Preferatele redacției: Un top subiectiv al cărților citite în 2021

on 02.02.2022 at 17:34

Pe urmele lui 2021, așa cum s-a văzut el în lecturile redacției blogului Cărturești. Te invităm la o scurtă incursiune prin cărțile care ne-au însoțit în anul care s-a încheiat, descoperirile și surprizele de la raft, cărțile care ne-au bucurat sau ne-au pus back on track.

📚

Oana

2021 a fost un an bizar la capitolul lecturi. Am citit amestecat și împiedicat, cu rătăciri și cărți abandonate, cu reveniri la autori favoriți și la cărți iubite în speranța că undeva, pe o pagină de gardă sau la o notă de subsol, stă butonul de reset pentru traiectoria mea prin cărți în 2021. Noroc cu🔸 Margaret Atwood, care m-a ghidat prin cărțile sale mai vechi înapoi spre lumea cititorilor în momentele mele de reader’s block, dar și cu🔸 Richard Yates, a cărui stea neagră pentru mine a iradiat mereu optimism, ca un vaccin care te expune tristeții în doze mici, ca să te imunizeze în fața disperării.

Presupunând că anul trei al pandemiei noastre îi va găsi și pe alții debusolați în fața bibliotecii, las mai jos câteva titluri pentru care bag mâna în foc: oricare dintre ele poate reaprinde bucuria lecturii.

Frumuseți literare:

🔸Ultima vară în oraș, de Gianfranco Calligarich, a fost pentru mine, în primul rând, o explozie sinestezică: cuvinte care te ating cu degete răcoroase, te lasă pradă soarelui năucitor și ploilor torențiale, te poartă prin nopți îmbibate în alcool și dimineți moi ca niște brioșe calde. Înfășurat în toate aceste senzații îl urmărești pe Leo Gazzara, în derivă printr-o Roma boemă a anilor 60. Vezi cum câștigă și pierde: slujbe, prieteni, inima unei femei. La orice pagină l-ai deschide, vei găsi un pasaj pe care vrei să-l subliniezi. Este ca un cocktail spumos și rafinat, a cărui tărie te lovește abia la ultima sorbitură.

Roma era orașul nostru, ne tolera, ne alina și am ajuns și eu să-mi dau seama că, în ciuda slujbelor sporadice, a săptămânilor de foame, a camerelor de hotel umede și întunecoase, cu mobilier galben-spălăcit și scârtâitor, parcă ucis și secătuit de o boală necunoscută de ficat, era singurul loc în care puteam să trăiesc.

🔸Pe pământ suntem strălucitori o clipă, de Ocean Vuong, este o lungă, strălucitoare scrisoare de dragoste către o mamă care nu știe să citească. Pentru mine, artificiul ăsta narativ funcționează ca clopoțelul lui Pavlov. Clișeul scrisorii către un destinatar eluziv însoțește multe dintre cărțile mele preferate. Iar epistola lui Ocean Vuong mi-a confirmat toate așteptările: este crudă și electrizantă, o bijuterie literară care amestecă-n fraze năucitor de frumoase amintirile a trei generații, iubirea și rușinea, violența și tandrețea. Am aflat de pe Wikipedia că mama autorului voia să-l boteze Beach după ce au emigrat în SUA, dar s-a răzgândit când a auzit definiția cuvântului ocean, o întindere de apă care atinge multe țări, inclusiv Vietnam și Statele Unite. Mă bucur că am atins și eu oceanul prin cartea asta.

Într-o altă versiune a acestei scrisori, pe care am șters-o, ți-am spus cum am devenit scriitor. Cum eu, primul din familia noastră care a mers la facultate, am irosit acest lucru luându-mi licența în specializarea engleză. Cum am fugit de liceul meu de rahat ca să-mi petrec zilele în New York pierdut printre rafturile bibliotecii, citind texte obscure, scrise de oameni morți, dintre care cei mai mulți nu-și imaginaseră vreodată o față ca a mea plutind deasupra propozițiilor lor – și cu atât mai puțin că propozițiile lor mă vor salva.

