Vernisajul expoziției „Linea lignea” / interviu cu Irina Neacșu: Pentru mine, detaliul este scara de măsură a lumii

Joi, 19 februarie 2026, la ora 18:30, publicul este invitat la vernisajul expoziției „Linea lignea”, semnată de artista Irina Neacșu, care va avea loc la Ordinul Arhitecților din România – Filiala București (strada Sf. Constantin, nr. 32, sector 1), cu participarea conf. dr. Adrian Lăcătuș (Universitatea Transilvania Brașov) și conf. dr. habil. Dorina Horătău (UNArte București). Expoziția se poate vizita în perioada 19 februarie – 2 martie 2026 (luni-joi, 10:00-17:00; vineri, 10:00-14:00), iar intrarea este liberă.

„Linea lignea” este un proiect expozițional care reunește lucrări de grafică și colaj, schițe și o instalație. Expoziția construiește o perspectivă asupra peisajului cultural sud-transilvan, văzut prin prisma liniei ca traseu de călătorie, desen și memorie. Am stat de vorbă cu Irina Neacșu despre noua ei expoziție, arta botanică și recuperarea memoriei culturale din sudul Transilvaniei.

Care este istoricul artei botanice în România?

Cred că ar fi poate nerealist să vorbim despre un istoric în sensul unui standard estetic și științific recunoscut în țări precum Marea Britanie, Franța sau Olanda, în ceea ce privește arta botanică pe teritoriul României. Fără colonii și fără o tradiție expediționară, practicile legate de ilustrația științifică, inclusiv botanică, nu au avut un cadru prielnic de dezvoltare. Totuși, putem regăsi un interes avid în științele naturii mai ales în legătură cu preocupările sașilor din Transilvania, în secolele 17-18, oglindite la nivelul colecțiilor de plante, scrierilor și cercetărilor în domeniu, chiar dacă nu neapărat într-o formă de manifestare artistică. Artiști de secol 20, precum Angiolina Santocono (ale cărei lucrări sunt la Muzeul Grădinii Botanice din București), sunt excepții. Mai degrabă regăsim studii botanice în cazul unor pictori și desenatori documentariști de peisaj de secol 19 precum Henric Trenk, Venceslav Melka sau Theodor Glatz. Așadar, putem regăsi în România un interes pentru natură, dar o exprimare vizuală mai aproape de artă decât de știință, mai fidelă genurilor picturale de peisaj sau natură moartă, decât de ilustrație științifică. Astăzi, dezvoltarea artei botanice are și în România o legătură mai mare cu documentarea speciilor protejate și se dezvoltă într-o aliniere etică și estetică la interesele globale în legătură cu Antropocenul și efectele crizei climatice.

Cum a migrat interesul tău dinspre studiile de arhitectură către desenul cu tematică botanică?

Cu câteva ustensile comune, precum desenul, investigarea in situ și echilibrul fragil dintre conservare și dezvoltare; aceste două practici istorice sunt la capetele opuse ale aceluiași spectru de preocupări, respectiv peisajul cultural, cu componenta lui naturală, pe de-o parte, și cea culturală, pe de alta. Așadar, migrarea în cadrul acestui spectru a fost firească și a venit odată cu interesul de a înțelege nu numai formele de locuire, dar și formele de coabitare cu locul și răspunsul acestuia la locuire, ca gest de modelare și redefinire simbolică. Am schițat mai întâi case și străzi, apoi grădini ale caselor și natura (la propriu și la figurat) acestor așezări, iar atenția pentru plante s-a dezvoltat odată cu atenția pentru detaliul arhitectural, cultural și natural, în egală măsură. Cred că în general suntem atrași fie de panoramă, fie de miniatură, excelăm fie în viziuni de ansamblu, fie în fine tuning de detaliu. Pentru mine, detaliul este scara de măsură a lumii.

Ce reprezintă numele expoziției tale?

„Linea lignea” se referă la această line, mai degrabă fir, al lemnului: fibră, urmă trasată de creion, traseu străjuit de arbori, și la capătul acestei liste care poate continua cu abundență; nu în ultimul rând, linia asocierilor și linia memoriei care face posibilă persistența unui peisaj cultural. Lemnul ca material și ca obiect face posibile aceste asocieri și creează țesături de linii invizibile. Pentru mine, traseul acestei expoziții a pornit de la broderie și memoria motivului Pomul Vieții și a relevat legături între arta decorativă și natură, a deschis interesul pentru peisaj și arborii care au susținut activități și dezvoltări, a atras atenția asupra obiectelor care au rămas mărturie a vieții din alte timpuri și continuă spre colecții de semne și de obiecte, precum și spre reprezentări grafice care folosesc memoria ca gest artistic.

