Simona Sora | Biblioteca invizibilă

În luna iunie, la Țibănești, s-a desfășurat a doua parte a rezidențelor ediției 5 a Burselor și rezidențelor Cărturești. Simona Sora este câștigătoarea unei burse Cărturești pentru eseu și ne povestește cum a fost pentru ea experiența din rezidență și dacă a găsit Biblioteca din Țibănești…

Mi-am amintit zilele trecute de biblioteca din Țibănești, ascultându-l pe premierul Bolojan explicându-ne cum orice comună care își dorește o bibliotecă ar trebui să-și împartă (în două? în trei?) bibliotecarul/bibliotecara cu o altă comună sau primărie.

Am ajuns la Țibănești, pentru una dintre rezidențele Cărturești din 2025, de Rusalii, așa că nu m-am mirat că totul părea, în prima zi, pustiu. În centrul satului, vizavi de parcul dendrologic, în mijlocul căruia se află încă vechiul conac al junimistului P.P. Carp, trona un portic pe care scria cu litere de-o șchioapă: BIBLIOTECA COMUNALĂ. Între Poliție și Centrul de Vaccinare se deschidea o alee care conducea, fără îndoială, la bibliotecă. Aveam un subiect doct pentru această rezidență și cum un rând de opere complete, o tabletă burdușită, plus motorul de căutare pe care mi l-a recomandat co-rezidentul meu, Ionuț Sociu, păreau să nu-mi ajungă, am hotărât, de cum am intrat în Țibănești, să caut neașteptata bibliotecă. N-am reușit însă să dau de ea întreaga lună iunie.

A doua zi era tot sărbătoare, așa că am cercetat parcul labirintic și centrul așezării, fierăria-școală („Batem fierul la Conac“) cu maître francez, înființată de neasemuitul Șerban Sturdza împreună cu Les Compagnons du Devoir. Eram pe Lună. În prima zi normală din săptămâna următoare m-am dus de-a dreptul la poliție: vecini cu biblioteca anunțată grandios, ei ar fi trebuit să știe dacă în sala de lectură se intra direct din stradă, prin notariatul care părea nefuncțional, sau prin capătul aleii care dădea spre o casă renovată, termopanată, dar nelocuită și pe care nu scria nimic. N-am apucat însă să intru la poliție, îngrijitorul care mătura molcom m-a oprit și m-a întrebat pe cine caut.

‒ Biblioteca, am zis și i-am arătat firma glorioasă, boltită peste promisiunea unei biblioteci. M-a privit câteva secunde și apoi a reluat măturatul, concentrat, apoi s-a răzgândit și a strigat un trecător de pe partea cu parcul care se oprise în fața avizierului unde se vedea figura unui singur personaj, actualul președinte, căruia îi luasem un interviu prin 2000 într-un număr dilematic despre întoarcerea în România: lui și lui Dumitru Prunariu.

‒ Ștefane, sună la grădiniță și vezi unde-i biblioteca!

Apoi s-a întors spre mine și mi-a explicat:
‒ Au împărțit biblioteca în două: o parte la grădiniță și o parte la școală.

După înălțimea mea, era indicat s-o văd mai întâi pe cea de la grădiniță. Ștefan a sunat la grădiniță și mi-a arătat încotro s-o iau: o vedeam pe dreapta, dincolo de strada principală unde-mi parcasem mașina la venire.

‒ Zice să vă duceți acolo, vă spun ei unde găsiți biblioteca.

M-am dus, voiam să limpezesc misterul bibliotecii invizibile. Grădinița avea două intrări, ambele închise. Am bătut, mi-au deschis două doamne care m-au îndrumat spre primărie, peste un alt drum, dându-mi și un nume – parolă sigură, căci acea a treia doamnă, filoloagă ca mine, va înțelege exact natura urgenței mele. Nu aveam o urgență, le-am zis, sunt doar obsedată de biblioteci: am văzut unele subterane, cu cinci etaje, altele suspendate peste grădini luxuriante, una singură circulară, la Damasc, musai să văd și biblioteca comunală din Țibănești.

