Rezidența Cărturești | Ligia Keșișian: „Până să ajung la Țibănești nu eram conștientă câtă nevoie aveam de tihnă (…)”

Până să ajung la Țibănești nu eram conștientă câtă nevoie aveam de tihnă, de un refugiu care să dezamorseze graba și urgența în care trăiam de luni de zile, de ani în șir.

Din momentul în care am ajuns în sat, cu valiza greoaie după mine, cu zarva și anxietatea orașului lipite de mine ca o piele căpătată care nu se mai lăsa lepădată nicicum, am pătruns pe domeniul conacului Petre P. Carp. În vuietul păsărilor, am știut că pătrund într-o lume cunoscută și vie, care-mi aparținuse cândva, dar pe care o exilasem de multă vreme într-un colțișor al pieptului, ca să-mi pot duce traiul în lipsa ei. M-am gândit la Poe, mi-am închipuit că mă aflu lângă un ocean oarecare, pe o stâncă și că apele adânci mă spală, mă leagănă și mă învăluie într-o liniște ancestrală, apoi am pornit pe cărările satului spre casa care avea să devină, pentru câteva săptămâni, acasă. Tufele de trandafiri ca-n filmele lui Lynch, caii din curțile oamenilor, aerul uscat care anunța secetă, mi-au însoțit drumul. O femeie m-a anunțat să am grijă la câinele negru și rău din curtea cu picturi la poartă. Câinele m-a întâmpinat vesel, iar ferestrele casei erau aidoma celor din casa în care am crescut și în care nu voi mai putea intra niciodată, la doar o oră distanță de Țibănești. Câtă splendoare, m-am gândit, cuprinsă de o nostalgie care încolțea și se răsucea din oboseala pe care o purtasem cu mine din București.

În primele zile, m-am străduit să-mi limpezesc gândurile, să învăț din nou să respir liniștit, fără să resimt urgența care mă însoțise ca un câine de stână ce apără cu stridență eficiența și alergătura specifice traiului meu alert. Desculță, prin curte, m-am împrietenit cu măgărușii, cu bufnițele din pod care ieșeau să-și învețe puii să zboare la ora apusului, cu viespile-mamut, scarabeii și croitorii care veneau în vizită blânzi și îmi acceptau prezența.

Prima furtună care s-a iscat a reușit să liniștească tot ce se încăpățâna încă să nu-mi dea pace, apoi a venit și scrisul, seara pe prispa casei sau, cum mi se întâmplă adesea, în timpul plimbărilor cu bicicleta prin sat, ieșită după roșii inimă-de-bou, plăcinte sau caise. Unele poeme au nevoie de răgaz și răbdare pentru a le ajuta să iasă la suprafață din adâncurile lor, pentru a lua contact cu aerul fără frică, mai ales când îți roiesc în minte multă vreme și știi prea bine că nu se vor lăsa cuprinse cu adevărat decât în anumite condiții.

Tot la Țibănești am avut parte de revelații care s-au alchimizat în cele din urmă în poezie, după procese anevoioase de înțelegere și cuprindere a unor detalii pe care, pentru a nu ne zdruncina iremediabil traiul. Avem uneori tendința de a le ascunde și de a uita în cele din urmă locul unde le-am înhumat, până când, într-o zi oarecare, în liniștea deplină a unei după-amieze nepripite, țâșnesc și încețoșează totul în jur, forțându-te să le recunoști și să le jelești, să le scrii, să le îmblânzești odată pentru totdeauna, în măsura în care scrisul creează această posibilitate.

S-a întâmplat astfel cu poemul PTSD, pe care vi-l arăt astăzi, scris și rescris de trei ori, ca-n basme, la Țibănești. Când se face liniște, deodată înțelegi. Și sunt tare recunoscătoare pentru această liniște pe care mi-a oferit-o Țibăneștiul, a schimbat realmente ceva în mine ce voi continua să caut activ de acum înainte.

Țibăneștiul meu a mai însemnat și povești pe prispă cu Simona Sora, Ionuț Sociu și Șerban Sturdza, vin cultic și liturgic, scăldat în gârla de devale de Rusalii, singură în pustietatea aceea, numai cu libelulele și șerpișorii de apă, cu gândul la mlaștinile lui Gellu Naum, o plimbare de Solstițiu cu Simona, descoperind împreună ierburi sălbatice și tămăduitoare și o pădure despre care știam că există dar care nu s-a lăsat văzută decât când am avut amândouă convingerea că în cele din urmă se va arăta și ne va primeni cu umbra și prietenia ei care astăzi îmi lipsesc atât de mult.

Mulțumesc, Cărturești & Pro Patrimonio, pentru tihnă, liniște și revelațiile care pun poezia la dospit.

 PTSD
 Pragul. Tandrețea. Sacrificiul. Desprinderea 
  
 Pragul
  
 Când se face liniște 
 la 13 ani de la începutul dezastrului, 
 deodată înțelegi.
  
