Ruxandra Burcescu | „Uneori, îți dai seama din prima când îți trăiești un vis”

Ruxandra Burcescu a fost una dintre scriitoarele selectate la ediția a doua a Burselor și rezidențelor de creație Cărturești în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio, petrecându-și o lună din viață în Țibănești, la Conacul Petre P. Carp. Juriul format din  Carmen Mușat (critic literar, redactor-șef Observator Cultural), Alina Purcaru (scriitoare și jurnalistă), Alina Aviana (redactor, membru în departamentul de comunicare Cărturești), Marius Chivu (scriitor, critic literar, redactor Dilema Veche), Cristian Lupșa (editor Decât o Revistă) i-a acordat o Bursă specială pentru roman. 

Țibănești a fost mai mult decât mi-am imaginat și nu pentru că aș duce lipsă de imaginație, ci pentru că nimeni nu îndrăznește să creadă că o experiență poate fi perfectă.

La ediția a doua a programului de Burse și rezidențe de creație literară Cărturești, în parteneriat cu Asociația Maria și Pro Patrimonio, ai fost selectată câștigătoarea unei burse speciale pentru roman. Ce așteptări aveai când ai ajuns în Țibănești?

Era trecut de miezul nopții când am ajuns la Țibănești, după șase-șapte ore de condus, mare parte pe ploaie. La un moment dat, GPS-ul m-a băgat pe un drum forestier, nu mai aveam semnal, din pământ ieșeau aburi, mă chioram să văd pe unde merg. Eu noaptea sunt pierdută, pot să mă rătăcesc și în fața blocului. Deja începeam să mă obișnuiesc cu ideea că o să dorm în mașină și oi vedea a doua zi, pe lumină. 

Așa că atunci când am ajuns în Țibănești, așteptările mele erau foarte joase – un pat și un duș cu apă caldă. Însă când am intrat în casă, am simțit un calm atipic mie. În primul rând, mirosea foarte bine, a lemn și a mușețel. În camera mea erau trei lămpi pentru citit, masa în fața ferestrei și suficient de mare încât să încapă mai multe teancuri de cărți, părea o cameră special concepută pentru literatură. M-am trântit în pat cu sentimentul ăla de entuziasm pe care îl ai când știi că ai ajuns exact unde trebuia să fii. 

Realitatea de la fața locului a fost pe măsura așteptărilor? Ulterior, ai scris că la un moment dat te-ai muta acolo!

Țibănești a fost mai mult decât mi-am imaginat și nu pentru că aș duce lipsă de imaginație, ci pentru că nimeni nu îndrăznește să creadă că o experiență poate fi perfectă. Am scris mult mai mult decât credeam că o să scriu, am avut zile în care m-am dezlipit de laptop doar pentru că o voce mică și didactică din capul meu insista că nu poți scrie bine dacă scrii două mii de cuvinte într-o zi. 

Colegii de rezidență iar au fost o surpriză faină. Am stat nopți întregi povestind cu Raluca, ne-am plăcut foarte mult și am păstrat legătura. O lună de zile am locuit împreună și nu a fost niciun moment tensionat, din contră. Pe măsură ce filosofam descopeream câte lucruri avem în comun. Cu un cristian povesteam la micul dejun, e o tolbă de anecdote inedite, nu a existat un moment plictisitor.

Locul, în sine, e de o frumusețe atemporală, te plimbi pe dealuri și ai senzația că devii tu un personaj într-o carte și că acțiunea s-ar putea petrece oricând în ultimii o sută de ani. Iar oamenii din sat pe care am apucat să îi cunosc mi-au rămas foarte dragi. I-am vizitat recent, în drum spre FILIT, și au fost la fel de calzi și primitori. Ba chiar m-am întors și cu trei borcane de zacuscă de la tanti Lenuța și, crede-mă, nu există zacuscă mai bună (sper că bunică-mea nu citește asta). 

Și da, dorința de a locui acolo la un moment dat a rămas vie. Iubesc Moldova, Iașiul mi se pare cel mai fain oraș din România, iar Țibănești mi-a adus multă bucurie. 

Cum începea o zi petrecută în rezidență și cum se încheia? Ce a avut magic acel loc?

Eu făceam cafeaua, Raluca spăla vasele, ăsta a fost târgul și mie mi-a convenit enorm pentru ca sunt puține lucruri care îmi displac mai mult decât spălatul de vase. 

Îmi plăcea enorm să îmi beau cafeaua pe terasa din spate unde erau baloții de fân. Eu le spun rotocoale și, nu știu de ce, îmi place să le privesc. Exista ceva foarte proaspăt și plin de posibilități într-un loc unde sunt înșirați baloții, iar în zare vezi doar pășunea și câmpul. Îmi dau seama că descriu o imagine bucolică aici, dar, am mai spus-o și cu alte ocazii, ruralul e zona unde mă simt cel mai bine și, probabil, de aceea văd totul prin lentile viu colorate. 

