Ura și la gară! – Trenuri cu prioritate, de Bohumil Hrabal

on 22.04.2013 at 15:37

Toată copilăria am fost fascinată de trenuri – mă cocoțam pe gardurile care mărgineau grădinile din satul bunicii ca să număr vagoane de marfar; aș fi putut face asta toată ziua. De altfel, expresia din titlu o știu de la bunică-mea, care, când se supăra pe nepoții de la oraș, o scrâșnea printre dinți ca scârțâitul roților pe șine – modul ei de-a ne amenința că ne face pachet și ne trimite acasă. N-am pierdut în timp mirarea față de gări și trenuri, așa că atunci când mi-a picat în mâini romanul lui Hrabal l-am devorat cu o poftă nemărginită.

Bohumil Hrabal e considerat una dintre cele mai importante voci ale scriiturii cehe din secolul trecut. Probabil la noi e cunoscut mai ales pentru romanul L-am servit pe Regele Angliei, roman-festin, dacă ar exista categoria asta. Dar iată că Editura Art i-a dedicat o serie de autor, ceea ce-l face de neocolit pentru lecturile de după-amiază.

Trenuri cu prioritate (19,9 lei) e-o poveste învârtită în jurul unei gări de provincie în timpul ocupației germane din Cehoslovacia celui de-Al Doilea Război Mondial. Trenurile nu mai vin la timp, avioanele se prăbușesc peste sate – “Umbra aripii se plimba prin piață, când într-o parte, când într-alta, iar oamenii alergau zăpăciți când încoace, când încolo, spre locul pe care îl părăsiseră cu numai o clipă înainte, fiindcă aripa se legăna ca o pendulă uriașă”, ”șeful gării, care își pieptănă părul în așa fel încât uneori vântul “înălța această boltă gotică de păr”, își ocupă timpul cu porumbeii și blesteamă secolul erotic în care se află (“Tragedii amoroase inspirate din lecturi și filme erotice!”), soția acestuia are grijă de mica fermă de la gară și coase fețe de masă – “din croșetatul ei uniform se răspândea o imensă liniște”; impiegatul Hubicka, care împarte mereu femeile în două categorii – poponețe și țâțășoare, devine celebru în ținut pentru un incident nocturn pe care îl revede numai dacă se uită spre cer – “… pe toată întinderea bolții cerești era o Zdenička mare, telegrafista noastră, impiegatul îi ridica fusta cu delicatețe, apoi lua ștampilele și le aplica pe rând pe fundul telegrafistei.”

Totul pare, așadar, normal și natural, amuzant până la lacrimi și pe alocuri înduioșător – viața continuă sub ocupație germană și dacă trenurile care le trec oamenilor ăstora prin gara de care au grijă n-ar duce-și-aduce cu ele animale spre tăiere, răniți de pe front și nemți în retragere, ai putea uita pentru o clipă anul în care a plasat Hrabal acțiunea: “…când trecură pe lângă trenul cel ciuruit de pe linia a cincea, încremeniră, […] era sigur că acești soldați văzuseră acasă la ei lucruri și mai rele, orașe, cămine dărâmate, mormane de morți, dar poate, cumva, priveliștea asta îi luase pe neașteptate.”

Și-o să și uiți, de fapt – o să te înmoi la iubire adolescentină dintre Miloš Hrma și Máša, la prima lor noapte de dragoste nereușită și-apoi la încercarea de sinucidere a lui, și aceasta, în van; la noaptea în care devine bărbat cu o necunoscută spioană sau pentru că face un gest eroic. La final o să poți să repeți ce spune chiar Miloš – “Trebuia să fi stat acasă, cu curul pe cămașă… Nu să zăpăciți o lume întreagă”; despre nemți, desigur, dar ce ar fi fost altfel tot acest roman?!

Bonus – http://www.youtube.com/watch?v=APTbCB4mxSk (Oscar pentru Cel mai bun film străin, 1966)