Adrenalină & lumi alternative

🔸Project Hail Mary, de Andy Weir, a fost o „guilty pleasure” delicioasă, citită într-un weekend sufocant în București. Premisa cărții m-a purtat la capătul celălalt al termomentrului: omenirea nu va pieri din cauza încălzirii globale, ci din cauza unor „astrofagi” microscopici care, așa cum le spune numele, se hrănesc cu energia solară, ducând la o răcire globală accelerată. Pe acest fundal dramatic îl urmărim pe eroul lui Andy Weir, un fel de Marțianul reloaded, trezit pe o navă pustie în alt sistem solar și nevoit să lupte mai întâi cu amnezia și apoi, evident, să încerce să salveze lumea. Povestea este hipnotizantă și am urmărit-o ca pe un blockbuster de Christopher Nolan. Din păcate, ecranizarea va fi regizată de Phil Lord și Christopher Miller, de care, cu rușine mărturisesc, nu am auzit până acum. În schimb, eroul va fi jucat de actorul pe care l-aș fi distribuit și eu (nu că m-ar fi întrebat cineva): Ryan Gosling, baby!

🔸Anomalia, de Hervé Le Tellier, este și ea o carte care ar putea fi ecranizată cu mare succes și care m-a făcut să dau pagina tot mai rapid în explorarea misterioasei dublări a unei aeronave transatlantice, cu tot cu pasagerii ei. Poate că, de fapt, de-abia aici s-ar implica Nolan în ecranizare, într-o continuare firească a amețitorului Tenet. Romanul lui Le Tellier este un construct mai rafinat decât cartea lui Weir (a câștigat și Premiul Goncourt în 2020) și flirtează cu SF-ul în zona lui filosofică, lipsită de glumițe de Hollywood și ironii. Finalul cărții m-a aruncat într-un rabbit hole online al teoriilor care spun că lumea-i o mare simulare pe computer și chiar și după atâtea luni de la lectură mă întorc deseori cu gândul la Anomalia, liber arbitru, prăpăstiile dintre noi și alți demoni ai pandemiei care scot capul fix înainte de culcare.

Autori români

Last but not least, trei cărți românești pe care nu le-am putut lăsa din mână:

🔸Să ne fie la toți la fel de rău, de Adrian Schiop, pentru că m-a lăsat să privesc prin gaura cheii la o relație gay improbabilă, cu scene domestice din Ferentari, vin ieftin, probleme de familie Romanian-style și o tandrețe ascunsă, obosită, care-ți rupe inima-n două.

🔸August, de Elena Vlădăreanu, pentru cele zece povești ca niște ouă cu surprize de care m-am bucurat pe furiș înainte să plec în vacanța de vară. Planul era să iau cartea cu mine în concediul programat chiar în august, dar n-am rezistat în fața copertei și a promisiunii ei solare. Dincolo de copertă, însă, te lovești brutal de o lume văzută prin ochii unor femei obosite de atâta efort: de a crește copii, de a păstra relații, de a se bucura de viață, de a trece peste episoade traumatizante. Mi-au plăcut decupajele autoarei din această lume tăcută, banală, care, ca o picătură de apă de mare, prinde viață abia când o pui sub microscop.

🔸Mă găsești când vrei, de Lavinia Braniște, pentru că îmi amintesc cum am deschis cartea într-o seară, ca s-o răsfoiesc și cum n-am mai scos nasul din ea până la ultima pagină. De fapt, ca și în alte romane ale Laviniei Braniște, am rămas cu senzația furnicătoare că mi-am băgat nasul într-o poveste privată care se desfășoară foarte aproape de mine, că am citit peste umărul cuiva care scrie în jurnal încercând să deconstruiască cu precizie emoțională experiența îndrăgostirii și alte “conspirații ale minții”.

