Șeherezada și lumea nouă

Felix K. (personajul narator al lui Jan Koneffke din Cele șapte vieți ale lui Felix K., Humanitas, 2013, traducere de Ana Popa, postfață de Ioana Pârvulescu) e-un ghem de contradicții. Neamț din Pomerania, o zonă de identități mișcătoare, emigrează în secret, când țara lui ordonată și previzibilă pare să fi înnebunit. În 1934, ajunge în Balcicul încă românesc, ca protejat al unui pianist renumit, Victor Marcu, și devine răspunzător de educația fiicei lui, Virginia, mică domnișoară capricioasă. De atunci înainte îl cheamă Johann Gottwald și, cu toate că, treptat, toată lumea artistică din Balcic va afla cine e, de fapt, trebuie să se dea drept sas din Brașov. E prima poveste. Urmează cele pe care le născocește pentru Virginia, tot mai pretențioasă. Mecanismul pe care crede că-l controlează o să-l învingă, cât de curând, forțându-l să înghită povești care nici prin cap nu i-ar fi trecut. Protectorul lui, Victor Marcu, vanitos și influențabil, îl va îndepărta sub un pretext oarecare, lăsându-l pierdut într-o țară străină. Până să se despartă de acest venerat, dar destul de slab la minte „zeu al pianului”, cunoscuse lumea seducătoare a Balcicului, în care elita e una singură. Arta se amestecă periculos cu politica, mondenitățile cu filosofia, boema cu viața pe picior mare. Mai departe, va cunoaște oportunismul oamenilor, dar și mărinimia lor, și va afla ce înseamnă să inventezi povești, când se trezește încarcerat și acuzat de comuniști de grozăvii pe care nimeni, ascultând mărturii mincinoase, nu se obosește să le verifice.

Atmosfera de la Balcic e aceea din Jurnalul lui Sebastian, cu personaje reale (Regina Maria, zisă Sultana, Fatma, slujitoarea ei fidelă, Mahmut) și cu altele care se pot ușor deduce. Însă lui Koneffke îi reușește, dincolo de documentare, priza la o lume definitiv dispărută. Vicioasă, dar seducătoare, încremenită în tipare orientale (un pictor își bate, de față cu tot cercul de prieteni, nevasta infidelă, și nimeni nu oprește spectacolul), rafinată, dar bârfitoare și decăzută ca o mahala din Stambul. Politica e peste tot, dar e luată în glumă, pasiunile pe care le stârnește sunt răfuieli de serată. Nu la fel vor sta lucrurile după întoarcerea într-un București care, de la o zi la alta, se schimbă periculos. Cazinoul lui Șlomovici îi oferă viziunea măririi și decăderii. Discursurile și opțiunile politice se contrazic amețitor și n-ai ști să spui dacă sunt simple cazuri de lichelism, de orbire, în vremuri când nimic nu mai e sigur, sau efectul unei istorii care se cutremură. Scena iubirii dintre Felix și Jeni, văduva unui cafegiu armean care-l primea ca-n transă, într-un joc de-a soțul ei întors la viață, ca dintr-o dată să se trezească și să-l vrea pe el, cel adevărat, se petrece în noaptea cutremurului din ’40. Catastrofa mare, violentă și imprevizibilă, înghite, dramatic, mica împlinire individuală. E mecanismul romanului, în care doar un soi de magie face cu putință reintrarea în rol, după experiențe care omoară. E magia unui recital de pian care-i face pe soldații ruși intrați într-o casă, în căutare de femei, să uite de ce-au venit. E reparația prin care Felix K., pianist cu degetele zdrobite de cizma unui agent SS, reajunge, la bătrânețe, să cânte pe scenă. Și să treacă, cumva dezimplicat, dintr-o viață în alta, ca un mesaj închis într-o sticlă. La sfârșit, se va reîntâlni cu Virginia, bătrână și mult mai calmă, spre reînnodarea, târzie și fără rost, a unei iubiri fără timp. I-o spusese demult, la Balcic, Haralamb Vona, un arhitect stilat și boem, care-și trăiește viața pierzând-o: unii se scaldă în bani, noi ne scăldăm în timp. E refrenul lumii care a fost. Lumea nouă, de după război, se va scălda în bani, poate, dar niciodată în timp. Timpul pe care Șeherezada și-l câștiga cu povești, cum a făcut-o și Felix K., nu mai prețuiește nimic. Totul se răstoarnă, pleacă și vine, într-o capricioasă socoteală a norocului. Ar fi ceva de învățat? Nimic.

Șapte vieți (de fapt, șapte morți) nu-l fac pe Felix K., spre deosebire de eroii romanelor orientale, mai cumpănit sau mai pregătit pentru ce-l așteaptă. E în el o vitalitate care e a epocii dintre războaie, o rezervă de frumusețe și de echilibru care-l face să nu dispere. Iubirea pentru Virginia, o predestinare peste care trece, ca o umbră, adierea poveștii dintre Enescu și Maruca, e firul care leagă toate viețile laolaltă. Înălțătoare și meschină, imposibilă și, totuși, meritând să mori pentru ea. Abia după ce a redobândit-o, chiar și prea târziu, Felix K. poate să moară fără repetiție. Nu, firește, și povestea lui, complicată, tulburătoare și anonimă. Care e a lui și a mult mai multora. Pe ultima ei filă, s-ar putea scrie se dedică României și lumii. Din acei ani cumpliți și minunați.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.