Svetlana Cârstean: Traducerea e intimitate

Foto via Bookaholic.ro

Lansat în Suedia în primăvara anului 2016 și publicat în toamna aceluiași an în România, volumul Trado (Editura Nemira) le-a adus față în față, din nou, pe poetele Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad. Acestea s-au întâlnit pentru prima oară în aprilie 2012, la Biskops Arnö, în cadrul unui atelier de traducere de poezie, organizat de către ICR Stockholm. Ulterior și-au tradus reciproc cărțile de debut, Vitsvit și Floarea de menghină, traduceri care au fost publicate în România, respectiv în Suedia, în 2013. „Trado e un sistem de texte în care cititorul se poate orienta liber între trei cărți identice ca formă: una semnată de Athena Farrokhzad, alta de Svetlana Cârstean, o a treia scrisă de amândouă. E imposibil de spus cine deține proprietatea asupra textului. Cele care l-au scris? Eu, care-l citesc? Mai curând e vorba de o întâmplare la care participăm cu toții.”  (Maria Küchen, Sydsvenskan)

Am dialogat cu Svetlana Cârstean despre conexiunile care se nasc în momentul în care traduci o carte, cât de departe ajungi parcurgând traseul identitar al autorului pe care îl traduci, cât se distruge și cât se câștigă în acest proces complex de scriere și rescriere. — Interviu de Andra Rotaru

După o perioadă petrecută în spațiul limbii pe care o traduci, acea limbă devine cunoscută, chiar dacă nu o vorbești. Se poate vorbi de atașamente, de conexiuni la nivel psihologic, de confort sau traumă pe care ți-o poate provoca apropierea sau îndepărtarea de ceva recent (ne)cunoscut?

Îmi amintesc că trecuse poate jumătate de an de cînd nu mai fusesem în Suedia și nu mai auzisem deloc suedeza vorbindu-se în jurul meu. Cartea fiind terminată și lansată deja, nu mai aveam un contact intens nici cu spațiul, nici cu limba. Și la un moment dat a trebuit să zbor iar spre Suedia. În al doilea avion, de după escală, toată echipa aflată la bord vorbea suedeza. Și atunci, încă de la primele cuvinte care explicau lucrurile comune de dinainte de decolare am avut un sentiment de familiaritate și cumva de „acasă”. Am înțeles că îmi lipsise, că era ceva ce fusese în viața mea și acum nu mai era ca înainte. Suedeza a fost prietenoasă cu mine, a acceptat să găzduiască toate conținuturile mele, așa că e firesc să am un sentiment de acasă și de intimitate. Știu anumite cuvinte, înțeleg adesea ce se vorbește, iar cînd sînt cu Athena pe scenă, totul decurge firesc, pentru că pricep aproape tot, atunci cînd ea comunică în suedeză cu publicul. E straniu însă că nu am simțit niciodată nevoia să învăț de-adevăratelea limba, am orbecăit, utilizîndu-mi doar intuiția și conexiunea specială care ne-a ajutat pe mine și Athena să comunicăm și să ne traducem. Și ea la fel cu româna. A fost ca și cum nu am vrut să distrugem o anumită condiție a comunicării noastre, un anumit mister. Atunci cînd cele două edituri ne-au propus să scriem cartea comună, am spus că de data asta vom lucra cu traducători profesioniști. Iar editorii noștri ne-au explicat că ceea ce e important e tocmai să păstrăm felul în care am lucrat pînă atunci, traducîndu-ne una pe alta fără să cunoaștem limba celeilalte.

Există un moment anume în perioada în care traduci un text când „diferențele dintre locul din care ai plecat și cel în care ai venit se șterg”?

Probabil atunci cînd vocile se contopesc, cea care traduce și cea care se lasă tradusă. Cînd se potrivesc una cu alta. Sau atunci cînd vii în spațiul necunoscut, al celuilalt, și descoperi că dimineața e dimineață, oul-ochi din tigaie e același ochi de la micul dejun, că regina nopții de la intrarea în bloc e aceeași, deși limba s-ar putea s-o exprime altfel.

Cum integrezi tu distrugerea în procesul de cunoaștere a unui text?

Distrugerea înseamnă deconstrucție și asta e întotdeauna necesară cunoașterii unui text. E cumva asemănător cu ceea ce fac copiii la un moment dat, cînd desfac totul în bucăți, cînd scot în afară ce-i înăuntru, ca să vadă cu ochii lor realitatea intimă a mașinuței, a xilofonului de plastic sau a radioului. A umbla printre fire, conexiuni desfăcute, butoane scoase de la locul lor e în sine o aventură a cunoașterii, a descoperirii. După aceea urmează reconstruirea întregului (sau a noului întreg), după reguli vechi și noi.