📚

Denisia

Anul 2021 a fost unul dificil, care ne-a amplificat frica și singurătatea, ne-a hrănit micile și marile deznădejdi, a venit cu noi tulpini (și nu dintre acelea care ne bucură la proaspăt-achiziționatele-plante-de-apartament) și o mulțime de provocări. Din fericire, în mijlocul unei lumi pe care am simțit-o, nu de puține ori, în colaps, am rămas cu șansa de a mă întoarce mereu la citit, iar cărțile m-au primit binevoitoare între paginile lor, unde mi-au pregătit călătorii pe cinste înspre tărâmuri care nu mi-au fost accesibile altfel. Poezia a fost mereu remediul meu cel mai de preț și m-am bucurat ca un copil mic de fiecare nouă apariție (iar în 2021 am avut multe astfel de bucurii, mai ales venind dinspre autori și autoare de la noi), proza a fost biletul de avion doar dus către niște lumi în care m-am teleportat bucuroasă, iar non-ficțiunea a fost puțină, pe măsura gradului meu de acceptare a apartenenței la această realitate și nu la oricare alta (deși oricare alta ar fi fost mult mai îmbietoare!). Las câteva recomandări pentru cititorii care, sub semnul lui 2022, zăbovesc nesiguri, dar curioși și cu poftă de explorare, în fața rafturilor intimidante ale librăriei.

🔹 August, de Elena Vlădăreanu

Volumul de proză scurtă, August semnat de – până acum poeta – Elena Vlădăreanu, este debutul în proză al autoarei și cuprinde „10 proze de vacanță despre bucurii și deznădejdi”. Volumul a apărut la editura Nemira în colecția n’autor (coordonată de Eli Bădică), în vara anului trecut, la timp cât să își găsească locul în bagajele noastre de vacanță, așa cum, intuiesc eu, își și propunea.

Deși îți inspiră o lectură de vacanță relaxată prin coperta colorată într-un portocaliu vioi și prin felul în care se intitulează ca „10 proze de vacanță”, cartea nu este deloc așa cum te lasă să crezi inițial. Localizate în scenariile comune ale vacanțelor noastre de vară, marea și muntele, poveștile ascund o mulțime de lucruri nespuse, frustrări, angoase și, în general, multă tristețe și deznădejde. Contrastele sunt, de fapt, nenumărate în prozele Elenei Vlădăreanu: un contrast între un decor estival, cald, o stare de bine pe fundalul unei mări albastre sau a unui munte înverzit și o melancolie incurabilă, o stare de angoasă existențială și un gol imens; un contrast între libertatea și fericirea pe care le asociem în imaginarul comun unei vacanțe și sentimentul de captivitate, neputință și deznădejde resimțit de personaje.

Eroinele Elenei Vlădăreanu sunt surprinse în timp ce merg pe plajă, asistă la seri de băut între băieți, se scufundă în mare cu spatele întors către lume, se rătăcesc pe autostrăzi sau sunt prinse în diverse conjuncturi prin terase sau bucătării de hotel sau pensiune. Ele nu sunt însă protagonistele unor situații cu happy end, ci mai degrabă naratoarele unor povești în care vacanțele sunt demistificate și devin, din plăsmuiri ale unei fericiri fără margini, arena unor întâmplări nefericite, chiar tragice uneori, în care apăsarea existențială este prevalentă. Ceea ce părea a fi o ocazie de eliberare din cotidianul zilnic se transformă într-o stare de sufocare fără ieșire.

Am iubit volumul Elenei Vlădăreanu pentru măiestria cu care reușește să transmită emoții, să genereze reacții puternice, dar și pentru talentul ei incredibil de povestitoare pe care am fost foarte bucuroasă să îl descopăr. Ca cititoare, am simțit că sunt atrasă într-un dialog cu întâmplările relatate și că sunt chemată să construiesc sensuri și explicații pentru spațiile goale pe care poveștile par să nu le umple în mod intenționat. Eram mare fană a poeziei oneste, puternice și angajate a Elenei Vlădăreanu, dar acum abia aștept următorul ei volum de proză.

Cele trei clădiri ale complexului rezidențial Barcelona de la marginea cartierului se arătau bogate și cozy în lumina de sfârșit de zi. Nu tu rufe colorate umflate de vânt, ci draperii în culori jucăușe, plante care se revărsau generos peste pervazuri, scaune și măsuțe de cafea înghesuite în câte un colțișor de terasă. Sigur, mai erau și duplexurile, la ultimele etaje, iți luau ochii, oare cum o fi să locuiești într-un astfel de apartament, sigur ne puneam cu toții întrebarea asta și visam cu ochii deschiși, dar eram prea bine-crescuți să vorbim despre asta. În plus, exact într-un duplex dintr-ăsta urma să mergem, unii dintre noi erau prima oară aici, așa că nerăbdarea ne făcea pe toți un pic agitați, viața bună ne susura de departe, ca o briză, iar noi eram nerăbdători să ne aruncăm în mare.