 Ai fugit ca-n copilărie
 când te-a lovit mașina 
 și ai țâșnit în picioare, 
 ți-ai netezit rochița 
 ca și cum n-ar fi fost nimic. 
 Ai luat-o la fugă, șchiopătând 
 să nu care cumva să te vadă 
 cineva cu genunchii zdreliți, 
 umilită, de parcă vina era a ta 
 de parcă tu ai fi fost șoferul 
 care a lovit o copilă și a fugit 
 de la locul faptei. 
  
 Am fost și eu copila aceea.  
 
Tandrețea
  
 Acum te văd:
 îți întind haine curate la uscat
 și te iau în brațe 
 cum țineai tu bebelușul la sân 
 zece ore pe zi să vină laptele 
 cum nu dormeai de teama 
 morții subite 
 mereu cu o mână pe pieptul lui mic 
 să te asiguri că respiră.
  
 Tot auzeai – 
 o mamă trebuie să se sacrifice
  
 ca Rozafa din Cetatea Skadar rămasă vie
 în interiorul zidului luni în șir
 pentru a-și alăpta pruncul.
 Ca Fatima care aleargă din ruine 
 în ruine după fiecare explozie
 cu pruncul strâns la pieptul secătuit, 
 sau Alaa care și-a pierdut nouă din zece copii
 în bombardamente și a spus
  
 „vreau dreptul de a nu fi puternică”.
  
 Am fost și eu femeia aceea. Vocea ei nu se mai auzea, 
 o locuiau doar vocea lui și vocea războiului. 

  Sacrificiul
  
 Aveai 24 de ani, 
 voiai să faci totul cum trebuie 
 copilul tău să aibă lapte și jucării 
 și pace, mai ales pace.
 Muzica animăluțelor colorate 
 acoperea ocările din camera cealaltă.
 Nu plânge, că-ți pierzi laptele 
 pentru care atât ai trudit.
  
 Dar în toate odăile pieptului tău
 copile în exil, 
 ascunse de șoferi bețivi, 
 de bărbați abuzivi, 
 de bombe și gloanțe,
 copile care se cutremură
 pe lângă ziduri ani mai târziu, 
 ca și când trauma
 ar fi o boală de oase. 
 
 Desprinderea
  
 Azi le pun muzică, 
 le învăț să danseze, 
 să bea, să suduie, 
 să își numească opresorii, 
 le învăț limbajul curajului 
 de a nu te mai ascunde. 
  
 Ca vrăjitoarele din Bucha
 apărăm cerul nopții, 
 în liniștea dintre două alarme
 aflăm coordonatele
 siguranței. 
  
 Am fost și eu copila aceea,
 am fost cenușa 
 care se credea foc. 

  Ziua în care totul a mers bine
  
                        bunicului meu Garbis
  
  
 Acestea sunt străzile
 pe care nu ai apucat să pășești.
 
 Îmi amintesc cum spuneai:
 doar o dată,
 doar o dată să văd Armenia –
 
 vinul de rodii,
 mânăstirile
 unde se aprind lumânări pentru tine
 și izvoarele înghițite de stâncă.
 Străzile acestea te-au așteptat, 
 în lipsa ta gutuile s-au copt,
 pământul a iertat.
 
 Astăzi,
 într-un oraș străin
 care a devenit acasă,
 ceva s-a schimbat.
  
 Într-o după-amiază de mai,
 am simțit-o cu toții –
 o corabie a pătruns ceața prin care tot înaintam
 și pentru câteva ore
 n-am mai fost pierduți.
  
 Doliul s-a așezat la masă,
 bucuria a turnat al doilea pahar,
 o bătrână fredona un cântec din țara veche
 de parcă memoria ar fi 
 fost un cântec de leagăn, nu o rană
 
 iar noi,
 orfani cu obrajii zvântați de soare,
 îmbrățișați de un străin
 care ne-a turnat rachiu de dude 
 și ne-a numit copiii lui,
 ne-am privit și ne-am întrebat din ochi
 oare aceasta-i bucuria? –
 aceea pe care o simt doar cei 
 care au pierdut deja prea mult,
 – împrumutată, ca o haină veche 
 în care găsești fotografia 
 unei familii necunoscute.
  
 Tatăl nostru din taverna din Gyumri
 ne-a arătat o filmare:
 soldați în Arțakh, 1992 –
 dansau convinși 
 că au învins.
 Credeau că pământul
 s-a întors la ei,
 a spus.
 Dansau ca flăcările în care torni rachiu.
 Toți au murit
 până la sfârșitul verii.
 Iar pământul s-a dus.
  
 Dar în acea după-amiază,
 lumina a străpuns norii
 cu un ultim gest de tandrețe.
 Fețele noastre îmbujorate de plâns și de dans,
 ridicate spre cer.
 Tatăl nostru ne-a mai turnat vin.
 
 Soarele se stinge,
 vinul se subțiază
 și curând va trebui să plecăm –
 din tavernă,
 din oraș,
 din țara care e acasă,
 din dansul în plin soare,
 în această după-amiază de mai
 în care cu toții ne-am simțit întregi
 
 și această fericire străină 
 care curând va dispărea. 

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.