Există un spațiu comun de conviețuire în momentul în care intervine procesul de înțelegere, de integrare și de traducere. Athena scrie: „în poemele tale ar putea exista o casă pentru mine.” Cum a fost spațiul de conviețuire în cazul tău?

În primul rînd a fost unul neașteptat. Posibilitatea găzduirii, care tradițional e o inițiativă feminină prin excelență, în acest caz și reciprocă, a venit ca o surpriză. Traducerea e un fel de a-l conține pe celălalt, m-am simțit conținută.

Wittgenstein scria în „Caietul albastru”: „semnul (propoziția) își primește semnificația de la sistemul de semne, de la limbajul căruia îi aparține.” Pentru a putea traduce textele Athenei Farrokhzad ai început să cunoști limbajul căruia ea îi aparține, ducându-te până în cele mai vechi amintiri și spații ale identității ei?

Da, fără îndoială. Accesul la acest „sistem” e premiza traducerii. Iar traducerea e intimitate, indiferent că ești față în față sau nu cu autorul pe care îl traduci. Cu atît mai aventuros e să descoperi identitatea acestui autor în timp real, împreună cu el. Există compatibilități naturale, așa e mereu, există întîlniri semnificative. Mereu cu Athena a fost o oglindire, ne-au interesat mereu aceleași trasee de deconstruire a sensurilor, am avut o curiozitate permanentă pentru identitatea celeilalte, fiindcă de la început am avut intuiția că există ceva comun, chiar dacă fundamental diferit. Încă de la primele texte pe care le-am tradus am plonjat în temele dure ale identităților noastre și am vrut să înțelegem în ce măsură avem demersuri similare pentru experiențe diferite sau aparent diferite. Probabil că unul dintre cele mai importante momente din turneul nostru suedez de lansare a volumului Trado s-a întîmplat, pentru mine, la Goteborg. Acolo i-am întîlnit pentru prima oară pe părinții Athenei. A fost straniu, îi cunoșteam înainte să îi cunosc, îi duceam cu mine peste tot în drumurile noastre, la fel cum îmi duceam proprii părinți.

Cu Athena, am lăsat să acționeze în mine cît mai liber cu putință toată deschiderea mea și curiozitatea pentru tot ceea ce e necunoscut, poate uneori diferit. Cred că a fost un moment pe care îl așteptam de foarte mult timp.

„Sentimentul eroismului” se învață, ține de circumstanțe? Poate fi previzibilul dintr-un om o traducere a istoriei personale?

Sentimentul eroismului există și poate fi cultivat pînă în clipa în care nu mai ai nevoie de el. Fiindcă după aceea nu mai rămîne decît faptul de a fi prezent în ceea ce se întîmplă, de a fi atent la lumea în care trăiești, fără a fi neapărat unul dintre eroii ei.

În urma întâlnirilor ați găsit „cuvântul care să vă facă dreptate”?

Traducerea în sine e cea care face dreptate. Faptul că ea există, că transportă dintr-o parte în alta și conținuturile și expresia. Cred că trado e un cuvînt care ne-a făcut nouă un fel de dreptate. Fiindcă l-am găsit, un cuvînt care să ne aducă împreună și să nu ne trădeze, să nu fie un cuvînt de compromis, să aibă cruzimea necesară și adevărul implicit.

 Ce ar trebui să conțină și ce să evite „instinctul traducătorului”?

Instinctul traducătorului urmează vocea, cu cît el face asta mai bine, cu atît vocea aceea se desprinde mai ușor din limba din care vine și se așază firesc și confortabil în limba în care ajunge. Același instinct ar trebuie să evite traducerea explicativă.

Dacă ne gândim la ceea ce scria Primo Levi: „încă din timpurile dintâi, diferența lingvistică a fost considerată drept un stigmat”, ce se întâmplă cu această diferență astăzi, se mai poate vorbi despre ea ca de un stigmat? Cum o percepi tu?

Diferența lingvistică mai e un stigmat, sigur. E accentul care te trădează atunci cînd vorbești o limbă străină, toate acele mici imperfecțiuni sau doar diferențe care te arată ca străin de limba respectivă, care indică faptul că nu ești de-al casei, care fac integrarea absolută imposibil de realizat. Asta se întîmplă chiar și între granițele aceleiași limbi, ale aceluiași spațiu, există o mulțime de diferențe lingvistice care trădează propria diferență, că faci parte dintr-o minoritate. Fie că ești moldovean, ungur, rrom, că vii dintr-un liceu sau altul, și așa mai departe. Sînt născută în Botoșani. Am fost crescută în spiritul ștergerii diferenței, nu se mai simte nimic din vorbirea mea inițială, nu mă mai trădează nici un accent sau oricum nu cel inițial. Atît de bine s-a șters totul încît de multe ori sînt întrebată dacă sînt ardeleancă.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.