🔹 Nu mă întrerupe, de Cătălina Stanislav

Volumul „Nu mă întrerupe” al Cătălinei Stanislav este debutul tinerei poete, co-organizatoare a Festivalului de poezie Zona Nouă și editoare și traducătoare de poezie în revista Z9 Magazine, precum și parte din echipa de organizare a Premiilor Sofia Nădejde. Volumul ei a apărut la editura OMG Publishing la mijlocul anului trecut și a fost de curând nominalizat la Premiile Mihai Eminescu OPUS PRIMUM pe 2021.

Poemele din volum au iz de confesiune și sunt scrise simplu, sub forma unui stream of consciousness, fără artificii stilistice și metafore elaborate, ceea ce le conferă o putere extraordinară. O tânără trecută prin relații de iubire eșuate scrie despre banalitatea relațiilor de cuplu, cu ritmul lor monoton și marcate de momente lipsite de strălucire sau excepționalism, în care se gătește orez în bucătărie sau „paste cu prea mult pesto”, se face „sex de rutină” în apartamentul înghesuit care „ține în pereții albi urlete și certuri”, astfel că atunci când apare separarea, peste ea plutește ușurarea faptului că „nu mai trebuie să curățăm niciodată frigiderul / care se aude noaptea / peste respirațiile noastre desincronizate”.

Poeta își descrie stările onest, cu multă vulnerabilitate, „își face portretul” din care ne invită să „nu o întrerupem” (cum scrie Deniz Otay pe coperta volumului). Poezia Cătălinei Stanislav este super relatable, este puternică și curajoasă și dă glas emoțiilor care vin la pachet cu o relație de iubire, dar mai ales cu experiența complicată a unei despărțiri. Cartea dă dovadă de mult curaj și prin faptul că autoarea se lasă „dezbrăcată” dinaintea cititorului, după cum ea însăși mărturisește într-un interviu, însă această deschidere este cea mai apreciată de cititor, care ajunge să dezvolte o conexiune emoțională puternică cu protagonista din volum. Pe tot parcursul lecturii, ai impresia că poeta ți se destăinuie chiar ție și îți este alături, te ajută să „navighezi prin stările tale” despre care vorbește și cu care sigur te-ai confruntat și tu la un moment dat. E dificil să scrii un volum bun despre iubire, fără să cazi în capcana romantizării excesive sau într-o formă de cinism incurabil, iar Cătălina reușește să o facă natural, firesc și, în cele din urmă, vindecător.

(…) uneori mă gândesc că mi-am imaginat atât de mult cum
să te iubesc pe tine
mi-am făcut și temele, am exersat
încât mi-am imaginat toată iubirea la fel ca
gustul băiatului din tabără
roz, crud și cu aftertaste dulceag
ceva ce vrei să tot guști
cu toate că nu-ți chiar place
mă întreb dacă toată viața e așa
semi cumva
dacă tristețea stă ascunsă undeva în fundul creierului
chiar dacă faci yoga
chiar dacă meditezi
chiar dacă mănânci legume verzi
nu știu să zic ce-a fost mai rău anul ăsta
că am plecat sau că m-am întors
adevărul e că
n-am știut niciodată să zic ce e mai bine pentru mine

🔹 De ce peștii nu există. O poveste despre iubire, pierdere și ordinea ascunsă a vieții, de Lulu Miller

După recomandările de proză și poezie, închei cu o recomandare de non-fiction – una dintre primele cărți citite în 2021 și una dintre cele care au rămas cu mine mult după ce am terminat-o.

