Un sat ca oricare altul, sau… – Ţinuturile joase, de Herta Müller

on 28.02.2013 at 17:39

La finalul anului trecut, Editura Humanitas a publicat Ţinuturile joase, volumul de povestiri cu care Herta Müller a debutat în 1982, apărut pentru prima oară integral în limba română, după 30 de ani (!), dar, de fapt, mai bine mai târziu decât niciodată. În urmă cu vreo doi ani îmi promisesem că n-o să citesc mai mult de o carte de-ale Hertei Müller pe an; motivul – scriitura asta îmi atacă ritmul cardiac sau mă lasă pe alocuri fără oxigen. Ţinuturile joase, deși volum de debut, nu face excepție de la regulă, ceea ce înseamnă că probabil abia în 2014 voi mai fi în stare să citesc vreun roman de-ale doamnei Müller.

Dar, revenind la volumul de față, acesta conține 19 povestiri, dintre care 13 despre oamenii dintr-un sat de câmpie, șvăbesc, posibil Nițchidorful natal al scriitoarei premiate în 2009 cu Premiul Nobel pentru Literatură. Sunt prezenți toți – preotul, profesorii, cu precădere cei de educație fizică și istorie, care se joacă mereu de-a războiul cu elevii, iar când aceștia refuză să pretindă că sunt ruși au voie să fie germani toți, primarul, poștașul sau poștărița, după caz – “Poștărița știe toate scrisorile pe dinăuntru și pe dinafară, și de aceea cunoaște până și cele mai ascunse gânduri ale consătenilor.”, bătrânii satului – “Nu-i voie să mănânci flori de salcâm, spunea bunicul, în ele șed musculițe negre, și dacă-ți intră una-n gâtlej, ai să ajungi mută.”, femeile – “De la atâta șușutit, glasul li se asprise ca al bărbaților.”, copiii, niciodată prea mulți – “o cămară plină de copii, o odaie plină de copii și o laviță plină de copii lână sobă”, morții, despre care se spune “că ultimul murit păzește cimitirul până ce moare următorul.” Dar printre toți, cel mai important personaj este satul însuși, “așezat în ținut ca o ladă”, reflectat în țurțurii de gheață ca într-o oglindă – ” În fiecare țurțur vezi o imagine înghețată – satul.”

Fascinația pentru subiectele tratate de Herta Müller în povestiri nu vine de la esența lor (o zi de vară la camp, o înmormântare, un drum cu mașina spre munte, o vacanță de vară la mare), ci de la felul în care te învăluie pe tine, cititor, și te atrag într-o lume închisă ermetic, plină de obiceiuri nescrise – “În sat nu-i voie să sacrifici viței și nici să distilezi șnaps.” sau de întâmplări repetabile la nesfârșit – “Fiecare vară mai ia cu sine câte-o șură. Șurele ard totdeauna duminica, atunci când lumea iese la joc sau la vreo partidă de cărți.”Povestitoarea, aflată în anii adolescenței (cu excepția ultimelor șase povestiri, care se petrec la oraș), notează toate acțiunile oarecum lipsite de importanță, ca într-un jurnal, iar modul în care o face, folosind alăturări de cuvinte care te duc mai degrabă cu gândul la poezie, este cel care te lasă fără aer – “Câmpurile zac răsturnate pe burtă. Sus în nori, câmpurile stau cu sus-n jos.”; “Mi-era groază că prin genunchii deschiși s-ar putea încuiba moartea în mine, și iute mi-am pus mâinile pe răni.”; “… tata stă smirnă în dreptul unui gard. Sub ghetele lui era zăpadă. Zăpada era atât de albă, că tata plutea în gol.” În plus, limba germană, pe care n-o cunosc, din păcate, are o traducere excelentă (Alexandru Al. Șahighian) – Herta Müller folosește toate nuanțele pe care le pot lua cuvintele, iar asta îi conferă textului o fluiditate și-o prospețime de parcă ai păși pe toate culorile curcubeului deodată: “Mătușa chicotește, tata șopăcăiește.”, “Drumurile se învălătucesc.

Nu e o lectură veselă, nici o lectură ușoară cartea asta, dar e atât de frumoasă încât o să credeți și voi că “fericirea ne rupe capul dintr-o mușcătură, la naiba, fericirea ne-nghite lacom viața”

Bonus – dacă aveți drum prin Timișoara sau sunteți din Timișoara, la Teatrul German de Stat puteți vedea spectacolul realizat după textul Ţinuturile joase, în regia lui Niky Wolcz, cu scenografia lui Helmut Stürmer.