Torcătoarea de vise, de Patti Smith

on 05.12.2016 at 21:46

Înainte de carte, o poveste. Vara asta am nimerit din întâmplare, oarecum, la un concert Patti Smith. Eram pe străzile New York-ului împreună cu o prietenă și căutam deja celebrul Le Poisson Rouge. Clubul era închis, însă anunța în trei zile un concert caritabil Patti Smith. Ne-am luat imediat bilete și până în ultimul moment am crezut că poate e un hoax – prea avuseserăm noroc să găsim cu ușurință bilete la the godmother of punk.

De Patti Smith m-am îndrăgostit de mult, mai întâi de muzica ei, și-apoi de felul în care scrie. Pe când eram doar niște puști e una dintre cele mai duioase cărți autobiografice care-au fost scrise – spune povestea lui Patti Smith dinainte să fie legenda care e, cu nebunia New Yorkului anilor ‘60-’70 și toți artisții frumoși și nebuni care i-au creat orașului o aură. Apoi, când credeam că duioșia a fost epuizată, Patti a revenit cu Trenul M – o carte despre obiecte și oameni, la lecturarea căreia veți bea multă cafea (apropo, pe repede-nainte de ce Smith e absolut minunată). Ambele romane, dar și Torcătoarea de vise (cea din urmă în traducerea Iulianei Dumitru), au fost publicate de Editura Polirom.

Smith a scris Torcătoarea de vise la 45 de ani – în 1991 trăia împreună cu soțul și cei doi copii la periferia Detroitului, trecea printr-o perioadă de căutări artistice. Cei de la Hanuman Books i-au propus să scrie un manuscris minuscul, pe modelul cărților pe care le publicau. Așa s-a născut cartea asta ca o poezie. „Întotdeauna mi-am imaginat că voi scrie o carte, oricât de mică, ce îl va purta pe cititor departe, pe un tărâm imposibil de scrutat sau chiar de rememorat.” Un început prevestitor pentru cele nici 100 de pagini – Patti Smith are darul plimbării cititorilor ei prin tot felul de stări; se infiltrează cu amintirile ei (cum se juca cu bile când era mică, prin locuri cu vegetație nealterată de mâna umană), pe care le va suprapune printr-un miracol peste ale tale. Evocă bunici – „N-am cunoscut-o decât pe străbunica mea, Olive Hart, care se ferea de mine. […] De la ea aveam o aplicare spre reverie și mă imaginam cu o turmă în grijă…”, animale de companie („Era o mângâiere să am cu mine un câine în locul ăsta străin,”), vecini misterioși, care povestesc despre torcătoarele de vise, și întâmplări cu familia ei. Sunt gândurile unui om total conștient că totul e trecător, că oamenii pe care nu îi mai avem în preajmă pot trăi mereu prin ceea ce scriem despre ei, că noi, la rândul nostru, trăim mai mult povestind despre ceilalți.

Torcătoarea de vise e și-un elogiu adus copilăriei, despre care Smith scrie că e cea mai frumoasă perioadă a vieții noastre. E o carte ca o stare, poezie în versuri, de citit în loc ferit, în zile mai puțin senine.

Pe scena mică din club a urcat la ora stabilită o doamnă înaltă, slabă, cu părul alb și lung. Purta bocanci și blugi, iar de îndată ce a început să cânte vocea ei a topit toată stânjeneala și răceala care se depune între oameni necunoscuți. Era fix așa cum cântă-n înregistrările de pe albume, fix așa cum scrie. În felul ei, o arătare magică, o torcătoare de vise.