Cea mai mare parte a zilei o petreceam scriind sau citind, apoi, seara, mergeam la tanti Lenuța pentru cină și exploram satul împreună cu Raluca. Deși nu îmi stă în obicei să intru în vorbă cu oamenii, de teamă să nu fiu intruzivă, la Țibănești a fost altfel. Glumeam cu sătenii la magazin, le ascultam poveștile și bârfele, la un moment dat am mers și la cules de cireșe la cineva. 

Seara era foarte fain pentru că rămâneam la povești, fie în casă, fie pe o platformă din lemn construită într-un nuc. De acolo aveam o priveliște superbă, vedeam toată valea și satele din jur și, într-o seară, cele mai spectaculoase fulgere din viața mea. 

Cred că nu locurile în sine au o magie, oricât de frumoase ar fi. Locurile sunt oglinzi care reflectă o parte din tine. Spre exemplu, într-un oraș futurist, cu mulți zgârie-nori, mă simt pierdută, mă apasă și parcă nici nu pot să respir bine. Nu aș putea spune că e urât, pur și simplu reflectă ce e mai rău în mine, îmi văd temerile proiectate în giganți din sticlă și oțel. În schimb, într-un sat cum e Țibănești sau chiar și într-un oraș cu clădiri vechi și străzi pietruite, iese la iveală cea mai bună partea a mea. Și aici e ceea ce oamenii numesc magia locului – e felul în care locul respectiv rezonează cu cea mai bună parte a ta. 

Ai scris mult în acea lună. Când să ne așteptăm la acest roman al tău?

Am avansat foarte mult cu romanul în luna petrecută la Țibănești, dar încă e departe de a fi gata. Ce mi se pare extraordinar e că am avansat nu doar la nivel de scris, ci și cu planul acțiunii. În momentul de față fiecare capitol din roman e conturat, iar o treime din el e deja scrisă. Însă probabil voi mai avea nevoie de un an ca să îl termin.

Știu că am publicat Instabil la final de mai, iar în iunie eram deja la Țibănești lucrând la al doilea roman, dar intervalul real de timp dintre Instabil  și romanul la care lucrez acum a fost de doi ani. Am semnat contractul cu Humanitas în februarie 2020, dar a venit pandemia și publicarea a fost amânată. Iar după o perioadă a trebuit să scriu iar. Dacă stau două-trei luni fără să scriu, încep să mă simt din ce în ce mai rău, devin irascibilă, pesimistă, am în permanență un sentiment de vinovăție. Apoi mă reapuc de scris și toate lucrurile astea dispar. La început nu făceam legătura dintre pauzele de scris și stările mele de tristețe, dar, cu timpul, a devenit evident. E ca atunci când îți place foarte mult să faci sport și, dintr-un motiv sau altul, luni de zile ești sedentar. Frustrarea de a fi departe de lucrul pe care îl iubești se adâncește cu fiecare zi.   

Ai deprins și câteva taine ale satului, printre acestea cum să bați fierul. 

Ca să fiu sinceră, treaba cu bătutul fierului a fost inedită, dar nu cred că e pentru mine. Pana pe care trebuia să o fac seamănă mai mult cu o frunză de ficus, suspectez că nu va fi expusă prea curând la vreun muzeu. 

Am fost într-o zi cu căruța la pădure și, după aia, la o stână. Era pe seară, ciobanii se pregăteau să mulgă oile și, evident, nu am putut să stau cuminte să privesc. Am vrut să mă implic în procesul ăsta, bunică-mea a avut capre, la un moment dat. Ei bine, cu ocazia asta am aflat că, în ciuda reputației proaste, caprele sunt mult mai cuminți decât oile la muls. Mă așteptam să stea calme, dar nu a fost așa. Ca să mulgi o oaie trebuie să o ții de picioarele din spate să nu fugă, iar asta n-am fost în stare să fac, spre amuzamentul ciobanilor. 

O altă „taină” – când călărești fără șa, arăți de parcă ești verișoara lui yeti când descaleci. Era cald, aveam pantaloni scurți, tanti Lenuța a zis ceva de șa, dar eu eram prea entuziasmată ca să mai aștept. A fost fain, dar când m-am dat jos, partea din spate a picioarelor mele era complet îmblănită, din nou, spre amuzamentul privitorilor.

Dulceața de morcovi e o altă descoperire, precum și faptul că, în apropiere de Țibănești, e o fermă de unde poți să cumperi porci mistreți domesticiți. Dar cea mai mare taină rămâne comunitatea din Țibănești – fiecare om pe care l-am întâlnit a fost un deliciu. De la povești cu șerpi albi care ți se încolăcesc în somn în jurul gâtului și miracole din zonă, până la tradiții care angrenează tot satul și istorii despre război și foametea din 1947. Țibănești e un loc viu, unde vezi cete de copii jucându-se de-a v-ați ascunselea pe ulițe, căruțele circulă nestingherite de mașini, iar seara e un du-te-vino de oameni care se vizitează să mai stea la o vorbă. 

