Recenzie: Trilogia Negurii, de Carlos Ruíz Zafón

on 19.04.2012 at 11:04

Prinţul din negură, Polirom, 2011, traducere de Alina Ţiţei

Palatul de la miazănoapte, Polirom, 2011, traducere de Lavinia Similaru

Luminile din septembrie, Polirom, 2012, traducere de Alina Ţiţei

Carlos Ruíz Zafón are de ce să trezească invidii în lumea literară. Este un fenomen editorial. Cărţile sale s-au tradus în zeci de limbi, se vând în milioane de exemplare în întreaga lume, câştigă premii, se bucură de succes la public şi de o critică favorabilă. El e căutat pentru întruniri literare, dă interviuri, pozează dezinvolt (sau studiat cu atenţie). Îşi permite să trăiască din scris şi este încă suficient de tânăr cât să se poată bucura de asta.

Pornit în 2002 cu publicarea unui roman ce a devenit best-seller, “Umbra vântului” (Polirom, 2005, în traducerea lui Dragos Cojocaru), actualul succes editorial al lui Zafon face bine întregii sale opere. Pentru că un autor consacrat îşi poate republica scrierile de tinereţe, ce nu s-au bucurat de atenţia – şi vânzările – romanelor sale actuale. În cazul de faţă, ce e bine pentru Zafon, e bun şi pentru cititor: primele sale cărţi, încadrate în categoria literaturii pentru adolescenţi, sunt o lectură alertă şi plăcută, care te prinde. Cei care aşteaptă o operă literară importantă ar putea fi dezamăgiţi, însă copilul din noi – amator de mistere şi suspans – se bucură de fiecare pagină, trăieşte acţiunea şi aşteaptă cu sufletul la gură să afle cum se termină povestea.

Trilogia Negurii reprezintă, de fapt, trei romane fără legătură între ele. Singurul personaj/ motiv recurent este cel negativ – personificarea Răului cu Majusculă, dar şi acesta sub forme diferite.

Prima carte a seriei, Prinţul din negură, este şi cea cu care Zafon a debutat ca scriitor. Cu ea câştiga în 1993 pe atunci proaspăt înfiinţatul premiu literar al grupului editorial Edebé, la categoria literatură pentru adolescenţi. Acţiunea este plasată în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când familia lui Max se refugiază din calea bombelor într-o mică aşezare de pe coasta Atlanticului. Iar ceea ce părea să fie un viitor plicticos şi prăfuit pentru băiatul de 13 ani şi sora sa mai mare devine un loc plin de poveşti sinistre, mistere şi pericole. Casa în care s-au mutat are o istorie sumbră, în apropiere există un cimitir ale cărui statui nu stau încremenite, epava din golf îşi cere noi victime, iar un personaj întunecat cu aspect de clovn s-a retrezit la viaţă, vânând un suflet ce i-a fost promis. Împreună cu noul lor prieten localnic, copiii vor trăi o aventură ce le va marca viaţa.

Cea de-a doua carte a seriei este “Palatul de la miazănoapte” (1994). Povestea se desfăşoară de această dată în Calcutta anilor ’30. Ingrediente: societatea secretă a unor copii de orfelinat pe cale să devină independenţi, povestea unui inginer şi a unui tren in flăcări ce a ucis sute de copii, doi fraţi gemeni care se cunosc ca din întâmplare şi o anchetă pentru a da de capăt unui mister. Iar, din negură, pe urmele tinerilor, un spirit al Întunericului – vânător de suflete.

Tot despre înţelegeri blestemate şi despre un viitor amanetat vorbeşte şi ultima carte a seriei, “Luminile din septembrie” (1995). Misterul din jurul unui excentric fabricant de jucării din Normandia face ca doi adolescenţi, Irene şi Ismael, să trăiască o aventură terifiantă, marcată de crime, legende, jucării sinistre, fantasme şi nebunie.

Toate scrierile aşa-zis “pentru adolescenţi” ale lui Zafon sunt unite de câteva trăsături comune: atmosfera lugubră, istorii fantastice trăite în perioade tulburi din punct de vedere istoric, obiecte ce devin însufleţite, secrete ascunse în case misterioase, o luptă între adevăr şi minciună, trocuri ce par iniţial neimportante – dar care capătă semnificaţii vitale. Şi, evident, negura. Peisajele sunt adesea învăluite într-o ceaţă pe care cititorul aproape că o poate simţi, pentru că Zafon este un excelent povestitor şi făuritor de imagini.

De altfel, literatura sa “pentru adolescenţi” capătă această încadrare doar pentru că a concurat la un premiu de gen şi pentru că personajele sunt copii. Spre deosebire de marea majoritate a romanelor de tip “young adult”, în cărţile lui Zafon Binele nu învinge întotdeauna, iar – atunci când o face – plăteşte scump pentru asta. În final, toţi copiii sunt brusc treziţi la o realitate care îi maturizează. Pentru că fiecare carte din Trilogia Negurii este, de fapt, o istorie despre sfârşitul copilăriei. (Iulia Verbancu)