De ce peștii nu există. O poveste despre iubire, pierdere și ordinea ascunsă a vieții este o lectură fascinantă. Cartea pornește de la curioasa poveste de viață a biologului și taxonomistului David Starr Jordan, însă ea se transformă pe parcurs într-o poveste despre ordinea ascunsă a vieții și felul în care ajung să conviețuiască în ea laolaltă haosul și ordinea, sensul și lipsa totală a acestuia, știința și iraționalul. De ce peștii nu există este biografia biologului și aventura savuroasă a jurnalistei Lulu Miller care pornește pe urmele lui.

Într-o existență guvernată de haos, îți rămân puține de făcut: să trăiești în teamă, cu ideea că oricând se poate întâmpla ceva catastrofal, neexistând nicio ordine predefinită în univers și nicio lege a dreptății, compensării sau bunătății, sau să accepți că, deși supusă haosului, existența are o strălucire aparte și o grandoare care vine din capacitatea oamenilor de a se redresa după ce au fost aruncați de colo-colo, după ce le-a fost distrusă munca de o viață (de mai multe ori, în cazul biologului analizat de Miller), din încăpățânarea lor de a-i rezista și a continua să se miște pe axul ei, până la final.

Cartea este încântătoare; tragică, dar scrisă cu un admirabil simț al umorului. Bonus, ridică o serie de întrebări care ne preocupă pe mulți dintre noi, pentru care propune și o serie de răspunsuri neașteptate. Chiar întrebarea din titlu, De ce peștii nu există, ajunge să primească un răspuns în finalul cărții și cred că e uimitoare călătoria prin care ne poartă autoarea pentru a ajunge la un final, cum altfel decât, deschis.

Gândește-te la persoana pe care o iubești cel mai mult. Imagineaz-o stând pe canapea, mâncând dintr-un bol cu cereale și vorbind cu înverșunare despre ceva absolut încântător, cum ar fi că o deranjează foarte mult când oamenii își semnează e-mailurile cu o singură inițială în loc să mai apese de alte patru ori pe taste ca să-și ducă treaba la bun sfârșit…
Și-apoi le vine de hac Haosul.
Haosul care lovește din afară – o creangă prăbușită, o mașină în viteză, un glonț – sau care se dezlănțuie dinăuntru, odată cu revolta propriilor celule. Haosul îți putrezește florile și îți ucide câinele și îți ruginește bicicleta. Îți erodează cele mai prețioase amintiri, îți dărâmă orașele preferate, îți distruge orice sanctuar pe care-l poți crea vreodată.
E doar o chestiune de timp. Haosul e singurul lucru sigur de pe lume. E cel care ne stăpânește pe toți. Tatăl meu, care este om de știință, m-a învățat de timpuriu că nu poți scăpa de cea de-a doua lege e termodinamicii: entropia nu face decât să crească; nu se poate reduce niciodată, orice-am face.

📚

Isabella

Cum o carte este adesea mai ieftină decât un ✈️ bilet de avion, deși călătoria spre destinația promisă poate dura ceva mai mult decât un zbor obișnuit, m-am avântat încă de la începutul anului trecut spre locuri pe care nu știam cât de curând le voi mai putea vizita. Și chiar dacă prima oprire îmi apare foarte clar în minte, ajungând în intimitatea unui sat marin, printre stânci izbite de valuri, portocale, adevărata plăcere a mâncatului, febrilitatea dragostei și apăsarea unei cariere eșuate – prin🔸 Marea, marea, de Iris Murdoch, multe alte călătorii literare din 2021 îmi apar mai degrabă sub apăsarea unui nor alb imens în care m-am cufundat vreme îndelungată.

Dar dacă încă sunteți la capitolul rezoluții pentru 2022, atunci cred că ar trebui să începeți cu un mic dejun sănătos, bogat în vitamine… fiindcă nu-i un mit că dragostea chiar trece prin stomac. Și pe la mare:

Ar trebui să încercăm a suprima până și gândirea în timp ce mâncăm. Lectura și gândirea sunt, firește, lucruri foarte importante, dar, pe Dumnezeul meu, și mâncatul e important. Ce fericire că suntem animale consumatoare de hrană! Fiecare masă trebuie să fie o sărbătoare și ar trebui să binecuvântăm fiecare zi care ne aduce cu sine o digestie bună și prețiosul dar al poftei de mâncare. Mă întreb dacă am să scriu vreodată acea Carte de preparate în patru minute a lui Charles Arrowby? (…) În chestiunile de mâncare și băutură, ca și în multe altele (nu chiar în toate), plăcerile simple sunt cele mai bune, așa cum știe orice om inteligent care se iubește pe sine. (…)

