Tiberiu Neacșu despre Frank Bidart: Un poet unic în literatura americană

Frank Bidart este câștigător al mai multor premii importante, printre care Shelley Memorial Award, Wallace Stevens Award, Bollingen Prize for Poetry, National Book Award sau Pulitzer. A studiat la Universitatea din California, apoi la Harvard, sub îndrumarea lui Robert Lowell sau Elizabeth Bishop. Este profesor la Wellesley College și locuiește în Cambridge, Massachusetts. Poemul său, Herbert White, a fost ecranizat într-un scurtmetraj, de către James Franco. La Editura Tracus Arte a apărut antologia Miile de tehnologii ale extazului, în traducerea lui Tiberiu Neacșu, cu care am dialogat despre acest volum:

În textele sale de început, Bidart a explorat tematica vinovăției, a originii și consecințelor ei. Unul dintre punctele culminante l-a atins în poemul Herbert White, un text despre un ucigaș necrofil. Ai mai întâlnit până la Bidart aceste subiecte în poezie?

Până la Bidart, nu, dar ce face foarte bine poetul este să creeze un personaj atât de bine conturat, atât de intens, încât pare că a fost acolo de când lumea. Și poate că a fost, doar un vas gol așteptând să fie umplut (apropos de ce spunea în Borges și eu despre forme preexistente – mutatis mutandis).

Ce este foarte interesant la Frank Bidart este modul în care a decis să debuteze. Prima sa carte, Statul de aur (Golden State – 1973) se deschide cu Herbert White, un poem extrem de violent – nu ca limbaj, neapărat, ci ca subiect ales. Există în Miile de tehnologii ale extazului o mulțime de exemple care tratează vina, dar din foarte multe alte perspective. Este, și din acest punct de vedere – al modului în care își exprimă ideile, senzațiile, afectele –, un poet unic în literatura americană și nu cred că mă aventurez dacă spun că și în literatura universală.

În urma acțiunilor pe care le face personajul din Herbert White, pedeapsa nu pare să vină din exterior, ci din el însuși: „- Iadul a venit când m-am văzut pe MINE”; de altfel, este o căutare continuă a limitelor și a ceea ce este în interiorul și în afara realității și a simțurilor tributare acestei realități: „am știut că n-aveam cum să fi făcut eu așa ceva, – / altcineva trebuie să fi făcut așa ceva, –”, „încă de când eram copil am vrut/ să simt că lucrurile au un sens”.

Un lucru pe care comentatorii poeziei lui Bidart l-au remarcat este faptul că, în Herbert White, față de celelalte monologuri dramatice (Ellen West sau The War of Vladimir Nijinsky), autorul folosește ghilimelele. Sunt, așadar, să spunem, niște citate din mintea unui asemenea monstru – un ucigaș necrofil – pe care Bidart le așază pe hârtie.

Un alt aspect care diferențiază acest monolog dramatic de celelalte este lipsa contrapunctului prozaic. Dacă în Ellen West vocea medicului este reprezentată în notații în proză, narativitatea din Herbert White este una continuă, asiduă, obsesivă.

Autorul însuși, într-un interviu pe care i l-a luat Asley Hatcher pentru Poetry Center, The University of Arizona, spune: „Pentru mine, Herbert White este un anti-sine, în sensul Yeatsian: inversul meu, reversul oglindirii mele în lume. Herbert White e cineva care încearcă să se lupte cu dilemele și cu ce, pentru el, reprezintă tensiuni intolerabile, dar nu prin a le înțelege sau analiza, ci prin a acționa asupra lor pentru ca mai apoi să simtă un fel de coerență sau ordine sau plăcere, cu care, mai târziu, pentru că implică distrugere, nu mai poate trăi”. 

Când te-ai decis să traduci în română textele sale? Cum ai realizat selecția?

Am făcut cunoștință cu poezia lui Frank Bidart în 2016. Am început chiar cu Herbert White. Este un poem care m-a prins chiar de la prima lectură și am decis să-l traduc. Traducerea a apărut cred că în primul număr din 2017 al revistei Poesis Internațional, unde a fost citit (și, pare-se, plăcut) de Teodor Dună care mi-a propus să scoatem o antologie a acestui mare poet american.

Selecția a fost greoaie și a durat câteva luni bune, timp în care am citit de vreo trei sau patru ori antologia care cuprinde toate poemele lui Bidart. Mi-am concentrat atenția, în primul rând, spre „hiturile” lui, însă nu le-am putut cuprinde pe toate în 150 de pagini. Sunt poeme extraordinare pe care nu le-am putut cuprinde în această antologie dintr-un simplu criteriu de spațiu. The War of Vladimir Nijinsky, The First Hour of the Night, The Second Hour of the Night etc. (sunt patru asemenea poeme) nu au putut intra, din păcate, dar motivele sunt evidente. În plus, cred ca aceste lungi texte stau bine împreună într-un volum separat. Aici m-am concentrat pe drumul, parcursul poeticii lui Bidart. Am vrut să aduc cât mai multă diversitate stilistică din poetica americanului.

Un alt criteriu al selecției a fost traductibilitatea poemelor. Sigur că există poeme care sunt imposibil de tradus. Fie că titlul este un joc de cuvinte, fie că referințele ascunse sunt imposibil de redat, fie că limbajul folosit ar trăda impardonabil textul. Motivele sunt numeroase.

Dacă ar fi să vorbim despre afinitățile tale cu scriitorii americani, de unde ai începe? La ce curent/ mișcare te-ai opri?