La primărie a fost cum mă așteptam: am aflat taina, fără să împrăștii misterul. Biblioteca chiar exista și avea un fond de carte considerabil, achiziționat neîntrerupt, adică atâta vreme cât legea a prevăzut și bugetul a asigurat achiziția de carte. Era cum mi-am imaginat: puteai găsi acolo rarități, cărți închise ani buni la fondul secret și casate în alte biblioteci, volume scoase de pe piață brusc, apariții meteorice (și fără copyright, din primii ani de după 1989) care n-au mai fost vreodată reeditate: peștera lui Ali Baba!

‒ Poate vreți să vorbiți cu primarul, mi-a zis doamna IM care chiar știa despre ce vorbeam.

‒ Nu vreau decât să văd biblioteca, am zis, sigură, de data asta, de reușită.

‒ Asta nu se poate, mi-a răspuns, ultima bibliotecară e în concediu de maternitate, iar postul e blocat și nu a fost încă scos la concurs.

N-are rost să vă povestesc cele încă două-trei încercări de a intra, totuși, în biblioteca din Țibănești. M-am cățărat într-o seară chiar pe-un gard să văd rafturile cu cărți în interiorul casei din fundul aleii de lângă poliție. Geamuri fumurii, reflectorizante, nu se distingea nimic…

Am plecat, după câteva săptămâni, cu gândul că mă voi întoarce. Am citit și am scris la Țibănești, am căutat ciuperci și cimbrișor în pădure cu Ligia Keșișian (căreia îi sunt profund recunoscătoare pentru franchețea ei rară, dar și pentru minunata cămașă bleumarin care m-a ferit în pădure de țânțari), am aflat istoria locului de la Cornel Rusu, administratorul casei. L-am cunoscut acolo pe domnul Șerban Sturdza și am ascultat o seară întreagă incredibilele sale povești (care ar trebui scrise) și am ajuns împreună chiar și la domeniul Sturdza de la Miclăușani (unde am văzut vechiul palat neogotic al Sturdzeștilor de pe al cărui tavan am încercat zadarnic să descifrez o inscripție în latină). Am intrat în Sfânta Sfintelor, depozitara memoriei locului (care e miraculosul conac refăcut de Șerban Sturdza și lăsat deschis pentru oamenii locului) dar și în mausoleul familiei Sturdza, loc improbabil al misteriilor egiptene, proiectat după planurile lui… Gustave Eiffel, am fost, deși era închisă, în biserica veche de pe Strada Fabricii care altădată era tot pe domeniul Carp. Dar n-am putut intra în Biblioteca din Țibănești și mă tem că în lumea în care ne-am trezit (și în care biblioteca e doar o încăpere ticsită cu hârtie, iar bibliotecarul/bibliotecara o ființă grăbită și împărțită între două-trei asemenea spații evanescente) nici nu va mai fi cazul.

Cu totul altceva
– fragment –

L-am ascultat zilele trecute, a nu ştiu cîta oară, pe Lucian Raicu citind primele paragrafe ale eseului său despre Bacovia, „Învingătorul“ din Calea de acces. Raicu citeşte, iar soţia sa, Sonia Larian, îl înregistrează cu ajutorul unui casetofon împrumutat de la Sorin Titel, într-o după-amiază prăfoasă din anii ’80, ultimii în care cei doi locuiau încă la Bucureşti, pe Ştefan cel Mare, la numărul 17. De-afară se aude un vacarm infernal, constant, înnebunitor, care nu perturbă însă lectura şi nici tonic-jucăuşa exclamaţie din final, out of record: „Cum e? Cum e? Cum e?“. E acolo, pe Ştefan cel Mare, o zonă a geografiei literare româneşti, iar cuplul Lucian Raicu – Sonia Larian a fost, fără îndoială, unul dintre personajele duale ale acesteia; e o zonă stranie şi obsesivă ale cărei motoare „se aud“ în această înregistrare pe care am primit-o într-o după-amiază ploioasă, la Paris, în apartamentul din Rue Bargue, unde Lucian Raicu şi Sonia Larian (autoarea acelui roman extraordinar, Bietele corpuri) au locuit în ultimii ani.