📚 Deși nu a fost nici măcar în top 5 lecturi de anul trecut, 🔸Hamnet de Maggie O’Farrell a fost romanul despre pierdere atât de bine bine conectat la realitatea noastră, despre lovitura dată de Ciuma Neagră, despre Agnes care cunoaște plantele și poțiunile mai bine decât înțelege oamenii și despre ceea ce rămâne în umbră atunci când viața reușește să-și facă un nume cu… sau fără voia ta :)Sau poate pur și simplu despre ce înseamnă a fi sau mai degrabă… a nu (mai) fi.

Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. El stând aici, în spatele casei, strigându-i pe oamenii care l-au hrănit, l-au înfăşat, l-au legănat să adoarmă, l-au ținut de mână când a făcut primii paşi, l-au învățat să folosească o lingură, să sufle în supă înainte s-o mănânce, să aibă grijă când traversează strada, să lase câinii adormiți în pace, să clătească o ceașcă înainte să bea, să se țină departe de apa adâncă.
Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.

La finalul anului m-am bucurat de colecția de „instantanee post-despărțire”, așa cum a descris Ruxandra Gîdei 🔸volumul de debut al Cătălinei Stanislav și am simțit că prin vocea ei sexy, dar deloc vulgară, plină de vervă și potrivit de conștientă de sine pentru a puncta toate acele adevăruri dureroase la care doar printr-un demers introspectiv poți ajunge, mă pot reapropia de părțile pe care în rest le prefac uitate și că nu e nimic greșit în a fi prea puțin experimentat în jocul vieții.

(…) e greu să fii foarte bun la a fi singur
dar eu sunt ambițioasă
devin bună la absolut orice vreau.

chiar vreau să văd (…)
fața ta (…)
când nu mai e nici urmă de speranță
în ochii triști care privesc cu îndoială
ca să îți spun că e ok
o să fim bine
o să vezi cât de bine
pentru că dacă sunt cu adevărat sinceră,
nu spun nimănui niciodată
că e ok, o să fim bine
pentru că mereu trebuie să mi se spună mie

Astfel, aș rezuma lecturile din 2021 tot asemenea unei colecții de instantanee post-despărțire, spunând adio anului în care am pendulat între teancuri generoase de pe noptieră și gânduri încâlcite, pauze lungi în care am fixat tavanul cu privirea sau ecranul laptopului în timpul ședințelor și clipe în care m-am pierdut în câte-o frază, ca aceasta:

Suntem cu toții niște creaturi pline de secrete și atât de interiorizate, încât interiorizarea este trăsătura noastră cea mai izbitoare, mai izbitoare chiar decât rațiunea. Dar nu putem, pur și simplu, să pătrundem în cavernă și să privim în jur. Cele mai multe dintre lucrurile pe care credem că le cunoaștem despre noi înșine sunt pseudo-cunoaștere.
Marea, marea, Iris Murdoch

⦁ Alte mențiuni importante: 🔸Ușa, o geografie intimă, de George Banu și 🔸Tot ce i-am promis tatălui meu, de Ioana Maria-Stăncescu.

📚

Alina

2021 n-a fost nici cel mai bogat, nici cel mai sărac în lecturi, n-a fost un an al marilor revelații, nici unul al marilor dezamăgiri. Exact cum trebuie, aș zice, lăsând loc micilor descoperiri și surprize și marilor bucurii la întâlnirea cu cărțile. Iată câteva dintre titlurile care m-au însoțit anul trecut, sau care m-au pus back on track când o luasem pe câmpii lăturalnice lecturii – fără pretenții de clasificare și fără să mă încred în memoria mea mai mult decât am primit până acum indicii c-aș putea.

Ficțiune străină

Rubrica de ficțiune o încep cu două titluri din categoria mea preferată: „Cărți care ar fi meritat mai mult” – cărți despre care s-a vorbit mai puțin decât ar fi meritat.