Îmi plac Whitman, Eliot și Pound într-o foarte mare măsură. Sigur că beatnicii au un loc aparte în lecturile mele, însă nu m-aș opri la vreun curent anume. Mă interesează, cu precădere, poeții contemporani și extrem contemporani. Pe unii dintre ei i-am tradus, pe alții doar i-am citit. E o lume poetică foarte eterogenă, un melanj de tehnică și story telling extraordinar. Sunt poeți de la care învăț constant.

Care ți se pare că este legătura lui Frank Bidart cu carnea, cu stările ei fizice?

La Bidart, carnea, trupul are câteva paliere pe care e discutat. Poate fi vorba despre scârba de a se afla într-un corp pe care nu-l dorești (Ellen West), incapacitatea de a-ți exprima adevărul despre dorințele corpului (Queer), imposibilitatea – la acea vreme, i.e. anii ‘70-80 ai secolului trecut – de a-ți urma impulsurile sexuale (se știe că Frank Bidart e gay, lucru pe care l-a spus chiar și în poezia lui încă de timpuriu) sau, pur și simplu, decăderea cărnii, a trupului, în special în poemele de maturitate (mă gândesc aici la Sumă). Relația lui Bidart cu această corporalitate este una complexă, structurată pe straturi. Straturi în care, cu siguranță, se poate regăsi orice cititor.

Notele din volumul Miile de tehnologii ale extazului sunt foarte importante.

Acele Note de la finalul volumului îi aparțin lui Frank Bidart și se referă la câteva dintre poemele din antologie. Singura notă care-mi aparține este menționarea sursei unui citat din Virgiliu, mai precis, menționarea traducerii acelui citat.

În lumea anglo-saxonă, această practică a notelor, uneori explicative, la finalul unei cărți, este una comună. Datează de cel puțin un secol (probabil mai mult). Să ne gândim că T.S. Eliot are o mulțime de note pentru poemul său The Waste Land.

Notele lui Bidart sunt ușor diferite. De la a revela sursele unor poeme (Tu Fu privind festivalul de primăvară), până la a aduce confesiunea în aceste notații, americanul reușește să le facă parte a cărții pe care o scrie, astfel că nu pot fi citite exclusiv ca metatexte sau ca referințe bibliografice.

La Harvard, Bidart i-a avut îndrumători pe Robert Lowell și Elizabeth Bishop. Ai simțit influența lor în textele lui Bidart?

Frank Bidart a studiat cu Lowell și a învățat și de la Bishop, cu care era prieten. Nu se simt influențe stilistice de la cei doi, mai degrabă abilități pe care Bidart le-a observat la ei, dar pe care le folosește într-o manieră personală. Puterea de sugestie a lui Lowell, precizia lui Bishop sunt puncte cheie în poetica lui Bidart. Însă nu seamănă cu nici unul dintre cei doi.

De ce crezi că a fost atâta întârziere până la apariția acestei prime antologii Bidart?

După cunoștințele mele, Bidart a fost prima oară tradus în română în Poesis Internațional. Sigur, înainte să primească premiul Pulitzer în 2018, era unul dintre poeții americani importanți (deodată cu Pinsky, Schwartz, Wright, Baraka etc.), însă nu a ajuns până în România. Dacă poți crede, Frank Bidart nu e tradus nici măcar în franceză (Lou Raoul, o poetă din Franța, mi-a spus recent acest lucru). Mă gândesc că motivele țin, totuși, de o tradiție eurocentristă a literaturii noastre. De peste Ocean vin exotisme, lucruri pe care nu le putem apuca de nicăieri într-o primă instanță. Uită-te la ce s-a întâmplat cu Bolaño. Până acum vreo zece ani (?) aproape nimeni nu știa cine e acest scriitor. E important, totuși, ca aceste minți ale contemporaneității să fie aduse în cât mai multe culturi.

Care e importanța redactorilor înainte de apariția unei cărți?

Am lucrat pentru această carte împreună cu Teodor Dună și Cătălina Matei. Atenția Cătălinei a salvat un poem de la a fi scos din antologie (Tu Fu privește festivalul de primăvară), de exemplu. Bătrân și tânăr este un alt poem în care tot datorită Cătălinei am avut curajul să fac un dezacord voit între subiect și predicat – îi las pe cititori să descopere singuri unde se află și ce reprezintă. Apoi, atenția lui Teodor la detalii a adus cartea în forma în care e acum. Titlul, de asemenea, a fost ales de Teodor, după lecturi succesive și, sper eu, fascinate, ale traducerii.

Cred că statutul redactorului de carte în România, din păcate, nu este unul corect. Un redactor bun face o carte să fie carte, pe când unul mai puțin bun nu reușește lucrul ăsta. Mă bucur că am lucrat cu cei doi. Sunt meseriași.

L-ai citi pe Bidart și în format electronic sau ți-ar plăcea să-i găsești cărțile într-o bibliotecă, într-o librărie?

În timp ce făceam selecția poemelor, chiar dacă am un exemplar din Half Light…, colecția poemelor lui Bidart, am preferat să folosesc pdf-ul pe care cei de la Tracus Arte mi l-au trimis. Citeam peste tot: în troleu, tramvai, autobuz, metrou, în parc, acasă. Totul pe Kindle, pentru că acolo aveam posibilitatea de a pune notițe, de a sublinia pasaje la care urma să fiu atent etc. Îmi e extrem de greu să pot citi pagini serioase pe telefon sau pe laptop. În plus, nu poți mirosi un laptop în timp ce-l răsfoiești. Darămite un telefon…

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.