Nu l-am cunoscut pe Lucian Raicu altfel decît prin cărţile sale. Poate şi de asta vocea lui, pe care am auzit-o citind, pentru RFI, multe dintre scrisorile de la Paris, mă contrariază de fiecare dată. Mă contrariază tocmai pentru că o cunosc deja de multă vreme, dar nu aşa cum o aud articulată în eter, ci ca voce interioară a unor cărţi esenţiale (nu doar pentru literatură) pe care le-am citit de-a lungul timpului. E aceeaşi voce interioară care scria-spunea: „Zadarnic, ora criticilor nu va bate niciodată, cîtă vreme vor fi scriitori care să-şi aparţină lor înşile, şi critici care să aparţină tuturor scriitorilor, cîtă vreme vor exista critici somaţi să înţeleagă totul şi adevăratele sensibilităţi scriitoriceşti, răni deschise în contact dureros cu vibraţia inevitabilă a unei mîini străine“ (Critica, formă de viaţă, 1976). Acea voce care scria sibilinic, în plin ceauşism, „laşitatea evaziunii în boală, în depresiune, în incapacitate, ascunde un curaj eroic, curajul aproape dement şi totuşi atît de bine socotit, de «planificat» şi pus la punct în toate amănuntele, curajul de a se dedica numai şi numai unei opere cu totul incerte, o neobişnuită forţă a opţiunii cu şanse vagi de realizare în domeniile scrisului“ (Scene din romanul literaturii, 1985). În fine, aceeaşi voce brusc exterioară, audibilă prin această rară înregistrare privată, în care, cu puţin timp înainte de a pleca din România, Raicu vorbeşte (introducînd lucruri „căzute“ la cenzură, de pildă un citat din Caraion, şi care căzute au rămas şi în ediţia abreviată de după 1989) despre „timidul, timoratul, neajutoratul Bacovia“, dar mai ales despre poezia sa „infinit cutezătoare, nebuneşte de curajoasă, de sfidătoare, de dispreţuitoare faţă de ce ştim şi ne imaginăm că este poezia“.

Miza criticii lui Lucian Raicu pe „lucrurile ultime“ („suferinţa, dragostea, răul fizic, răul moral, moartea, miracolul, prezenţa sau absenţa lui Dumnezeu atunci cînd ar fi mai multă nevoie, absolută nevoie de el şi de intervenţia sa“ – iată-le adunate într-o scrisoare despre Ionesco) şi exasperarea faţă de „micii demoni ai literaturii“ sînt cele două tonalităţi între care joacă vocile – interioare sau exterioare – ale criticului. Vocea pare că urmăreşte nu doar paradoxala sa gîndire redată într-o frază arborescentă, dar limpede, plină de semne şi sublinieri, ghilimele şi paranteze; vocea sa, scriind despre Bacovia, urmăreşte ceva de neprins direct, ceva nedescoperit de critică pînă la el, poate pentru că nici unul dintre criticii (mari) ai lui Bacovia nu a riscat un asemenea plonjon „împotriva evidenţelor ştiute“. O voce interiorizată, însingurată (căci nu vorbeşte doar de Bacovia, ci şi despre sine), începînd oarecum teatral, declamatoriu (ca vocea lui Bergson din alt secol) ca să se retragă într-o răguşeală retorică: „Umilul ins umileşte toată ştiinţa noastră şi îşi rîde de certitudini în felul unui aventurier ce se aruncă în necunoscut fără să-i pese de riscuri… Va mai scăpa cu viaţă din această încercare, vom mai recunoaşte în el poetul? Nu-i va plînge nimeni de milă, nu va izbucni nimeni în rîs? Primejdia există… Da, o primejdie, şi nu una oarecare, ci una de moarte, însoţeşte la mai puţin de-o jumătate de pas tentativa aceasta: este primejdia nonpoeziei. Sau a ridicolului“.

Critica-formă de viaţă pe care a practicat-o la noi, ca nimeni altul, Lucian Raicu risca şi ea – prin prea apropiata şi îndelungata coabitare cu opera altuia, prin ţinerea sub ochi a acelor mişcări imperceptibile, la limita conştiinţei, a acţiunilor interioare ale personajelor, prin acea critică admirativă devenită o a doua natură a sa – ieşirea în afara criticii literare, poate, cine ştie?, tocmai pentru a ajunge în miezul ei.

Simona Sora

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.