🔹 Lucrurile omenești, de Katherine Tuil, pune în dezbatere relațiile dintre bărbați și femei pe fondul redefinirii lor în societatea actuală, având în centru un caz de viol. Romanul are un ritm nesperat pentru o astfel de poveste, reușind să creeze aproape o senzație de mișcare în viteză din discursurile personajelor în acest film al apărării și acuzării. O carte tulburătoare, care se citește ca un roman polițist.

🔹 Măști a lui Leonardo Padura pe de altă parte, deși o poveste cu intrigă polițistă nu are ritmul dictat de convenție, astfel că descoperirea criminalului așteaptă după numeroasele digresiuni artistice, politice și sociale ale detectivului Mario Conde și ale celor pe care-i investighează. Timp în care, pe fundal, cititorul e invitat de Padura să i se alăture în această meditație asupra condiției scriitorului într-o cultură mică. Bonus: câteva descrieri ale Parisului demne de cel mai frumos jurnal de călătorie:

Amintirile mele din Paris sunt ca o nostalgie senină, de care n-am scăpat nici după treizeci de ani. Pentru că atunci când am ajuns la Paris, în aprilie 1969, era deja o primăvară atât de minunată, încât te durea și îți venea să faci ceva pentru a fi mai fericit, dacă fericirea o fi existând, pentru a fi mai inteligent și a cuprinde totul, a ști totul, sau pentru a fi mai liber, dacă și așa ceva o fi existând, va exista sau a existat vreodată.

Ieșind din categoria cărților care meritau mai multă atenție și intrând în categoria Anansi, care ne invadează tot mai mult lista de lectură, alte trei romane care mi-au plăcut mult anul trecut au fost:

🔹 Palatul lunii, de Paul Auster – o călătorie de la pământ la Lună, în New York și în afara lui, în Central Park și în lumea imaginară sau posibil reală a celor 1492 de cărți adunate la întâmplare de unul dintre personaje, deși nimic nu e la întâmplare în cartea asta. Se citește dintr-o suflare, iar sentimentul cu care am rămas aproape la un an de când am citit-o e unul de nostalgie după studenție 🙂

🔹 Zona de interes, de Martin Amis, are în centru o poveste de dragoste într-o epocă în care nu poveștile de dragoste au fost protagonistele și, ca atare, acest trio amoros deschide calea cititorului spre lumea lagărelor de exterminare, pe care Amis o explorează aici altfel decât ne-am aștepta, dar nu mai puțin neliniștitor. Umorul și dialogurile sunt minunate și minunat suprinse în traducerea Mihaelei Ghiță.

🔹 Cea de-a treia carte e încă una dintre surprizele plăcute ale anului trecut în ceea ce mă privește: Patrula djinnilor, de Deepa Anappara, un roman care dezvăluie în final o poveste îngrozitoare. Doar că până acolo, totul se întâmplă din perspectiva unui grup de copii cu o mare pasiune pentru munca de detectiv, desprinsă din filmele de la televizor, astfel că pornesc pe cont propriu într-o misiune de investigație complicată. Plină de imagini și scene înduioșătoare, e una dintre cărțile care surprind cel mai frumos copilăria, din câte am citit în ultimii ani.

