Recenzie: Sentimentul unui sfârşit – Julian Barnes

on 06.03.2012 at 17:37

Sentimentul unui sfârşit – Julian Barnes

Ştiţi poveştile alea de iubire la care nu poţi să pui punct, ci preferi să îl ridici un pic, pe el, pe punct, să tragi o virgulă sub el, ca să lungeşti un pic finalul, de teamă că n-ai trăit tot ce trebuia să trăieşti? Ei bine, cam aşa e şi povestea mea de iubire cu Julian Barnes – are la o distanţă de cinci ani un mare punct şi virgulă.

Prin 2006-2007 îl descopeream graţie unei prietene şi aveam să devorez atunci la intervale scurte de timp cam tot ce apăruse pe la noi scris de el. Apoi am descoperit obsesia lui pentru Flaubert şi am spus că dacă el nu face o pauză, e timpul să fac eu de el (nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic cu Flaubert, dar uneori obsesiile neîmpărtăşite ale celorlaţi mă scot din minţi). Până spre finalul anului trecut, când, de gura unui amic, am citit Puls (Editura Nemira, 2011 – 29,9 lei) – o colecţie de nuvele publicate prin diverse ziare şi reviste – una dintre cele mai înduioşătoare poate fi citită aici. Reîndrăgostire din aia gravă, cu fluturaşi în stomac. Aşa am ajuns la Sentimentul unui sfârşit / The sense of an ending (Editura Nemira, 2012 – 27,9 lei / Jonathan Cape London, 2011), romanul câştigător al Man Booker Prize 2011.

Cartea am citit-o iniţial în engleză. Eram mult prea nerăbdătoare să văd cu ce a încântat juriul si critica literară din jurul lumii, plus că eram încă sub influenţa textelor din Puls, genul ăla de carte care nu vrei să se termine vreodată. Am recitit-o de curând şi în traducerea lui Radu Paraschivescu. Oricum aţi lua-o, o să vă placă – pe mine m-a surprins plăcut că traducerea e foarte pe bune, cu pulă şi alte asemenea, păstrând spiritul originalului. Ce are varianta în engleză şi n-are cea în română e coperta absolut magnifică (plus toate detaliile de tipografie – copertă interioară, fonturi, cotor etc.), a cărei poveste o puteţi citi aici. Deci da, merita premiul ăla, fie doar pentru asta!

Numai că premiul nu l-a luat pentru look. L-a luat pentru poveste. Care mie mi-a înmuiat genunchii, cum se întâmpă cu spaghetti la aburi, şi mi-a mărit pulsul, ca atunci când vezi băiatul care îţi place ţinând de mână o altă fată.

Şi ce e extraordinar la poveste e că Barnes ştie cum s-o scrie. Deh, un truism, dar ca să vă explic ar trebui să vă livrez un synopsis de film pe care îl citiţi prin reviste şi pe site-uri: un tip la vreo 60, divorţat de ani buni, dar care menţine o relaţie bună cu fosta nevastă, tată exemplar şi bunic, începe să povestească despre anii de şcoală, prietenii de mult apuse şi o iubită din facultate care l-a marcat. Apoi, la un moment dat, primeşte o moştenire de la mama acestei foste iubite şi jurnalul celui mai bun prieten din liceu, cu care nu mai vorbise de vreo 40 de ani, de când acesta se combinase cu fata asta cu care fusese şi el şi apoi se sinucisese. Totul de-o oarecare banalitate presărată pe ici pe colo cu câte un amănunt care te pune un pic pe gânduri. Că memoria ne joacă feste (lucrurile pe care sfârşeşti prin a ţi le reaminti nu sunt întotdeauna aceleaşi cu lucrurile la care ai asistat), că trăieşti mai mult în cărţi decât pe bune (asta era încă una dintre temerile noastre: că Viaţa nu avea să semene cu Literatura.), că matematica se aplică în egală măsură şi în viaţă (viaţa mea fusese rezultatul înmulţirii sau doar al adunării?), ajungem toţi la conluziile astea odată şi-odată. Dacă rândurile astea ar fi un synopsis de film probabil nu m-aş duce niciodată la cinema să îl văd.

Dar aici intervine măiestria lui Barnes – în cele 150 de pagini, sau 176, cât are ediţia în română, îţi analizează o viaţă de om ca şi cum ar putea fi a ta, văzută din sus, cum orchestrează Wes Anderson cadrele, ca spre final, în ultimele 30 de pagini să te zdruncine de nu te vezi (I’m not a spoiler!). Şi nu o dată, de două ori, pentru că finalul nu e atunci când ţi se desluşeşte sau când crezi că în sfârşit ai înţeles viaţa. De aia sfârşitul e un sentiment, şi nu un act în sine.(Catalina Miciu)