Expoziția ta implică o recuperare a memoriei peisajului cultural transilvan. Cum s-a produs intersectarea ta cu natura și cultura acestei zone?

Intersecțiile mele cu Transilvania provin din copilăria mică și s-au realimentat mai ales în perioada de studii de arhitectură, când am lucrat aici pe șantiere de restaurare și m-am (re)atașat de cultura și natura acestui peisaj cultural. E o legătură emoțională mai puternică cu Bucureștiul care este orașul meu natal, pentru că aici am avut șansa să înțeleg trecutul, să contribui la protejarea memoriei, să iau parte activ la acest peisaj. Poate acesta este și unul dintre motivele pentru care expoziția ridică întrebarea conservării fără muzeificare: atașamentul activ față de un loc, probabil ca și față de o persoană, duce la empatie în sensul găsirii de soluții, contribuției la salvare; tindem să protejăm ceea ce cunoaștem, de fapt.

Desenele botanice din expoziție formează perechi cu unele cusături secuiești. Cum ai gândit această asociere?

Cusătura, la fel ca și perforația hârtiei fără firul cusăturii, reprezintă o memorie a meșteșugului. Pe acesta nu doresc nici să îl copiez, nici să îl interpretez, fiind cazul mai degrabă al unei observări și a unei marcări a acestor elemente ca puncte de pornire în chestionările artistice ulterioare.

În expoziție va fi prezentată o instalație cu obiecte din lemn pe care le-ai recuperat din călătoriile tale în Transilvania. Care este mesajul pe care dorești să îl transmiți cu această instalație?

Obiectele păstrează memoria unor activități, poate prin acestea, și a unor istorii personale. Ce se întâmplă când activitatea dispare inclusiv din memorie, și când obiectul devine, prin desprinderea formei de funcțiune, un element abstract, sculptural? În ce fel mai funcționează atașamentul și relaționarea cu el?

Ar putea arta contemporană să atragă mai mult atenția asupra conservării peisajului cultural?

În mod sigur, da. Așa cum tocmai menționam, tindem să protejăm ceea ce cunoaștem. Și cred că atunci când înțelegem că buruienile pot fi plante medicinale, că un tufiș atât de banal precum măceșul poate hrăni numeroase specii de păsări și animale pe timp de iarnă, și câte și mai câte astfel de mici unghiuri ale naturii, ochiul percepe într-un mod nou, elevat, caracterul estetic și interacțiunea cu frumosul. E greu de transmis mesajul de a nu rupe flori doar pentru că sunt frumoase. Dacă înțelegem că frumusețea nu presupune posesiune și că admirația și observarea sunt interacțiunea supremă cu frumosul, ca într-un muzeu de artă, atunci ne raportăm diferit, în mod firesc, la aceste lucruri. Am dat exemple mici, dar până la urmă, un peisaj cultural este format din aceste noduri mici care asigură continuitatea sustenabilității; a peisajului, a comunității, a vieții, memoriei și bineînțeles, a dezvoltării firești căreia discursul conservării nu se opune prin aceste griji.

***

Irina Neacșu este artistă și cercetătoare/autoare în istoria artei, domeniu în care urmărește teme legate de peisaj cultural, estetică ecologică, Antropocen și intersecții istorice dintre natură și cultură. Irina a fost bursieră Fulbright în 2024-2025 în cadrul Departamentului de Istoria Artei de la Universitatea Yale, iar în 2025-2026 este bursieră Bonte la Muzeul Național de Artă al României (MNAR). Cu formare de arhitect restaurator și activitate extensivă în cercetări interdisciplinare referitoare la problematicile peisajului cultural, Irina integrează arta botanică în studii ample cu componente științifice, pedagogice și culturale. Este medaliată silver-gilt de către Royal Horticultural Society din Marea Britanie în 2022 și a fost artist rezident la Oak Spring Garden Foundation și Denver Botanical Gardens. A desfășurat activitate pedagogică la New York Botanical Gardens, Yale University, Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu și în cadrul atelierului personal.

Lucrările semnate de Irina Neacșu sunt în colecții private și în colecții publice precum Hunt Institute for Botanical Documentation, Royal Horticultural Society Library, Oak Spring Garden Foundation și Denver Botanical Gardens. Tehnicile principale de lucru sunt acuarelă și creion grafit pe hârtie și vellum.

Este autoarea cărții „Flori transilvane. Intersecții istorice între natură și cultură pe teritoriul Transilvaniei” (Editura Litera, 2024), care conține o prefață de dr. John Akeroyd, colaborator al Casei Regale a Marii Britanii.

Activitatea Irinei Neacșu poate fi urmărită pe site-ul irinaneacsu.com, pe Facebook și Instagram.

Interviu de Veronica Ștefan

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.