Literatură română

La capitolul scriitori români, au fost câteva volume pe care m-am bucurat foarte mult să le citesc anul trecut, așa că, dacă-mi e îngăduită lăcomia, o să avansez o listă mai lungă aici (în ordinea în care au fost citite). Am început anul cu romanul lui 🔹 Vlad Drăgoi, Mica mea inimă de om singuratic, și am fost foarte încântată să descopăr că personajul principal al cărții e un librar contemporan :), cu drame mai puțin livrești decât am fi tentați să credem, deși cărțile își fac simțite prezența în viața personajului acolo unde te aștepți mai puțin 🙂 Mi-a plăcut foarte mult 🔹 Cât de aproape sunt ploile reci, al lui Bogdan Coșa, despre care am zis cândva că e romanul pe care aș fi vrut să-l scriu, doar pentru că așteptam de mult să-l citesc; căutam cartea care să exploreze viața și vocile oamenilor satului românesc în tranziție, zbaterile lor, lipsa de identitate, lipsa de orizont și de speranță. 🔹 Oameni mari, de Maria Orban, mi-a plăcut pentru firescul în care se desfășoară acea zi din viața Ruxandrei, o femeie de 36 de ani care își analizează întregul parcurs în ultimele ore dinaintea semnării actelor de divorț. Au urmat 🔹 Fragil, de Simona Goșu, un volum de proză scurtă de debut, deși asta e doar informație contextuală, nimic din volumul acesta nu trădează semne de debut. Povestirile explorează fragilitatea umană în cele mai comune realități și situații de viață; nu lucruri nemaiauzite, ci doar foarte bine scrise. Tot despre fragilitate este și romanul lui 🔹 Andrei Dosa, Multă forță și un dram de gingășie, prima carte câștigătoare a Burselor și rezidențelor Cărturești publicată. Despre fragilitate și masculinitate, despre prietenie și maturizare, cu skanderberg și bombe artizanale, cu conflicte etnice și contraste generaționale 🙂 O lectură de vară a fost 🔹 August, debutul în proză scurtă al Elenei Vlădăreanu. Un volum solar, unde soarele încălzește până începe să sufoce, unde vacanța e reconfortantă până încep să apară nălucile. Iar atunci când e reconfortantă e compusă din gesturi simple ca mersul la magazin sau felia de pepene rece din frigider. Cartea care m-a emoționat cel mai mult anul trecut e romanul 🔹 Noaptea plec, noaptea mă-ntorc de Florin Lăzărescu. Într-o zi și o noapte și 200 de pagini, Nea Pavel reușește să creeze atâta emoție cititorului cât uneori nu reușesc cărți cu întinderi ample. Blândețea, duioșia, uneori ingenuitea, lipsa de asprime cu care înaintează prin viață, deși viața nu-l cruță de asprimea ei m-au făcut să îndrăgesc personajul lui Florin Lăzărescu și să devină deja pentru mine unul dintre personajele memorabile din literatura română. Nea Pavel se apără de necunoscut prin vorbăria caracteristică, și tot prin vorbăria nesfârșită pare că încearcă să creeze punți către cei pe care nu-i mai înțelege: copiii săi și lumea din care aceștia fac parte. Închei lista cu 🔹 Cântecul păsării de plajă, de Tudor Ganea. Care nu e o lectură de vacanță, deși titlul ne-ar putea duce cu gândul, nici de plajă – asta dacă nu pornești pe urmele tătarului Ainur, în Constanța, Faleză Nord, în realitatea anilor 90, într-o lume care funcționează după legi proprii, care dezvăluie scene și imagini pline de cruzime, unde oamenii sunt la fel ca peștii din Marea Neagră: „În mare e plin de guvizi, câinești și chefali. Ăștia-s pulimea apei. Imediat după ei vine calcanul. Calcanul are clasă. Știe să se camufleze, bașca mănâncă guvizi și pui de chefal. Rechinii de la noi sunt rari și fraieri, așa că nu-i numărăm. Regii sunt delfinii de fapt. Când intră delfinu în bancu de chefal face prăpăd. Nimic nu mai rămâne din ei.”

Nonficțiune n-am citit multă anul trecut, dar țin să menționez 🔹 Extreme Economies de Richard Davis. Autorul pornește de la câteva studii de caz fascinante, care se citesc adesea ca un jurnal de călătorie sau reportaj. Ce mi-a plăcut cel mai mult la volumul lui Davis e că prezintă modele economice care au funcționat sau eșuat luând în calcul geografia, specificul cultural, caracteristicile istorice ale fiecărei țări sau regiuni analizate. Nu expune teorii, ci arată cum diverse abordări economice au avut sau nu câștig de cauză la întâlnirea cu beneficiarii lor.

⦁ Bonus, câteva volume de poezie: 🔹 Bogdan Alexandru Stănescu, Adorabili etrusci, 🔹 Louise Gluck, Noapte credincioasă și virtuoasă, 🔹 Cătălina Stanislav, Nu mă întrerupe, 🔹 Diana Iepure, În rest viața e frumoasă.