și alături de casa, preocupările și familia acestuia. Poate că este una dintre cărțile pe care ar citi-o cu plăcere nu numai cei care împart spațiul și timpul cu un patruped, dar și cei care tresar la acest gând. Mai mult decât atât, pentru cei care nu sunt deciși, dar ar vrea să adopte un prieten pentru a schimba ceva în programul zilelor obișnuite, Konrad Lorenz dă sfaturi bazate pe documentare: îți alegi câinele (rasa) în funcție de caracter.
În 1973, Konrad Lorenz a primit Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină.
Corpuri, exiluri, terapii, de Emanuela Ilie
Emanuela Ilie a realizat un remarcabil studiu despre corp – despre corpul feminin și reprezentările acestuia în contextul suferințelor, schimbărilor, iubirilor, dezamăgirilor, contextului social în care există. Felul în care corpul își merită și își trăiește intimitatea, felul în care își pierde intimitatea, mai ales în epoci tulburi, fac din acest volum o invitație la incursiunea în viața corpului feminin și transmite ideea că nu mai este o temă minoră, ci una care capătă teren. Îmi place ideea centrală și chiar cea cu care încheie autoarea acest minunat volum: există o vârstă la care corpul știe mai mult, dureros de mult.
Viața mea și psihanaliza, de Sigmund Freud
Lectura autobiografiei lui Freud ne aduce la aceeași masă cu el, de parcă am sta la o cafea cu psihanalistul, întorși în timp. Scrisă confesiv, poate pe alocuri cu excese, de parcă Freud însuși ar sta pe canapeaua psihanalistului. Găsim aici poveștile din spatele cortinei, în care autorul ne apare vulnerabil în relație cu contemporanii săi, care nu i-au fost deloc de ajutor atunci când a scos în lume noi teorii, atunci când s-a luptat pentru ideile sale inedite. De fapt, psihanaliza era chiar viața sa, se confunda teribil de mult cu ceea ce studia și promova. Descoperim un Sigmund Freud al excesului de sine, însă toate cu scopul de a păstra integritatea teoriilor la care ținea atât.
Amintiri de la Junimea din Iași, de George Panu
Este una dintre cărțile mele preferate despre viața Junimii de la Iași. George Panu povestește cu amănunte despre relațiile, atmosfera și oamenii de-acolo. Tocmai pentru că era un adversar politic al lor, pentru că nu se regăsea în conservatorismul lor, memoriile sale incită la și mai multă căutare. Însemnările lui cuprind trei ani din viața Junimii: 1872-1875. Ajunsesem să citesc volumul căutând mai multe mărturii despre Mihai Eminescu, Caragiale și am găsit povești întregi despre ei, despre prietenii și adversități. Partea mea preferată este cea în care George Panu povestește despre prietenia dintre Creangă și Eminescu. Călătorii în timp.
Solenoid, de Mircea Cărtărescu
La trecerea dintre 2020 și 2021 am revenit la o carte pe care o începusem în urmă cu vreo patru ani. Solenoid mi-a amintit că citim cărțile în funcție de starea noastră. M-am reapropiat de scriitura de jurnal inconfundabilă a lui Mircea Cărtărescu, poate și pentru că în acest 2020 am avut cu toții tendința sau pornirea de a ține întâmplările și stările în scris, într-un jurnal. Farmecul Solenoidului vine din această pricepere și pasiune a autorului de a țese amintirile ca un păianjen-bijutier foarte conștiincios.
Denisia Susanu:
Industria liniștirii adulților, Anastasia Gavrilovici
Sunt lucruri simple în jurul
nostru care îmi
Fac inima origami. Anarhie emoțională, cutremure insesizabile,
frumusețea naturii
destrămându-se prin propriile forțe, orașe prin care se circulă mai
greu ca în sângele meu și tot aerul ăsta cu care nu am
știut prea bine niciodată ce să fac. E târziu, copiii te așteaptă acasă,
mai bine
nu mă lua în seamă. Suntem cu toții 80% „le am și eu pe ale mele”, restul
apă și calciu.
O poezie vie, puternică, străbătută de un acut sentiment de inadecvare, singurătate, și chiar de un straniu „fior existențial”. Poezia Anastasiei Gavrilovici e ca un râu de emoții ieșit din matcă.
Pe pământ suntem strălucitori o clipă, Ocean Vuong
Crud, dar tandru în același timp, romanul de debut al lui Ocean Vuong e scris sub forma unei scrisori a fiului către mama sa, care nu știe să citească.
După ce a debutat cu un volum de poezii multipremiat, Night sky with exit wounds, Ocean Vuong își păstrează calitatea de poet și în proză, unde îmbină poezia pură cu violența istoriei personale, și spune o poveste despre traumă folosindu-se de metafore puternice, lirism și emoție cât vezi cu ochii.
Acum mă gândesc la cerb, cum te-ai uitat în ochii lui negri de sticlă și ți-ai văzut propria reflexie, întregul trup, deformat de acea oglindă inertă. Cum poate nu trofeul grotesc al unui animal decapitat a fost ceea ce te-a zguduit – ci faptul că obiectul împăiat întruchipa o moarte fără sfârșit, o moarte care continuă să moară, în timp ce noi trecem pe lângă el pentru a ne ușura.
Îți scriu pentru că mi-au spus să nu încep niciodată o propoziție cu pentru că. Dar eu nu încercam să fac o propoziție – încercam să mă eliberez.
Sfârșitul sfârșitului lumii, Jonathan Franzen
O colecție de eseuri scrisă sub forma unui tur de forță personal, „Sfârșitul sfârșitului lumii” este o radiografie a lumii înconjurătoare. Bun cunoscător al realităților lumii actuale, Jonathan Franzen scrie cu umor, delicatețe și înțelegere despre păsări, de care este îndeosebi pasionat, despre mediu și schimbările climatice, despre ascensiunea lui Donald Trump și decalajele de putere din lumea actuală. Cu o înclinație către polemică, și mai degrabă pesimist, Franzen reușește totuși să inspire cititorului o doză rezonabilă de speranță în ce privește soarta lumii.
Recunosc că săream multe dintre prelegerile ținute la bord. Ca să dovedesc că eram un iubitor de păsări pasionat, trebuia să stau sus, pe puntea de observaţie. Iubitorul de păsări autentic stă toată ziua în vântul muşcător, împroșcat de apa sărată, scrutând ceţurile sau înfruntând lumina puternică a soarelui, în speranţa că va zări ceva neobişnuit. Chiar şi atunci când intuiţia îţi spune că în zare nu e nimic, singurul mod de a şti sigur asta este să rămâi de veghe cu orele şi să examinezi fiecare fărâmiţă de pasăre de la orizont, fiecare prion antarctic (ar putea fi un prion rar şi interesant) care se avântă printre valurile cu a căror culoare se asortează perfect, fiecare albatros rătăcitor (ar putea fi un albatros regal) care hotărăşte dacă merită sau nu să zboare în urma vaporului. Când privești marea, uneori te poate cuprinde greaţa, adesea îngheţi de frig şi aproape întotdeauna e groaznic de plictisitor. După ce am rezistat treizeci de ore şi am bifat fix o singură pasăre demnă de interes, un petrel de Kerguelen, am coborât şi m-am dedicat impulsului mai sociabil de a juca bridge.
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
There are no comments
Add yours