Ruxandra Burcescu | Rezidența de creație de la Țibănești | Fragment în premieră
Ruxandra Burcescu este câștigătoarea bursei speciale a juriului, cu un proiect de roman, la ediția a doua a Burselor și rezidențelor Cărturești. Ruxandra ne-a povestit experiența ei de la Țibănești, unde i-a plăcut atât de mult, încât spune că s-ar muta la un moment dat, și ne oferă un fragment din romanul la care „am scris cu o poftă care m-a și speriat”.
Cred că, la un moment dat, am să mă mut la Țibănești
💬 Ruxandra Burcescu
Cred că, la un moment dat, am să mă mut la Țibănești – a fost primul lucru pe care i l-am spus mamei când m-a întrebat cum a fost rezidența.
Nici nu știu de unde să încep pentru că, privind în retrospectivă, e ca și cum aș fi într-o piscină cu bile colorate și vreau să le apuc pe toate, dar nu am decât două mâni.
Am ajuns la Țibănești noaptea, după un drum cu mașina de vreo șapte ore, iar ultima parte a fost prin zone de pădure și sate întunecate. Nu am văzut mare lucru când am ajuns, dar, de îndată ce am intrat în casă, am simțit miros de lemn și pădure. Dacă miroase așa o să fie bine, mi-am zis.
Dimineața a venit cu celelalte descoperiri: livada din fața casei, micul dejun lăsat de doamna Lenuța, Raluca în cele mai simpatice pijamale, câinele pe care l-am botezat Hairy și despre care Raluca spune că e un suflet de veveriță prins într-un corp de câine mare, vișinii de pe uliță care îți sterpezeau dinții și parcul conacului – paradisul ciorilor și al corbilor de am crezut că am alunecat într-un film de Hitchcock.
Am stat o lună la Țibănești și a fost mult și puțin în același timp. A fost mult pentru că am făcut multe – am citit mare parte din teancul de cărți pe care l-am adus cu mine și am scris în fiecare zi cu o poftă care m-a și speriat la un moment dat.
A fost puțin pentru că mi-aș fi dorit să petrec mai mult timp cu prietenii pe care mi i-am făcut. În primul rând, cu Raluca și Cristian, cu care am dezbătut pe platforma din nuc de unde se vedea apusul printre dealuri. Cu doamna Lenuța și Roxana care ne-au spus poveștile locului și ale oamenilor din sat. Cu Andrei, care ne-a plimbat cu căruța prin pădure și ne-a cules flori de câmp. Cu Albert, care, la cei unșpe’ ani ai lui, era mai curajos decât noi când venea vorba de calul Mugurel. Cu Anca și Cornel, care au fost foarte primitori și ne-au dat vin de casă, aromat și tare. Cu Adrien, care ne-a învățat cum să batem fierul și, spre surprinderea mea, chiar mi-a ieșit.
Rezidența asta a fost o experiență profund umană, una de care ar trebui să beneficieze orice scriitor. M-a ajutat să îmi pun ordine în gânduri, am făcut progrese mari la romanul la care lucrez și, cel mai important, mi-a redat bucuria scrisului în sine. Când toate celelalte obligații dispar și știi că ai la dispoziție nu două ore, ci o lună întreagă, o lună în care nimeni nu se așteaptă de la tine să faci altceva, atunci trăiești cu adevărat bucuria scrisului. Eu nu am putut niciodată să mă bucur cu toată bucuria de care sunt în stare de lucruri al căror termen de expirare se întrevede după colț. Un concediu de o săptămână e grozav, dar după prima zi știu că mai am doar șase. De aceea bucuria mea e mereu împletită cu anticiparea nostalgiei.
Ei bine, aici nu a fost așa, pentru că a fost o lună întreagă și, până în ultima săptămână, mi-a ieșit complet din minte că e o experiență finită. Rezidența mi-a dat spațiul de care am avut nevoie să locuiesc iar în mine și în ceea ce scriu. A însemnat mai mult decât o lună de liniște și timp de scris, a deblocat ceva, a creat un întreg univers interior pe care încă îl descopăr în ceea ce scriu acum.
Iar pentru asta trebuie să mulțumesc Alinei Aviana, lui Șerban Sturdza, familiei Rusu, librăriilor Cărturești, precum și tuturor oamenilor din Țibănești care m-au făcut să mă simt binevenită și m-au invitat în viețile lor.
🔸🔸🔸
Aveau o singură cameră pe care o împărțeau cu toții. În camera aia era o sobă de gătit cu ușa ruginită, o laviță și mai mulți paleți acoperiți cu pături subțiate. În câmpia Dunării, iernile sunt geroase, iar vântul îngheață totul în calea sa. De aceea, pe timp de iarnă, maică-sa bătea scânduri în golurile geamurilor, scânduri pe care le scoteau cum începea să se încălzească. Dar crivățul tot pătrundea prin gaura din perete pe unde ieșea burlanul sobei. În nopțile în care apa din găleată prindea pojghiță de gheață, se strângeau cu toții în jurul sobei, se băgau unii în alții ca niște căței abia fătați. Păturile erau subțiri ca niște foițe de ceapă, dar trupurile lor erau multe si calde. Nouă trupuri într-o cameră mică fac aproape la fel de multă căldură ca o sobă de gătit cu ușa ruginită. Vara era mai bine, dar vara veneau țânțarii și duhnea a baltă clocită de la gaura săpată în curte unde își făceau nevoile șapte copii și doi părinți.