Această rezidență ți-a readus, pe lângă bucuria scrisului, și forțe noi, a deblocat zone la care nu aveai acces cu ușurință și a creat noi legături cu tine însăți. Crezi că orice scriitor s-ar potrivi cu un anumit tip de rezidență? 

Cred că orice scriitor ar beneficia enorm de pe urma unei rezidențe. Întâmplarea face ca acest tip de rezidență în zona rurală să mi se fi potrivit mănușă. Dacă eu m-aș simți la fel de bine într-o rezidență în New York? Nu, oricât de ciudat ar suna treaba asta. Sunt, de asemenea, scriitori pentru care zona rurală e un coșmar și se mișcă cel mai bine în spațiul urban. 

Însă dincolo de aceste considerente și de ce anume îți spuneam că oglindește locul din tine, o rezidență e un spațiu de tihnă. Indiferent că ești în mijlocul dealului sau la etajul patruzeci și șapte într-un oraș-mamut, faptul că știi că ai un timp doar pentru scris, în care nimeni nu mai are dreptul să vrea ceva de la tine, îți creează spațiul de care ai nevoie. E ca și cum dai sonorul la minim pentru toate celelalte responsabilități și nu te mai interesează nimic altceva în afară de sunetul propriilor gânduri. Or asta e o experiență fundamentală nu doar pentru un scriitor, ci pentru oricine creează. 

La ce burse sau rezidențe ai aplica, în străinătate, dacă ai avea puține responsabilități cotidiene?

Ca să fiu sinceră nu m-am gândit foarte mult la asta. Știu că sunt rezidențe în Germania, în Grecia, de exemplu. Nu sunt foarte familiarizată cu ele pentru că sunt încă la început, abia am debutat, iar rezidența Cărturești a fost, oricum, o surpriză uriașă. 

Mi-ar plăcea să aplic la toate, nu sunt pretențioasă. Un vis pe care îl am e să locuiesc câteva luni în America Latină, e locul care mă atrage cel mai mult. 

Legat de responsabilitățile cotidiene, e drept că s-au strâns foarte multe în ultimul an, în prezent sunt implicată în vreo trei proiecte. Îmi place și partea asta a vieții mele, dar, așa cum am mai făcut, atunci când simt că se strâng pereții și nu mai am spațiu de scris, mi-l creez, de obicei în mod radical. Deci probabil că va veni o perioadă în viața mea când voi aplica la rezidențe și în străinătate, ignorând complet orice responsabilitate cotidiană. Să fii iresponsabil cu măsură, asta e ceva în care cred. 

Cum ar arăta o rezidență și spațiul ideal pentru aceasta, dacă tu ai dispune de un buget generos și de o echipă minunată pe care să o coordonezi?

Nu cred că aș putea face lucrurile mai bine decât au fost la Țibănești. Pentru mine asta a fost o rezidență ideală. Știu că e și singura de care am beneficiat până acum, dar, uneori, îți dai seama din prima când îți trăiești un vis. 

Cel mai probabil aș repeta ce am văzut la Țibănești, poate în Gruiu (ca să nu copiez chiar tot), satul copilăriei mele, unde încă descopăr locuri și personaje. Spre exemplu, astă-vară m-am rătăcit într-o seară și am ajuns pe malul lacului Snagov lângă o rezervație de nuferi imperiali. Nu am mai văzut niciodată așa ceva, era o pădure de nuferi pe suprafața apei, nu pe o porțiune, ci aproape cât cuprindeai cu ochii. 

Altfel, nu aș interveni asupra programului. Frumusețea rezidenței la Țibănești a fost că a inclus și câteva activități locale, suficiente cât să îți dea un gust al locului, dar fără să creeze o presiune și fără să intervină peste programul de scris. 

Interviu realizat de Andra Rotaru, în seria dedicată scriitorilor câștigători ai Burselor și rezidențelor Cărturești.

🔹🔹🔹

Bursele de creație literară Fundația Cărturești, Asociația Maria & Pro Patrimonio au luat naștere din dorința de a promova și încuraja dezvoltarea literaturii române contemporane, începând cu sprijinul acordat autorilor ei. Într-o piață de carte dominată de traduceri, unde pentru majoritatea autorilor, scrisul este al doilea, dacă nu chiar al treilea job, proiectul acestor burse și rezidențe își propune să redea scriitorilor contextul necesar pentru a se dedica scrisului: timp, „o cameră doar a lor” și cât mai puține constrângeri exterioare.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.