Cu toate astea, vara era frumoasă. Putea să doarmă la marginea pădurii unde mirosea a verde crud și se scălda în Neajlov ca să mai scape de păduchi. Toată iarna păduchii îl chinuiau îngrozitor. Se ascundeau între fibrele rărite ale păturii, sub zdrențele pe care-și punea capul, în pufoaica jerpelită pe care o purta zi și noapte, în fularul pe care-l ținea peste gură ca să nu-i înghețe nasul. Le plăcea să-l muște de gât, acolo unde pielea nu era bătătorită. Avea gâtul spuzit de umflături roșiatice pe care le scărpinase până la sânge. Abia apuca să cadă coaja și să se facă pielea nouă că păduchii se și repezeau. Când venea primăvara și apele Neajlovului se dezghețau, primul lucru pe care-l făcea era să se arunce în râu ca să-și potolească mâncărimile și să dea jos murdăria iernii.
Mai era un motiv pentru care abia aștepta vara. Iarna oamenii din sat n-aveau nevoie de el, dar vara putea să se ducă să-i ajute la muncile câmpului și să primească un colț de mămăligă și niște brânză. De asemenea, creșteau afine și ghebe în pădure iar, prin august, se făcea porumbul pe câmp. Iarna, în schimb, când dădea înghețul, mâncarea era puțină. În unele zile masa însemna porumb uscat pe care maică-sa îl fierbea pe sobă, iar în altele n-aveau nimic. Față de frații săi, el o ducea un pic mai bine. Întotdeauna când se găsea ceva de mâncare, oricât de puțin ar fi fost, știa că el va primi. Maică-sa avea un vătrai lung cu care scormonea jarul din sobă și pe care îl folosea ca să îi țină pe ceilalți la distanță când mâncarea nu ajungea pentru toți. Își aducea și acum aminte cum scânceau, cu burțile lipite de spinare și cum îl urmăreau cu priviri hămesite când își înfuleca masa pe laviță. Dar nu îndrăzneau să se apropie, vătraiul mamei îi pândea până când el termina de mâncat.
Într-un an a fost rău de tot. Era iarna lui `47 și nimeni n-avea mâncare în plus. Își ștersese multe amintiri din copilărie, dar foamea aia nu avea să o uite niciodată. Nu mai mâncase nimic de două zile, ultima masă fusese o fiertură de ierburi pe care maică-sa le culesese din pădure, de sub zăpadă. Era ca și cum avea un ghemotoc de sârmă ghimpată în stomac și la orice mișcare pe care o făcea ghemotocul se rostogolea sfâșiindu-i mațele. Îl simțea urcându-i până în gât și zdrelindu-i carnea, apoi coborând iar în burtă. Durerea asta venea în valuri. După un timp trecea și simțea că plutește, ca și cum și-ar fi lăsat corpul pe laviță și ar fi zburat peste dealuri. Apoi începea iar și era mai rău, îi venea să muște, să rupă, să-și înfigă dinții slăbiți în piele, în pielea fraților săi.
În timp ce zăcea pe laviță și-a adus aminte de vecinul de la deal, care era cel mai strângător om din sat. S-a dat jos cu greu și a ieșit pe ușă. S-a târât până în deal, la casa din cărămidă roșie, împrejmuită cu gard din lemn. Pe când se gândea cum să facă, a observat în curte câinele vecinului iar, lângă el, un castron cu pâine înmuiată în apă. Fără să șovăie, s-a strecurat printre stinghiile gardului și s-a apropiat tiptil. Când a înșfăcat castronul, câinele, simțind mișcarea, s-a trezit și a dat să-l muște. L-ar fi sfâșiat dacă nu ar fi fost lanțul gros de fier care l-a tras înapoi. Nici măcar nu s-a gândit să fugă, pur și simplu s-a dat în spate și și-a băgat fața în castron. Pâinea era rece, iar apa sălcie, dar lui i se părea cea mai bună mâncare din lume. A înghițit-o lacom, apoi a lins castronul de ultimul firicel de zeamă. Între timp, auzind hărmălaia făcută de câine, vecinul a ieșit, dar, înainte să apuce să ajungă în spatele curții, băiatul a luat-o la fugă, s-a strecurat printre stinghii și a ajuns la bordeiul său din vale gâfâind, dar fără ghemul de sârmă din burtă. După aia a început să pândească în apropierea casei de la deal.
Într-un final, a venit primăvara. Fratele cel mai mic a murit peste iarnă și l-au îngropat la marginea pădurii. În rest au supraviețuit toți.
Maria Ruxandra Burcescu s-a născut în 1989 în orașul Giurgiu. A urmat cursurile facultății de Comunicare și Relații Publice în cadrul SNSPA. În 2016, a început colaborarea cu Republica.ro iar, ulterior, au urmat colaborări cu mai multe publicații printre care Liternet și Dilema Veche. De asemenea, a colaborat și cu publicația Truthdig din Santa Monica, CA, în cadrul unui program special dedicat reportajului pe probleme de încălcare a Drepturilor Omului.
În 2017, a obținut un premiu la Gala Superscrieri, secțiunea articol de opinie, iar în 2018 a fost nominalizată la Premiile de Presă Europene. Tot în 2018, a câștigat o bursă de mentorat cu Marius Chivu și Florin Iaru în cadrul programului ”Prima Carte” al Fundației Friends for Friends. În 2022, a debutat cu romanul ”Instabil” iar, în prezent, lucrează la un al doilea roman în cadrul unei Burse de Creație Literară a Fundației Cărturești.
There are no comments
Add yours